Jocul lui Ender Orson Scott Card Capitolul 1

Oglinda îl aştepta pe perete. Era o placă din metal pe care fusese zgâriată forma aproximativă a unei feţe omeneşti. "Au încercat să de­seneze imaginea pe care ar trebui s-o văd."

Privind oglinda, îşi amintea cum o spărsese, cum o smulsese de la locul ei şi cum şerpii se revărsaseră din tainiţă, atacându-l, muşcându-l cu colţii lor veninoşi.

"Cât de bine mă cunosc?" se întrebă Ender. "Îndeajuns de bine ca să ştie cât de des m-am gândit la moarte, ca să ştie că nu mă tem de ea. Îndeajuns de bine ca să ştie că, chiar dacă m-aş teme de ea, asta nu m-ar opri să caut în ascunzătoare?"

Se apropie de oglindă şi o trase către el. Nimic nu-l atacă din golul ascuns de placa metalică. Acolo se afla o sferă albă, făcută parcă din mătase, cu câteva fire scămoşate, ici şi colo. Un ou? Nu. Pupa unei regine a gândacilor, deja fecundată de masculi, pregătită să zămislească o sută de mii de gândaci, cu masculi şi regine. Putea vedea masculii, aidoma unor limacşi, agăţaţi de pereţii unui tunel întunecat, şi adulţii voluminoşi purtând regina-copilă spre sala de împerechere; pe rând, fiecare mascul penetra regina-larvă, se înfiora de extaz şi murea, că­zând pe podeaua tunelului şi chircindu-se. Apoi regina nouă fu adusă înaintea celei bătrâne, o creatură minunată, învăluită în aripi moi, scân­teietoare, care pierduse de mult puterea zborului, dar îşi păstra încă mă­reţia. Regina bătrână o sărută, adormind-o, cu otrava blândă de pe buze, apoi o înfăşură în firele secretate de pântecul ei şi-i porunci să devină ea însăşi, să devină un nou oraş, o nouă lume, să dea naştere la multe regine şi la multe lumi...

"De unde ştiu toate astea?" se întrebă Ender. "Cum pot vedea lucrurile acestea, ca nişte amintiri în mintea mea?"

Şi parcă drept răspuns, văzu prima lui bătălie cu flota gândacilor. O mai văzuse şi înainte, pe simulator; acum o privea din punctul de vedere al reginei, prin mulţi ochi diferiţi. Gândacii formară sfera lor de nave, apoi navetele se iviră din beznă şi Doctoraşul distruse totul într-o explozie de lumină. Simţi atunci tot ceea ce simţise regina stu­pului, privind prin ochii supuşilor ei cum moartea îi lovise, prea ful­gerător ca să poată fi anticipată. Nu exista totuşi nici o amintire de du­rere sau teamă. Regina simţise doar tristeţe şi o anume resemnare. Nu gândise aceste cuvinte când îi văzuse pe oameni apropiindu-se să ucidă, dar Ender o înţelese sub formă de cuvinte: "Nu ne-au iertat", gân­dise ea. "Vom muri cu siguranţă."

― Cum poţi trăi iarăşi? o întrebă.

Regina aflată în gogoaşa ei de mătase nu putea să-i răspundă prin vorbe; dar când închise ochii şi încercă să-şi amintească, în locul amintirilor apărură imagini noi. Gogoaşa trebuia ţinută într-un loc în­tunecos şi rece, dar umed, ca să nu se usuce; iar vaporii de apă trebuiau să fie uşor călduţi şi saturaţi cu seva unui anumit arbore, pentru ca în gogoaşă să se poată desfăşura reacţii chimice. Apoi aşteptă zile şi săp­tămâni, până ce pupa dinăuntru se transformă. După aceea, când go­goaşa căpătase o culoare cafenie, Ender se văzu pe sine spărgând-o şi extrăgând micuţa şi fragila regină. Se văzu pe sine apucând-o de mem­brul anterior şi ajutând-o să umble până într-un cuib moale, făcut din frunze uscate aşezate pe nisip. "Atunci voi fi vie", sosi gândul în min­tea lui. "Atunci voi fi trează. Atunci îmi voi naşte cei zece mii de co­pii."

― Nu, rosti Ender. Nu pot.

Durere.

― Copiii tăi sunt monştrii coşmarurilor noastre de-acum. Dacă te trezesc, te vom ucide iarăşi.

Prin mintea lui fulgerară o duzină de imagini de oameni ucişi de gândaci, însă însoţite de o milă atât de profundă, încât nu se mai putu stăpâni şi plânse pentru ei.

― Dacă îi poţi face să simtă aşa cum m-ai făcut pe mine, atunci poate că te-ar ierta.

"Sunt singurul", îşi dădu seama. "M-au găsit prin ansiblu; l-au urmărit şi s-au cuibărit în mintea mea. În agonia coşmarurilor mele, au ajuns să mă cunoască, deşi ziua îi distrugeam; au găsit teama mea faţă de ei şi au mai aflat că nu ştiam că-i ucideam. În puţinele săptă­mâni care le rămăseseră, au construit locul acesta special pentru mine, leşul Uriaşului, terenul de joacă şi platforma de la Capătul Lumii, ca să-l pot găsi văzându-l cu ochii mei. Eu sunt singurul pe care-l cunosc ei şi de aceea pot vorbi numai cu mine şi prin mine." "Suntem aidoma vouă", răsună gândul în mintea lui. "N-am vrut să ucidem, iar când am înţeles, n-am mai venit. Până să vă întâlnim pe voi, crezusem că suntem singurele fiinţe gânditoare din univers, însă nu ne închipuisem că gândurile pot apărea la creaturi individuale care nu pot visa visele altuia. De unde să fi ştiut? Am fi putut trăi în pace cu voi. Crede-ne, crede-ne!"

Ender întinse mâna şi luă gogoaşa dinăuntru. Era incredibil de uşoară, deşi păstra în ea toate speranţele şi viitorul unei rase măreţe.

― O să te iau cu mine, zise el. O să merg de la o planetă la alta, până voi găsi un timp şi un loc unde te poţi deştepta în siguranţă. Si voi spune oamenilor povestea ta, astfel încât, poate, o dată cu trecerea timpului, să vă ierte şi ei. Aşa cum voi m-aţi iertat pe mine.

Înveli gogoaşa reginei în haina lui şi părăsi turnul.

― Ce era înăuntru? întrebă Abra.

― Răspunsul.

― La ce anume?

― La întrebarea mea.

Asta a fost tot ce-a spus despre cele întâmplate; explorară încă cinci zile şi aleseră un loc pentru viitoarea colonie, mult în sud-estul turnului.

După câteva săptămâni, Ender veni la Valentine şi o rugă să ci­tească ceea ce scrisese; ea deschise fişierul indicat şi citi.

Era scris în numele reginei stupului, povestind tot ce intenţiona­seră ei să facă şi tot ce făcuseră. "Acestea sunt greşelile noastre şi a-cestea sunt reuşitele noastre; n-am dorit să vă facem rău şi vă iertăm pentru că ne-aţi ucis." De la primele scânteieri ale conştiinţei lor şi până la lungile războaie ce le bântuiseră planeta natală, Ender povestea concis, ca pe o legendă sau ca pe o amintire străveche. Când ajunse la istoria marii mame, regina absolută, cea dintâi care decise s-o educe pe noua regină, în loc s-o ucidă sau s-o alunge, acolo întârzie, descriind de câte ori fusese nevoită să-şi omoare propria copilă, până ce născuse una care să-i înţeleagă visul de a găsi armonie. Era ceva nou în lumea lor; două regine care nu se luptau între ele, ci se iubeau şi se ajutau şi, laolaltă, erau mai puternice decât oricare alt stup. Prosperaseră; avură mai multe fiice care li se alăturară în pace; era începutul înţelep­ciunii.

"Dacă am fi izbutit să vă vorbim...", spunea regina stupului prin cuvintele lui Ender. "Dar pentru că n-am reuşit, vă rugăm doar atât: să ne ţineţi minte nu ca pe duşmani, ci ca pe fraţi tragici, pe care Soarta, sau Dumnezeu, sau Evoluţia i-a modelat în forme neplăcute vouă. Dacă v-am fi sărutat, ar fi fost miracolul care să ne facă umani, unii în ochii celorlalţi. Dar ne-am ucis între noi. Cu toate acestea, vă salutăm acum ca pe nişte prieteni veniţi în ospeţie. Veniţi în casa noastră, fii ai Pă­mântului; locuiţi în tunelurile noastre, culegeţi recoltele de pe ogoarele noastre; acum voi sunteţi mâinile noastre. Înfloriţi, copaci; pârguiţi-vă, recolte; fiţi calzi pentru ei, sori; fiţi fertile pentru ei, plante; ei sunt fiii noştri adoptivi care s-au întors acasă."

Cartea scrisă de Ender nu era lungă, însă conţinea tot binele şi tot răul cunoscut de regina stupului. O semnă, dar nu cu numele său, ci cu un pseudonim:

VORBITOR ÎN NUMELE MORŢILOR
Pe Pământ, cartea fu publicată fără multă vâlvă şi, discret, trecu dintr-o mână în alta, până ce nu mai rămase nici un pământean care să n-o fi citit. Majoritatea o găsi interesantă; unii refuzară s-o uite. Pe cât puteau mai bine, încercară să trăiască după învăţăturile ei; la în­mormântări, cineva era Vorbitor în Numele Morţilor şi povestea despre defunct, în modul cel mai onest, fără să ascundă relele şi fără să afirme virtuţi. Participanţii la asemenea ceremonii le găseau tulburătoare, chiar dureroase; existau totuşi destui care apreciau că viaţa lor, în ciuda unor scăderi, fusese destul de merituoasă pentru ca un Vorbitor să ro­stească adevărul în numele lor.

Pe Pământ era doar un cult printre altele multe. Însă pentru cei care traversau hăurile spaţiului şi trăiau în tunelurile stupului şi cule­geau ogoarele gândacilor, reprezenta singura religie. Nu exista nici o colonie care să nu aibă un Vorbitor în Numele Morţilor.

Nimeni nu ştia şi nimeni nu dorea să afle cine fusese primul Vor­bitor. Ender nu intenţiona să o spună.

Când împlini douăzeci şi cinci de ani, Valentine termină ultimul volum al istoriei asupra războaielor cu gândacii. La sfârşitul acestuia anexă textul integral al cărţuliei lui Ender, dar nu deconspiră autorul.

Bătrânul Hegemon, Peter Wiggin, acum în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani şi bolnav de inimă, îi expedie un mesaj:

"Eu ştiu cine-a scris-o. Dacă poate vorbi în numele gândacilor, atunci cu siguranţă poate vorbi şi pentru mine."

Ender şi Peter discutară mult prin intermediul ansiblului, şi Peter îşi povesti zilele şi anii vieţii, relele lui şi faptele bune. Iar când muri, Ender scrise un alt volum, semnat tot de Vorbitor în Numele Morţilor. Laolaltă, cele două cărţi au fost denumite Regina-Stupului şi Hegemo­nul, şi au fost considerate cărţi sfinte.

― Haide, spuse Ender către Valentine într-o bună zi. Hai să plecăm cu o navă şi să trăim veşnic.

― Nu putem, zise ea. Există miracole pe care nici chiar relativi­tatea nu le poate înfăptui.

― Trebuie să plecăm. Aici sunt aproape fericit.

― Atunci să rămânem.

― Am trăit prea mult timp în prezenţa suferinţei. Fără ea, nu voi şti cine sunt.

Aşa încât se îmbarcară pe o navă interstelară şi rătăciră de la o planetă la alta. Oriunde s-ar fi oprit, el era întotdeauna Andrew Wiggin, pelerin Vorbitor în Numele Morţilor, iar ea era întotdeauna Valentine, istoric călător, înregistrând poveştile celor vii, în vreme ce Ender rostea poveştile celor morţi. Şi ca întotdeauna, Ender purta cu el o gogoaşă albă, uscată, căutând planeta unde regina stupului se putea deştepta şi trăi în pace. Căută mult timp.

― -----------------------------------------------------