John Alva Keel

John A. Keel

Profeţiile omului-molie

CUPRINS:

1. Belzebut vizitează West VirginiaI 5II 6III 10IV

2. Ciudatul sosit din ghearele frigului14I 17II 19III 21IV 22V 25VI 26VII 27VIII 29IX

3. Fâlfâitul aripilor negre31I 36II 40III

4. Călătoriţi ou trenul48I 51II 54III 60

5. Ploaia care l-a adus pe domnul Cold

164II 67III 68IV 69V 706. Omul-molie! 173II 77III 79IV 80V 81VI 84VII 847. Noaptea urechiiânsângerate190II 93III 1038. Procesiuneaciudaţilor1105II 108III 114IV 115V 116VI 1219. „Treziţi-vă, voi cei de jos!”1126II 128III 134IV 139V 144

10. Lumini purpurii şi aprilie, luna păcălelilor.

I 148II 153III 158IV 16411. Dacă e miercuri, e un venusianI 169II 17412. Jocurile extratereştrilor I 182II 187III 196IV 202

13. Fotografii-fantomă.

I 209

I 215

14: Călătorii în lumi paralele.

Prevestirea de pe munte.

I 236

I 246

I 251

V 253

Paranoic nu te naşti, ci devii.

I 256

I 264

I 268

Chiar şi beduinii au reclamaţii la adresa companiei de telefonie.

I 275

I 279

I 283

Ceva îngrozitor urmează să se întâmple.

I 289

I 292

Locul unde se adună păsările.

I 303

I 308

I 309

EPILOG

GHEARELE FULGERELOR sfâşiau cerul negru, în furioase ruperi de nori, sporind suprarealismul peisajului. Era 3 dimineaţa, o dimineaţă rece şi umedă de sfârşit de noiembrie 1967, iar căsuţele împrăştiate de-a lungul drumului prăfuit care şerpuieşte printre dealurile din West Virginia erau cufundate în întuneric. Unele dintre ele păreau nelocuite şi în ultimul stadiu de degradare. Altele erau nezugrăvite, lăsate în paragină, părăsite. întregul tablou părea un prim cadru dintr-un film horror de clasa B, din anii '30.

În acest ţinut, în care prezenţa străinilor era un lucru rar întâlnit şi care trezea suspiciuni, un necunoscut se îndreptă spre intrarea unei case dărăpănate de fermieri, bătu la uşă şi, după un timp, undeva în casă, se aprinse o lumină. în prag, apăru o femeie tânără, strângându-şi în jurul trupului halatul ieftin, comandat prin poştă. întredeschise uşa. Chipul ei adormit încremeni de spaimă, în timp ce privirea îi rămăsese aţintită asupra arătării din faţa sa. Avea o înălţime de peste 1,80 metri şi era îmbrăcat în întregime în negru. Purta costum negru, cravată neagră, pălărie neagră, pardesiu negru şi pantofi de seară negri, acoperiţi de noroi. în întuneric i se distingeau mustaţa şi ciocul tunse cu grijă. Fulgerele care brăzdau cerul în spatele său îi accentuau aerul sinistru.

Aş putea folosi telefonul dumneavoastră? întrebă cu o voce baritonală, căreia îi lipsea accentul de West Virginia. Tânăra femeie înghiţi în sec şi se trase înapoi.

Soţul meu…, murmură ea, vorbiţi cu soţul meu. închise repede uşa şi se retrase din nou în întuneric. Trecură minute. Se întoarse însoţită de un bărbat tânăr, cu înfăţişare aspră, care îşi aranja cu mişcări pripite pantalonii. Acesta păli la rândul său, la vederea străinului.

Nu avem telefon aici, murmură bărbatul prin crăpătura uşii, cu o fracţiune de secundă înainte de a o trânti. Cei doi se retraseră, şuşotind, iar străinul pieri în noapte.

Bărbile erau apariţii rarisime în West Virginia anului 1967. Bărbaţii în costum de seară şi cu cravată erau încă şi mai rar întâlniţi în această zonă de dealuri a văii Ohio.

În zilele care au urmat, tânăra pereche povesti prietenilor despre apariţia cu pricina. în mod natural, au concluzionat că fusese vorba despre un soi de prevestire înspăimântătoare. Fusese poate chiar diavolul în carne şi oase!

Trei săptămâni mai târziu, aceste două persoane şi-au pierdut viaţa, numărându-se printre victimele celei mai impresionante tragedii survenite vreodată în acea regiune din West Virginia. Mergeau cu maşina pe podul Silver Bridge, când acesta s-a prăbuşit brusc.

Prietenii lor şi-au amintit. Şi-au amintit povestea apariţiei nocturne a străinului cu barbă. Fusese, cu adevărat, o prevestire înspăimântătoare. Una care le confirma credinţele şi superstiţiile. Astfel a luat naştere o nouă legendă. Belzebut vizitase West Virginia, în preajma unei teribile tragedii.

de hoinăreală pe la ferma prietenului meu, zoologul Ivan T. Sanderson. Am păstrat-o până în 1968, când barba era la modă şi jumătate din tinerii americani au început brusc să-şi înece identităţile într-o mare de păr facial. în acele mult mai inocente timpuri, doar artiştii, scriitorii şi profesorii de liceu purtau barbă, iar lumea din jur părea să-i accepte aşa cum erau. Probabil că, dacă bărbile ar dispărea şi frizurile scurte ar reveni la modă, mi-aş lăsa din nou barbă. Astăzi, ea ar fi însă presărată cu alb. Foarte mult alb, probabil. în mod asemănător, părul lung era pe vremuri o trăsătură a intelectualului, a muzicienilor şi a matematicienilor de tip Einstein.

Prefer să cred că nu arătam aidoma diavolului în perioada mea târzie cu barbă. Şi, în mod sigur, nu intenţionam să dau naştere vreunei noi legende, atunci când maşina mi s-a oprit pe drumul din West Virginia şi am colindat din casă în casă, căutând un telefon, ca să pot chema un remorcher. Tocmai mă întorceam din Atlanta, Georgia, unde ţinusem un discurs, în cadrul unui club local OZN. în acea perioadă, West Virginia era ca o a doua casă pentru mine. Vizitasem statul de cinci ori, investigând o lungă serie de evenimente extrem de bizare, şi aveam mulţi prieteni acolo. Unul dintre ei, dna Mary Hyre, reporterul vedetă al publicaţiei Messenger din Athens, Ohio, era cu mine în acea noapte, leşiserăm să intervievăm martori ai apariţiilor OZN şi, mai devreme, zăriserăm noi înşine o lumină foarte bizară pe cer. Ţinând cont de faptul că cerul era acoperit de o perdea grea şi joasă de nori, nu putea să fi fost o stea.

A executat câteva manevre pe deasupra dealurilor, lumina strălucind cu atât mai familiar pentru noi, cu cât amândoi văzuserăm multe asemenea lumini în valea Ohio, în acel an.

Dna Hyre a aşteptat în maşină cât timp eu m-am luptat cu ploaia şi noroiul.

Încercaserăm să escaladăm un deal alunecos, până într-un loc în care văzuserăm multe lucruri neobişnuite în trecut.

Am descoperit că telefoanele din casele aflate în apropierea locului în care ne găseam nu funcţionau, se părea că din cauza furtunii. A trebuit, deci, să continuu să merg până când, în sfârşit, am găsit o casă cu un telefon care funcţiona. Proprietarul a refuzat să ne deschidă, aşa că am început să zgâlţâim uşa. I-am dat un număr de telefon la care să sune. A promis că o va face şi s-a întors în pat. N-am ştiut niciodată cum arăta.

Ceea ce vreau să spun este, evident, faptul că nu Belzebut cutreiera în acea noapte drumurile lăturalnice din West Virginia. Era doar un foarte obosit John Keel, preocupat de contractarea unei ditamai răceli. Dar, din punctul de vedere al locuitorilor caselor situate de-a lungul acelui drum, se întâmplase ceva cu totul ieşit din comun. Nu mai fuseseră niciodată până atunci treziţi din somn la miezul nopţii de un străin înalt, cu barbă şi costum negru. Nu ştiau nimic despre mine sau despre motivele prezenţei mele acolo, drept pentru care au fost nevoiţi să speculeze. Până şi speculaţia era o operaţiune dificilă. Nu mă puteau plasa în alt context de referinţă, în afara singurului care le era familiar: cel religios. Bărbaţii cu barbă şi îmbrăcaţi de seară pur şi simplu nu apăreau pe drumuri lăturalnice izolate, la miez de noapte. De fapt, nu apăreau nici măcar pe drumurile principale ale oraşului din valea Ohio, în miezul zilei! Aşa că un eveniment absolut obişnuit (aşa cum îl percepeam eu) a fost pus de către martori într-un context cu totul şi cu totul diferit. Dovada de netăgăduit a originii mele supranaturale venea trei săptămâni mai târziu, când doi dintre oamenii cărora le întrerupsesem somnul, în acea noapte, mureau în accidentul de pe pod. Un viitor cercetător al tainelor paranormalului ar putea colinda într-o zi aceste dealuri, ar vorbi cu aceşti oameni şi ar scrie un întreg capitol dintr-o carte didactică de demonologie, reactualizând acest episod de folclor. Alţi specialişti ar culege istorisirea lui şi ar introduce-o în cărţile şi articolele lor. Apariţia diavolului în West Virginia, în luna noiembrie a anului 1967, va deveni un eveniment istoric, susţinut de mărturiile a numeroşi martori.

Aceia dintre noi care ne-am petrecut timpul cândva, cumva, părăsiţi de raţiune, vânând dinozauri, monştri marini şi omuleţi verzi, îmbrăcaţi în costume spaţiale, am ajuns dureros de conştienţi de faptul că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par; de faptul că martori oculari cei mai oneşti pot – şi chiar o fac – interpreta complet eronat ceea ce văd; că multe evenimente extraordinare pot avea explicaţii banale. Pentru fiecare raport publicat în cărţile şi articolele mele, am lăsat în sertare probabil alte cincizeci, pentru că aveau o posibilă explicaţie, sau pentru că detectasem detaliiproblemă în relatările martorilor, de natură să pună sub semnul întrebării validitatea explicaţiei paranormale. Pe de altă parte, mi s-au întâmplat destule evenimente care, într-un anumit context, păreau absolut fireşti, dar care, comparate cu evenimente similare, păreau cu totul neobişnuite. Astfel, unele coincidenţe aparente încetează a mai fi simple coincidenţe când descoperi că s-au întâmplat, în mod repetat, în diferite părţi ale lumii. Adună şi alătură un număr suficient de astfel de coincidenţe şi vei obţine un tablou paranormal în toată regula.

Pe măsură ce progresăm, realizăm că multe rapoarte, aparent absolut pertinente, referitoare la apariţii de monştri şi aterizări de OZN-uri pot fi explicate prin teorii medicale şi psihologice iritant de complexe. Vă rog să reţineţi faptul că rapoartele publicate aici sunt susţinute de ani de studii şi experienţă. Nu mai sunt interesat în mod deosebit de manifestările fenomenului. Mă aflu în căutarea sursei fenomenului în sine. Pentru a putea face acest lucru, m-am delimitat obiectiv de contextele referenţiale populare. Nu mă interesează miturile, ci mecanismele cosmice care au generat şi perpetuat aceste mituri.

PE O STRADĂ delimitată de două rânduri de copaci, din Greenwich Village, New York, există o casă veche, care adăposteşte un spirit bizar. Hans Holzer şi alţi vânători de stafii au inclus această locaţie în cataloagele lor cu case bântuite. Fantoma a fost văzută de numeroşi oameni în ultimii ani. Este îmbrăcată cu o capă lungă, neagră şi poartă o pălărie cu boruri largi şi flexibile, trasă pe ochi, în timp ce alunecă dintr-o cameră în alta. Aşa-numiţii experţi în parapsihologie au generat tot felul de teorii fanteziste, legate de această apariţie. în mod evident, un spion din timpul revoluţiei fusese capturat şi ucis în acea casă veche.

O clipă, însă. Această stafie poate să nu facă parte din categoria morţilor care nu-şi găsesc liniştea. Nu au existat nici un fel de rapoarte referitoare la fantome acolo, până acum aproape douăzeci de ani, după ce casa a fost părăsită de un scriitor pe nume Walter Gibson. Era şi este în continuare un autor extrem de prolific. Timp de mulţi ani, a produs câte un întreg roman în fiecare lună şi multe din aceste romane au fost scrise în casa din Greenwich Village. Toate aveau ca punct de plecare o întrupare malefică, denumită Umbra, adică personajul care a avut un succes spectaculos, creat de Gibson în anii '30. Dacă aţi citit vreunul dintre romanele despre Umbră, ştiţi că acesteia îi plăcea să alunece pe alei întunecate, îmbrăcată cu o capă şi o pălărie cu boruri largi şi flexibile.

De ce ar fi apărut dintr-o dată un spirit asemănător Umbrei într-o casă veche? Să fi fost un element rezidual din mintea extrem de potentă a lui Walter Gibson? Ştim că anumiţi oameni pot muta obiecte, ba chiar pot îndoi linguri şi chei doar cu puterea propriei lor minţi. Telepatia mentală este, astăzi, un fenomen testat şi verificat. Şi aproape zece procente dintre locuitorii planetei au capacitatea de a vedea dincolo de şi deasupra spectrului limitat al luminii vizibile. Pot vedea radiaţii şi chiar obiecte invizibile pentru ceilalţi dintre noi. O mare parte a lucrurilor cunoscute despre OZN-uri se bazează, de fapt, pe observaţiile unor astfel de oameni. Lucruri care lor le par absolut normale ne par nouă, celorlalţi, anormale, dacă nu chiar ridicole. Oamenii care văd stafii sau Umbre rătăcitoare au astfel de abilităţi. Ei apelează la elemente care sunt dintotdeauna aici, mereu prezente în jurul nostru, cum ar fi undele radio; şi, atunci când sunt întrunite anumite condiţii, ei pot vedea aceste lucruri. Tibetanii cred că mintea umană evoluată poate manipula şi transforma aceste energii invizibile în obiecte vizibile, numite tulpas, sau proiecţii mentale. Ar fi putut duce oare concentrarea intensă a lui Walter Gibson asupra Umbrei din romanele sale, în mod inconştient, la întruparea unei tulpa?

Cititorii de literatură ocultă ştiu că există nenumărate cazuri de stafii care bântuie o anumită zonă an după an, secol după secol, desfăşurând la nesfârşit aceeaşi activitate iraţională. Dacă-ţi construieşti o casă pe un astfel de teren, stafia va părăsi perimetrul descris de uşile închise doar în măsura în care îşi va duce la îndeplinire activitatea programată. Pot fi aceste stafii tulpas reziduuri ale unor minţi potente, asemenea fantomei purtând pălărie cu boruri largi?

Să luăm în considerare un alt aspect. Activitatea OZN este concentrată în aceleaşi zone an după an. în valea Ohio, aceasta înclină spre vechile movile indiene, răspândite pe întreaga arie. Ar putea fi unele OZN-uri tulpas absolute, create de un popor demult uitat şi condamnate veşnic la manevre lipsite de sens pe cerul nopţii?

În valea Mississippi există zone arheologice cu o vechime confirmată, de 8.000 de ani…, cu mult înainte de presupusa dată a sosirii indienilor. Unele movile indiene (sunt sute, împrăştiate pe teritoriul Americii de Nord) sunt aşezate şi construite cu aceeaşi precizie matematică întâlnită în cazul piramidelor egiptene. Cunoscut fiind faptul că, în momentul sosirii europenilor, indienii încă mai lucrau la unele movile din zona de sud, alte movile sunt considerabil mai vechi. Unele sunt construite în formă de elefant. Ce anume au folosit constructorii drept model? Altele au forma unor monştri marini. Aceste formaţiuni pot fi văzute doar de la mare înălţime. Proiectarea şi construirea unor asemenea munţi sculptaţi din pământ necesită cunoştinţe tehnice mult peste nivelul celor deţinute de nomazii indieni ai pădurilor.

În ultima vreme, se înregistrează o revenire în actualitate a difuzionismului, un concept ştiinţific foarte popular în anii '20, care sugerează faptul că multe dintre artefactele gen puzzle şi construcţiile vechi, descoperite în întreaga lume sunt produsul unei culturi internaţionale unice. Grupul format din cei care credeau în existenţa Atlantidei era principalul apărător al acestei teorii, drept pentru care oamenii de ştiinţă serioşi s-au îndepărtat în mod firesc de ea, adoptând o alta, aproape imposibil de susţinut. Aceasta era teoria conform căreia multe invenţii şi idei pur şi simplu au apărut simultan, în culturi izolate, din diferite colţuri ale lumii.

Se presupune că civilizaţiile reprezentate de farfuriile zburătoare au contactat numeroase persoane, din aproape toate ţările, şi că, lipsiţi complet de modestie, şi-au atribuit merite pentru tot, de la construirea piramidelor şi până la scufundarea Atlantidei. Erich von Dăniken, un scriitor elveţian, a popularizat conceptul conform căruia membrii unei civilizaţii extraterestre contactaseră fiinţele umane din timpuri străvechi, bazându-şi teoriile pe interpretarea eronat extinsă a ciudăţeniilor arheologice şi, în numeroase ocazii, pe reprezentări deformate în mod deliberat. Von Dăniken pare să ignore complet munca cercetătorilor europeni în domeniu, ca Brinsley Trench, Paul Misraki şi W. Raymond Drake, care au examinat aceleaşi curiozităţi, cu multă atenţie, pe parcursul ultimilor zece ani şi au elaborat ipoteze filosofice riguroase, referitoare la intervenţia şi efectul fiinţelor extraterestre asupra omenirii de la începuturi şi până în prezent. Conceptele acestora sunt extrem de extinse ca scop şi semnificaţie şi pe departe mai bine documentate decât eforturile simpliste ale lui von Dăniken.

Este un fapt incontestabil că obiectele zburătoare neidentificate au fost prezente pe Terra încă de la începuturile omenirii. Nu numai că sunt descrise în mod repetat în Biblie, dar au fost şi subiectul picturilor murale din peşteri, executate cu mii de ani înainte ca Biblia să fi fost scrisă. în tot acest timp, o bizară procesiune de entităţi ciudate şi creaturi înspăimântătoare a fost prezentă în jurul nostru. Trecând în revistă rapoartele din trecut, nu ai cum să nu concluzionezi că prezenţa acestor obiecte şi fiinţe este o caracteristică firească a planetei pe care trăim. Aceste lucruri, aceste inteligenţe diferite sau OINT (Other Intelligencies), după cum le-a etichetat Ivan Sanderson, fie sunt prezente permanent în jurul nostru, dar rămân cumva în afara sferei noastre de percepţie, fie nu există deloc şi sunt de fapt proiecţii extraordinare ale minţii umane – tulpas, halucinaţii, constructe psihologice, materializări spontane de energie, aparţinând acelei dimensiuni de dincolo de capacitatea noastră de percepţie şi chiar de dincolo de raza de acţiune a instrumentelor noastre ştiinţifice. Nu provin din spaţiul exterior planetei noastre. Nu e nevoie să fie aşa. Au fost întotdeauna aici. Au fost probabil aici cu mult înainte ca noi să începem să folosim bâta unul împotriva celuilalt. în acest caz, vor rămâne aici, fără îndoială, mult după ce noi ne vom fi incinerat oraşele, ne vom fi poluat apele şi vom fi făcut atmosfera complet irespirabilă. Desigur, viaţa lor – dacă au viaţă, în sensul obişnuit al cuvântului – va fi mult mai fragilă, după dispariţia noastră. Dar, dacă vor aştepta suficient timp, o nouă formă de aşa-numită viaţă inteligentă se va strecura afară de sub vreo piatră, iar ei îşi vor putea relua jocul.

ÎN ANII '20, Charles Fort, primul scriitor care a explorat evenimentele inexplicabile, observa că poţi măsura un cerc începând de oriunde. Fenomenele paranormale apar atât de distanţate în spaţiu şi timp, într-o manieră atât de diversificată şi atât de sporadic, totuşi atât de persistent, încât a separa şi a studia fiecare element în parte nu e doar o pierdere de timp, dar ar conduce în mod automat la generarea credinţei absolute în astfel de fenomene. O dată ce ai generat credinţa, fenomenul îşi ajustează manifestările pentru a putea susţine acea credinţă şi, astfel, o escaladează. Când începi să crezi în existenţa diavolului, el se va ivi cu siguranţă pe strada ta, într-o noapte ploioasă, şi va solicita folosirea telefonului. Când începi să crezi că în farfuriile zburătoare sunt astronauţi de pe o altă planetă, aceştia vor începe să aterizeze şi să colecteze pietricele din grădina ta.

Multe – cele mai multe – manifestări care însoţesc fenomenele OZN pur şi simplu nu se conformează credinţelor entuziaştilor, care sunt legate de modul în care ar trebui să se comporte o inteligenţă superioară dintr-o altă galaxie. Drept pentru care, cluburile farfuriilor zburătoare au ignorat riguros, chiar au desfiinţat detaliile acestor manifestări, timp de mulţi ani. Apariţia unui bărbat îmbrăcat în costum negru, într-un Cadillac, nu a putut fi sub nici o formă asociată cu admiraţii locuitori ai spaţiului, motiv pentru care a fost catalogat imediat drept un agent guvernamental corupt şi viclean. Celor care cred cu toată fiinţa lor în OZN-uri le-a fost imposibil să creadă că farfuriile zburătoare sunt o caracteristică permanentă a mediului şi că aceşti bărbaţi în negru erau locuitori ai planetei, legaţi de fenomenul OZN.

Este, însă, o realitate: „adevărul” căutat de atâta timp de fanii OZN-urilor. Şi, aşa cum a formulat-o Daniel Webster, „nimic nu este mai puternic şi, de cele mai multe ori, mai bizar decât adevărul”.

Nu poţi afla adevărul stând pe un câmp şi vânând haotic pe cer OZN-uri. Forţele aeriene ale mai multor guverne au încercat asta ani de-a rândul. Este inutil să angajezi astronomi. Aceştia nu au pregătirea necesară pentru a studia fenomene terestre şi nici pentru a ancheta martori tereştri. Intervievarea este o artă evoluată, de competenţa jurnaliştilor şi psihologilor. Nu angajezi un paraşutist pentru a explora o peşteră sau un navigator cu balonul, pentru a săpa în căutarea unei comori. Dacă ai nevoie de o operaţie pe creier, nu angajezi un horticultor care şi-a petrecut viaţa aranjând flori. Şi, totuşi, în acest mod a considerat de cuviinţă guvernul să abordeze fenomenul OZN.

Am realizat nebunia gestului de a încerca să măsori un cerc dintr-un punct aflat la o distanţă oarecare de acesta, aşa că am ales un microcosmos de pe marginea cercului – un loc în care apăruseră multiple manifestări bizare, în mod simultan. Şi am tras cartea câştigătoare imediat, exact ca în debutul unui roman timpuriu al lui Max Schulman: „Bang! Bang! Bang! Bang! Patru focuri de armă izbindu-mă în coapsă şi iată-mă intrat în ceea ce urma să fie cea mai mare aventură a vieţii mele”.

VINERI, 22 decembrie 1967, era cumplit de frig, iar decoraţiile uzate de Crăciun, înşirate de-a lungul străzii principale din Point Pleasant, micul oraş din West Virginia, păreau să atârne şleampăt, trist, asortate parcă feţelor îndoliate, cenuşii, ale locuitorilor care mişunau pentru a-şi rezolva treburile, privirile lor evitând prăpastia deschisă acolo unde, cu doar o săptămână în urmă, se afla podul Silver Bridge. Construcţia, cu o lungime de 210 metri, nu mai era. Grupuri de muncitori, ofiţeri de poliţie şi diverse persoane oficiale stăteau de-a lungul malului râului Ohio, privind în tăcere cum scufundătorii străbăteau continuu în sus şi în jos apele întunecate. Din când în când, corzile tresăltau şi un trup umflat, alb era adus la suprafaţă. în Point Pleasant nu urma să sosească un Crăciun fericit.

La câţiva metri de locul în care se aflase podul, doamna Mary Hyre stătea în biroul său, revizuind o listă a persoanelor dispărute şi a celor declarate decedate. O femeie cu un caracter puternic, aflată la începutul celui de-al cincilea deceniu al existenţei; chipul ei, în mod normal vesel şi cu trăsături pline de vitalitate, era, acum, marcat de stres şi lipsit de expresie. în ultimele şapte zile nu avusese parte de somn aproape deloc. După douăzeci de ani de muncă în postul de corespondent local de ştiri pentru publicaţia Messenger, timp în care înregistrase toate naşterile, căsătoriile şi decesele petrecute în micul oraş, doamna Hyre se trezise, deodată, în centrul universului. Echipe de cameramani din locuri îndepărtate, precum New York-ul, erau îngrămădite de cealaltă parte a uşii biroului ei. Roiurile de ziarişti, sosiţi în Point Pleasant pentru a relata tragicul eveniment, au învăţat repede ceea ce orice locuitor din valea Ohio ştia deja. Cel mai rapid mod de a afla orice ai fi avut nevoie despre acel spaţiu sau despre locuitorii lui era „a o întreba pe Mary Hyre”.

De şapte zile, biroul ei era plin de străini, rude ale dispăruţilor, membri ai echipelor de salvare. Aşa că, în acea după-amiază, abia dacă-şi ridică privirea în momentul în care intrară doi bărbaţi. Erau aproape identici, asemenea unor gemeni, avea să-şi amintească ea ulterior. Ambii erau de înălţime mică şi purtau pardesiuri negre. Tenul lor era de culoare închisă, oarecum oriental, se gândi ea.

— Am înţeles că a fost sesizat un mare număr de farfurii zburătoare în zonă, spuse unul dintre ei. Remarca o luă prin surprindere. Dezastrul provocat de prăbuşirea podului constituise principala preocupare a tuturor în ultima săptămână. Farfuriile zburătoare erau ultimul lucru la care s-ar fi putut gândi atunci.

— Am văzut, într-adevăr, destul de multe pe-aici, răspunse ea, întorcându-se în scaun pentru a-şi deschide dulapul cu dosare. Scoase unul dintre ele, un dosar umplut până la refuz cu extrase din rapoartele sesizărilor, şi îl înmână unuia dintre cei doi bărbaţi.