Jorge Amado

De asemenea, şi Dumnezeul maroniţilor îşi făcea apariţia tunând şi fulgerând. În nopţi de vijelie se arăta în lumina fulgerelor cerându-i să-şi îndeplinească promisiunea făcută. Traversând pădurea pe poteci inaccesibile, îl adusese pe Fadul Abdala de mână până la locul unde avea să-şi împlinească destinul: să câştige bani cinstiţi prin muncă şi sudoare, să se îmbogăţească fără a fi nevoie să devină asociat inferior, slugă de bogătan, bărbat cu nevastă de care vorbeşte lumea.

Şarpele-spadă verde. Oboseala din timpul nopţii, sculatul în zori din cauza trupeţilor. Singurătatea. Să rămân aici, Doamne, să trudesc, să-mi ispăşesc păcatele? La Ilhéus mă aşteaptă o masă îmbelşugată, un pat moale, o viaţă uşoară şi frumoasa frumoaselor, fruct de begume, de prinţesă musulmană.

Nori grei acopereau cerul, Dumnezeul maroniţilor se transforma în nori şi ploaie când se crăpa de ziuă, lăsându-l pe libanez să digere singur fecioare şi incertitudini.

După ce reflectă mult şi bine, după ce cântări avantajele şi dezavantajele, Fadul se hotărâse să se întoarcă în Ilhéus şi să dea curs proiectului matrimonial propus de Jamil Skaf, dar iată că trecu prin Tocaia Grande colonelul Robustiano de Araújo, în drum spre Plantaţia Santa Mariana După ce stătu de vorbă cu bătrânul Gerino, şeful paznicilor de la depozitul de cacao uscată, îşi opri calul în faţa cârciumii lui Fadul. Venea de la Ilhéus şi îi aducea un mesaj de la amicul Álvaro Faria, acel crai imberb care, în baruri, în sălile de joc, la cabaret, comenta, cu veselia-i caracteristică, cronica oraşului, îl rugase să nu uite să-i repete arabului Fadul detalii despre petrecerea de la căsătoria fiicei lui Jamil Skaf.

Cine, Aruza? Dar dacă, acum două luni, nu era nici măcar logodită, cum de se căsătorise, aşa, deodată? Colonelul Robustiano de Araújo îşi puse cele două mâini în faţa burţii, într-un gest expresiv.

Gravidă? Dacă nu era, ar fi trebuit să fie, după cum bârfeau gurile rele. Aruza şi avocatul Epitácio Nascimento, tânăr avocat fără procese, înfruntaseră lacrimile doamnei Jordana şi furia lui Jamil şi mărturisiseră că au călcat strâmb, mânaţi de o iubire disperată. Tânărul avocat debarcase cu puţin timp în urmă de pe un vas de la Bahia, hotărât să facă repede carieră, şi o foc usc.

Nu aveau nici un rost tânguirile şi reproşurile: Jamil Skaf. om practic, grăbi căsătoria pentru ca fata să poată apărea în faţa altarului cu coroniţă şi voal, cu flori feciorelnice de portocal. Dacă mai întârziau. Desigur s-ar li putut vedea burta, repetă, râzând, colonelul, pentru asta, făcuseră ce trebuia. Domnişoară de onoare. Împreună cu Belinda, Auta Rosa, radioasă, a prins buchetul aruncat de mireasă.

Fadul ascultă fără comentarii. Începu să blesteme după ce calul Colonelului a dispărut pe şosea: câss-âm-abúk-charmúta! Niciodată nu a mai visat-o pe Aruza şi nici nu a mai dezvirginat-o. Zezinha do Butiá din nou domnea atotputernică în patul enorm, în timpul nopţilor solitare de la Tocaia Grande.

Jussara Ramos Rabat, văduva şi moştenitoarea lui Kalil Rabat, merge la Tocaia Grande.

Fadul Abdala a cunoscut-o pe Jussara Ramos Rabat, văduva şi moştenitoarea lui Kalil Rabat, la târgul din Taquaras, pe când se tocmea pentru doi catâri ce-i erau necesari la transportul mărfurilor până la Tocaia Grande, dar care trebuiau să-i servească şi pentru călărit. După ce alesese animalele pe ochi şi pe sprânceană, examinându-le dinţii şi copitele, după cum îi recomandase căpitanul Natário da Fonseca, se lăsă purtat de plăcerea de a negocia, discutând asupra preţului cu Manuel da Lapa, arătând defecte imaginare, punând la îndoială calităţi evidente.

— Ai milă de mine, domnu' Fadu. Cel puţin rotunjeşte suma.

— Nici un sfanţ în plus.

Jussara era ceea ce se numeşte în popor o femeie trăsnet care îi lua ochii oricărui fiu al Domnului: metisă de culoarea aramei strălucind în soare. Văzând-o îndreptându-se spre el printre iepe şi mânji, oprindu-se chiar în faţa lui, privindu-l cu insistenţă. Fadul se tulbură şi era cât pe-aci să renunţe la tranzacţie; rămăsese prostit, lipsit de voinţă şi de puterea de a acţiona. Dându-şi seama de pericol, Manuel da Lapa decise că era mai bine să accepte preţul propus pentru a nu ajunge la „lasă, că mai vedem noi”.

— Vorbesc cu Fadul Abdala? Întrebă ea pentru început şi râse cu un râs puternic şi îndrăzneţ, ca un clinchet de clopoţei.

Ochii îi licăreau în contrast cu vocea caldă şi tristă care trecea printre cuvinte ca şi cum Jussara era cât pe-aci să leşine: lascivă şi extaziată, fandoseala în persoană la târgul din Taquaras. Cine nu o cunoştea. Întâlnind-o şi auzind-o pentru prima oară. Se simţea imediat obligat să o protejeze, s-o apere împotriva curselor. Înşelătoriilor, trădătorilor. Fadul nu o cunoştea, nu o mai văzuse niciodată.

Turcul reuşi anevoie să-şi scoată pălăria şi s-o salute politicos şi curtenitor. După care o parcurse, disimulat, de sus până jos. Din cap până-n picioare, încercând s-o ghicească sub pânzele care-o acopereau. Jussara îşi proclama văduvia sus şi tare. În schimbătoarele tonuri de negru ale fustelor de călărie, ale bluzelor de mătase, ale şalului cu care-şi acoperea părul pentru a-l feri de praf. Purta doliu mare. Dar în focul ochilor şi în roşul buzelor nu se vedea nici umbră de lacrimi, nici urmă de dor. Dacă-l plânsese vreodată pe mort. Acum nu-l mai jelea: reluându-şi viaţa, respira moliciune şi plăcere, strălucind în soarele târgului de promisiuni şi tentaţii. În mână, un bici cu capul din argint; în gura cărnoasă, întredeschisă, dinţii albi şi perfecţi, dinţi de muşcat.

— Am auzit vorbindu-se mult despre dumneata.

— Nu spuse de la cine auzise, nici ce se vorbise, ca şi cum afirmaţia ar fi ascuns vreun secret:

— Numele meu este Jussara. L-ai cunoscut pe Kalil Rabat, proprietarul Casei Orientale?

Uitându-se cu atenţie, Fadul descoperi sub şalul înflorat un trandafir de culoarea sângelui, pus după ureche, şi această descoperire îl tulbură. De unde, oare, venea metisa asta? Din adâncurile pădurilor unde se luptau indigenii sau dintr-o tabără de ţigani nomazi? Câte feluri de sânge se amestecaseră pentru a rezulta acest mister, pentru a atinge o asemenea fascinaţie?

— L-am cunoscut. Mai mult din vedere, nu prea am avut de-a face cu el. Am aflat că a decedat.

— Sunt văduva lui. Nu mă pricep la comerţ. Vai şi amar de mine.

Întinse biciul, atinse pieptul uriaşului, în acelaşi timp insolentă şi supusă:

— Când treci prin Itabuna, vino să mă vezi. Am să-ţi arăt magazinul. Caut pe cineva să mă ajute: nimeni nu ia în serios o văduvă care se ocupă de afaceri. Vai de capul meu.

Îi întoarse spatele şi se duse în locul unde o aştepta un paj care ţinea calul tărcat de hăţuri. Înainte de a încăleca, Jussara îşi smulse şalul de pe cap într-un gest brusc, îşi lăsă părul negru – mai negru ca fusta de călărie, ca bluza de mătase, ea dantelele şi volănaşele – să-i cadă despletit pe spate: îi ajungea până la brâu. Fadul înghiţi în sec. uitându-se prostit Ajutată de paj, Jussara puse piciorul în scăriţă, încalecă, se aşeză comod în şa întoarse capul către turc, îl înclină în semn de rămas-bun. După un minut, dispăruse deja.

Manuel da Lapa întinse mâna să ia banii pentru cei doi catâri şi comentă:

— O splendoare de femeie, parcă nu-i adevărată, domnu' Fadu.

Călare pe unul din catâri, mânându-l pe celălalt, Fadul o porni spre Tocaia Grande: vai de capul meu! Proscris, exilat la capătul lumii.

În cele cincisprezece zile care se scurseseră de la întâlnirea la târgul din Taquaras, Jussara Ramos Rabat, văduvă şi moştenitoare, tulbură orele libere ale lui Fadul Abdala. Ce intenţii ascundeau gesturile şi vorbele, insistenţa privirilor, moliciunea vocii?

Sub bluza cu dantele şi podoabe, închisă până-n gât, aşa cum cereau modestia şi pudoarea, prin fusta de călărie largă şi lungă, turcul ghicea un piept îndrăzneţ, sâni plini – buni de pipăit cu mâinile aşa cum îi plăcea lui – arcuirea şi măreţia şoldurilor, abdomenul plat, arămiu şi colina acoperită cu muşchi, poartă a lumii temătoare şi avidă! O dezbrăca pe Jussara de fustă şi de bluză, de nenumăratele podoabe, prea multe brizbrizuri, şi o vedea goală printre animale în forfota târgului: nici o iapă nu se compara cu ea ca ţinută şi strălucire. Ea îl ispiti, iar el o dori cu atâta intensitate, încât nu reuşea s-o posede în vis, deşi adormea cu gândul la ea, la fandoseala ci extremă, la insolita ei ciudăţenie.

Vai de capul meu, spuse şi repetase Jussara, blestemând văduvia şi comerţul, două probleme grave: ce urmărea cu acea litanie? Cu ce scop îl invitase s-o viziteze în Itabuna? Ca să-i ofere o slujbă la tejgheaua de la Casa Orientală, şi să-i propună, poate, comision asupra vânzărilor, o mică participare la beneficii? Nu-l tenta să muncească pentru alţii, prefera să trudească fără răgaz pentru ce era al lui, nopţi şi dimineţi de-a rândul în Tocaia Grande, fără a da satisfacţie sau socoteală cuiva.

Sau din întâmplare, fiind văduvă şi tânără, căuta un bărbat care să se ocupe de ea şi de comerţul cu stofe? Tânără, bogată şi aşa de frumoasă, trebuie că avea în oraşul Itabuna, sau în portul Ilhéus o droaie de candidaţi care se târau la picioarele ei: de ce era nevoie să vină după un cârciumar la târgul din Taquaras, în mijlocul catârilor şi al mânjilor? Putând să aleagă între moşieri, negustori, licenţiaţi, avocaţi cu robă şi tocă? Cu siguranţă, nu dorea decât un vânzător demn de încredere. Asta era pentru altul, nu pentru el.

Nu ajunse, după cum se vede, să se lase captivat de perspectivele ce decurgeau din întâlnirea neaşteptată şi din conversaţia scurtă şi ambiguă. Alunga posibilităţile meschine – slujbă de casier, comision la vânzări – în timp ce cele tentante îi păreau miraje inaccesibile. El, Fadul, nu era decât un arab solitar cu capul înfierbântat care se înflăcăra pentru orice prostie, văzând incendiu acolo unde nu era decât foc de paie. Soţul Jussarei, proprietarul Casei Orientale: nebunii cu care să-şi umple timpul liber în serile de la Tocaia Grande. Dar chiar şi-aşa, se va duce s-o viziteze în Itabuna când va trece pe-acolo. Cel puţin, pentru a o revedea, ca să mângâie cu privirile acea obrăznicătură de femeie, o splendoare, ceva ce nu părea adevărat, cum bine spusese Manuel da Lapa.

Adormea cu gândul la ea şi, în unele nopţi, rare, sări de câteva ori pe ea, îi puse mâna pe piept, dar nimic mai mult; metisa se smulgea din braţele lui; pudică, virtuoasă, dispărea din vis. Când Fadul îşi dădea seama, recurgea la eterna fugă după Zezinha do Butiá, care-l provoca oferindu-se şi apoi fugind din pat. Nu ajunsese să bage fierul şi să verifice căldura cuptorului ale cărui scântei scăpărau din ochii de foc ai Jussarei. Niciodată nu mai văzuse o văduvă atât de onestă şi retrasă.

Stând în pragul uşii. Se gândea la Jussara, o vagă himeră în fumul de narghilea, când o văzu în carne şi oase descălecând de pe calul tărcat, dându-i hăţurile pajului. Fadul Abdala tocmai sosise de la baia la râu, vremea umedă făcea să-l doară şalele şi ceafa. În lumina intensă a începutului după-amiezii, Tocaia Grande dormita în toropeală şi tăcere.

Se întâmplă atât de brusc, încât Fadul nu fu surprins, nici nu se minună, ca şi cum ar li fost martor la lucrul cel mai natural din lume. Ba chiar nu se mai uita la Jussara şi-l urmări cu privirea pe paj, un mulatrei îngrijit şi periat, călare pe un catâr, ducând calul de hăţuri spre copacii umbriţi. Dar de-odată, îşi dădu seama de absurditatea scenei şi, frecându-se la ochi, o văzu pe metisa care se îndrepta spre el. Abia avu timp să se ridice ca s-o primească.

— De ce n-ai venit să mă vizitezi în Itabuna? Am aşteptat în zadar.

— Încă n-am ajuns acolo.

— Îi luă ceva timp până să-şi revină.

— Dacă dumneata n-ai ajuns, iată că am venit eu.

— Parcurgea cu ochii împrejurimile:

— Un loc mai izolat nici că se putea. Cine te-a pus să te îngropi aici?

Dădu din cap, dezaprobator. Părul împletit era prins cu un pieptene, o podoabă fină, într-un coc înalt. Înainte ca turcul să răspundă, continuă:

— Ce-ai rămas aşa, nemişcat? Nu mă inviţi să intru? Nu-mi oferi nimic de băut?

— După care, intră.

Se opri lângă tejghea, examina articolele expuse pentru vânzare, puţine şi de proastă calitate, dădu din nou din cap în semn de dezaprobare, dar nu făcu nici un comentariu.

Încă zăpăcit, Fadul o însoţi. Doamne Sfinte! Era adevărat, sau îl bătuse soarele-n cap făcându-l să aibă vedenii ziua-n amiaza mare? Neştiind ce să-i ofere – nu avea nimic demn de ea – o întrebă:

— Ce vreţi să beţi?

— Accept o gură de apă din urcior.

— Jussara arătă spre carafa de pe pervazul ferestrei.

Ocoli tejgheaua, intră în casă, trecu prin încăperi, traversă pragul dormitorului:

— Îmi plac paturile mari, dar de aşa dimensiuni n-am văzut în viaţa mea

— Ca să am loc în el.

— Se mândri Fadul în timp ce-i dădea cana cu apă rece.

Jussara bea cu înghiţituri mici, plescăind din limbă, ca şi cum ar fi degustat un vin rar, în timp ce-l fixă din nou pe turc, îl măsură şi aprobă satisfăcută, cu gura umedă. Întredeschisă, cu ochi tulburi:

— Încap doi cât dumneata şi încă mai rămâne loc.

Râse cu subînţeles, un râs scurt şi gros, îi dădu cana înapoi:

— Mulţumesc. Când vii la Itabuna, să treci să mă vezi neapărat, să-ţi arăt magazinul. Nu ştiu să mă ocup singură, nu mă pricep.

— Repeta ceea ce-i spusese la târgul din Taquaras: îi oferea o slujbă la magazin sau, cine ştie, mâna în căsătorie?

— Când treci pe-acolo?

Îşi îndulci vocea, se fandosea, cerea şi avertiza:

— Nu lăsa să treacă timpul, vino cât de repede poţi. Nu pot să aştept o viaţă întreagă. Biata de mine.

Se răsuci pe jumătate, pregătindu-se să iasă din cameră şi să se retragă din Tocaia Grande. Turcul se înfiora:

— Plecaţi deja?

— La ce bun să mai rămân aici? Am trecut doar să te văd.

Se întunecară ochii lui Fadul, plini de nerăbdare şi tensiune. Fără să se mai obosească să închidă uşa, se duse spre Jussara şi o luă în braţe. Ea nu se eschivă, nici nu-l îndepărtă, doar spuse cu acea voce languroasă a cuiva care are nevoie de sprijin şi protecţie:

— Ai milă, nu abuza de mine. Nu vezi că sunt văduvă şi că trebuie să mă căsătoresc din nou? Dacă-mi pierd capul, ce se va întâmpla după aceea? Biata de mine. Care nu am dreptul nici măcar să-mi placă cineva…

Fadul nu răspunse, păstră tăcerea: conversaţia mai putea aştepta, nu şi el. Era cuprins de furie, cu ochii scânteind, simţind corpul metisei fremătând. Îi smulse bluza, trupuşorul – ah, sânii opulenţi, buni de strâns în mână – Jussara gemu uşor. Fadul îi trase fusta, juponul, îi rupse dantelele pantalonaşilor strânşi cu şireturi la genunchi: până şi pantalonaşii erau negri.

Întinsese, pe salteaua din iarbă uscată şi cu ploşniţe, acea splendoare, acea femeie care nu părea adevărată, care nu mai avea pe ea decât cizmele înalte de călărie. Fadul nu pierdu timpul cu dezbrăcatul: se desfăcu la prohab eliberându-şi sexul, care, de tare şi nerăbdător ce era, îl durea. O acoperi pe Jussara.

Se desfăcu cocul din vârful capului metisei, părul despletit îi căzu pe umeri, un cearceaf negru din mătase care acoperea patul. Poarta lumii, umedă şi pofticioasă, primi stindardul marelui libanez, dezmăţul dură toată după-amiaza.

— Vai de mine şi de mine, ce-am făcut. Dumnezeule, idioată ce sunt? Văduvă fără minte, am venit să-mi caut un soţ şi plec dezonorată. Vai, biata de mine!

Se uita cu ochii în lacrimi la turcul întins peste ea, strivindu-i sânii şi coapsele, după ce se întorseseră gâfâind din prima traversare a deşertului şi a oceanului. Înainte ca el să-i scoată cizmele, se dezbrăcase şi, în cele din urmă, închisese uşa. Jussara vorbea cu uşurinţă, accentuând printr-un plâns pocăit mâhnirea tânguitoare care o cuprinsese şi prin care se acuza:

— Acum, că ai obţinut ceea ce ai dorit, poţi să-ţi baţi joc de mine, să mă dispreţuieşti, să mă faci vagaboandă, să mă dai afară. Eu sunt de vină, stăteam foarte bine în Itabuna, cine m-a pus să vin aici? Să mă nenorocesc, când cu am nevoie de un soţ care să aibă grijă de mine şi de magazin. Afurisită să fie ziua în care te-am văzut în Taquaras şi mi-am pierdut minţile. Am înnebunit, sunt o imbecilă, nu mai ştiu ce fac. N-am avut putere să rezist, m-am nenorocit. Ah, m-am nenorocit!

Nu înceta să se incrimineze în timp ce uriaşul se ridica din pat, închidea uşa şi se dezbrăca: gol, îi creşteau dimensiunile, părea şi mai mare. Întinsă în pat, îl privea pieziş, un soţ pe cinste! Muncitor şi lacom, îngâmfat şi prost, la fel ca şi Kalil Rabat, un fanfaron născut să poarte căpăstru şi coarne. Cu avantajul de a fi mare, drăguţ şi de a poseda şi acel mădular. Jussara venea cu mâinile pline: splendoarea feţei, trupul ispititor, bani gârlă, cel mai aprovizionat magazin de stofe din Itabuna, obrăznicia şi fandoseala, focul care-o mistuia. Ce-şi putea dori mai mult un cârciumar prostănac aruncat într-o îndepărtată fundătură?

Considerând că ora aia nu era cea mai potrivită pentru a dialoga asupra onoarei pierdute a văduvei şi asupra modului în care trebuia reparată, turcul asculta în tăcere, nerăbdător, trista litanie, interminabilă. Jussara nu tăcu decât atunci când el o eliberă de cizme, binecuvântată providenţă. Patetică, îşi asumă răspunderea fatidicei rătăciri:

— Eu sunt de vină, n-am fugit la timp. Nu mai contează, s-a terminat înainte ca ea să hotărască, pe neaşteptate, să pună capăt distracţiei abia începute, Fadul se întinse alături de metisă, mângâindu-i sânii cu mâna lui enormă şi delicată, strângându-i cu blândeţe; îi pipăi fundul şi o ciupi uşor, lăsând degetele să-i alunece printre fese. Jussara fremăta şi suspină, se cuibări la pieptul catifelat, îi simţi sexul pe coapse şi continuă printre leşinuri:

— Ai abuzat de mine, eu te-am lăsat, acum ai să crezi că sunt o femeie pierdută, cum ai mai dori să te căsătoreşti cu mine?

— Ridică vocea care devenise limpede şi precisă, afirmând:

— Jur pe sufletul mamei mele că am păcătuit pentru prima dată în viaţa mea. Niciodată n-am avut alt bărbat în afară de soţul meu. Mi-am pierdut capul, vai de mine!

Picioarele goale se încrucişară, se desfăcură coapsele Jussarei, vocea i se topi din nou:

— Mi-am pierdut onoarea… Sunt în mâinile tale…

— Îl mângâie pe Fadul pe obraz, vocea îi deveni mieroasă pe când mărturisea: – dar şi aşa nu-mi pare rău, bărbat afurisit! M-ai orbit, m-ai sedus!

Nici dezonorată nu mă căiesc – frumoase cuvinte: înflăcărează pieptul, înflăcărează inima, incendiază fuduliile unui mascul bun la pat. În ciuda prudenţei cu care obişnuia să acţioneze în subiecte atât de importante şi delicate, Fadul se hotărî să promită; ca să se ţină de cuvânt, cine ştie, după ce va lămuri şi va verifica anumite detalii:

— Nu-ţi face probleme. Vin zilele astea la Itabuna şi acolo stăm de vorbă şi rezolvăm. Nu-ţi face griji pentru magazin.

— E-adevărat? Te vei ocupa de magazin? Vei avea grijă de mine?

— Stai liniştită.

— Şi nu mai spuse nimic altceva.

Ea a venit în căutare de soţ, se convinsese Fadul ascultându-i disperarea. Un soţ care să pună capăt incomodei văduvii şi care să preia răspunderea magazinului, asigurându-i beneficiile. Ca să-l cucerească, juca tare, îşi pusese drept miză corpul şi onoarea. Ştiinţă pură sau sfântă ingenuitate? Sinceritate sau rea-credinţă? Pasiune devoratoare sau înşelătorie calculată?

Extaziată, Jussara, nobilă şi romantică, proclamă iubirea la prima vedere:

— Am venit pentru că din ziua în care te-am văzut la târg mi-am pierdut capul, nu mă mai gândeam decât la dumneata, parc-am fost blestemată. Acum, sunt în mâinile tale să mă faci fericită sau să mă nenoroceşti definitiv.

— Întrebă din nou:

— Ai să mă vrei sau, ai să mă alungi?

Nu era un moment favorabil pentru reflecţii, pentru eliminarea îndoielilor, a suspinelor, a nesiguranţei, cu atât mai puţin pentru a face promisiuni. În loc să răspundă întrebărilor chinuitoare, o luă pe indigenă în braţe, nu mai putea aştepta nici un minut în plus. Ea îi dădu gura să i-o sărute, buze cărnoase, suculente, limbă îndrăzneaţă, dinţi de muşcat; el o parcurse şi o traversă.

Să fie un răspuns pozitiv acel zel disperat, acea posedare nebunească? Cu siguranţă, altfel cum ar mai putea Fadul să trăiască de acum înainte orfan de respiraţia, de sudoarea, de parfumul, de ameţitoarea Jussara? Corpurile înlănţuite, confundându-se unul cu altul, parcurgeau nisipurile deşertului, străbăteau apele oceanului, ajungeau la capătul lumii în angoasă şi plăcere, două forţe, doi heruvimi, un mânz sălbatic şi o iapă în călduri.

Când, spre înserat, Jussara îşi refăcuse cocul şi încalecă pe calul tărcat adus de paj – un mulatru isteţ şi parfumat – Fadul, în cele din urmă, îi promisese, sărutând-o de rămas-bun:

— Peste câteva zile stabilim totul în Itabuna.

Înainte de a ieşi, Jussara aruncă pe masă ultimul atu, mai bine-zis, pe pat. În timp ce-şi îmbrăca pantalonaşii cu danteluţă, îşi punea corsetul şi juponul, bluza şi fusta, toate negre, văduva onestă şi neconsolată îl anunţă că ceea ce fusese niciodată nu se va mai întâmpla: cine voia să se culce cu ea ca să exerseze dulcea şi periculoasa joacă de-a nani-nani – aşa se exprima, pudică, lăsând ochii în jos – trebuia mai întâi s-o ducă la preot şi la judecător. Nu se putea expune, să intre în gura lumii că i-a pus coarne defunctului: neîncornorându-l pe Kalil Rabat cât a trăit, se simţea obligată să-i respecte memoria şi trebuia să acţioneze astfel pentru a nu da lumii subiecte de bârfă. Niciodată nu cunoscuse vreun alt bărbat în afara soţului ei, Fadul a fost primul şi ultimul şi doar o singură dată când, orbită de pasiune, şi-a pierdut capul şi a cedat. Nu, nu se va mai întâmpla! Din nou în pat, fie în braţele lui pe care-l iubea, fie în braţele altuia, ale unui cetăţean muncitor şi decent care s-o ceară de nevastă – cât de curând – numai cu acte în regulă, şi nu înainte, aşa cum s-a întâmplat acum. Soţie da, amantă nu. Ah, biata de mine!

Dădu bice calului tărcat, urmată de pezevenghi, grăbită să ajungă la Itabuna şi să răspândească vestea cea bună Deşi Fadul nu fusese explicit, nu promisese nimic categoric, Jussara ştia să citească printre rânduri, să descopere intenţiile în inflexiunile vocii şi nu avea nici o îndoială că turcul va veni alergând pe urmele ei. Îi lăsase pe piele, pe gură, pe piept, pe sex, gustul ei de neuitat, de-acum înainte indispensabil, nefericitul nu va mai putea să trăiască fără s-o posede. Nu avea nici o îndoială, putea deja să se programeze la preot şi la judecător.

Despre Fadul Abdala, un posibil pretendent, obţinuse înainte două informaţii precise, într-o conversaţie obişnuită cu o prietenă din copilărie: negustor muncitor şi capabil, nu mai văzuse altul ca el; şi nici un retevei care să se compare cu al lui. Tocmai verificase veridicitatea acelor referinţe. Ca să câştigi bani în fundătura aia calică de la Tocaia Grande, trebuia să fii un negustor foarte zelos şi abil. Cât despre mădular, văduva îl apucase cu amândouă mâinile, îl controlase pe propria-i carne, slavă Domnului!

Soarele încă nu se ascunsese în apele râului, când Jussara dispăruse în direcţia Taquaras. Înainte ca primii trupeţi călare pe catâri să-şi facă apariţia. Nimeni nu o văzu venind, nimeni nu o văzu plecând. În afară de Coroca. Care-şi făcu apariţia să cumpere gaz şi care remarcă:

— Ai trimis după femeie în Itabuna, domnu' Fadul?

Într-o după-amiază calmă, în tânărul şi animatul oraş Itabuna, după ce-şi lăsase sacul de călătorie în camera Zezinhei do Butiá din pensiunea veselă a lui Xandu şi după ce făcu o baie în hârdău – Zezinha încălzise apă în ceainic şi îl frecă pe spate cu buretele şi cu un săpun mirositor, minunăţii ale civilizaţiei! Fadul Abdala se amuza, după spusele galante ale frumoasei, să-i dea de mâncare turturicii.

— Ia uite, turturica, şi uitasem de ea.

Ditamai turturoiul, ce satisfacţie! Glumind cu respectiva creatură, Zezinha do Butiá, nostalgică, fredona un romantic catren provincial:

Turturica, turturea, Cerceluş de-amor, Fă-ţi un cuibuşor În al meu odor…

În cameră, după baie, în timp ce-o îndopa pe turturică, Fadul o găsi pe fată tristuţă şi taciturnă, ca şi cum o apăsa un necaz. Cu siguranţă, veşti proaste despre familie, sosite din Sergipe. Zezinha întreţinea o mulţime de rubedenii în oraşul Lagarto, lângă Butiá. Unde se născuse: tatăl bolnav de febră paludică şi de rachiu, o grămadă de femei decrepite şi lunatice, mamă, bunică şi mătuşă, toate dependente de ea, sărăcuţele.