Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co


IX UNDE THOMPSON SE TRANSFORMĂ ÎN AMIRAL



Yüklə 1,32 Mb.
səhifə24/30
tarix04.01.2019
ölçüsü1,32 Mb.
#90176
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   30

IX UNDE THOMPSON SE TRANSFORMĂ ÎN AMIRAL

Noaptea trecu destul de bine pentru foştii pasageri ai lui Seamew. În lipsa cuşetelor dispărute, nisipul moale se dovedi foarte bun pentru somn.

Prima rază a zorilor îi trezi şi pe cei mai leneşi. Într-o clipă toţi se deşteptară, grăbiţi să afle de ce trebuiau să se teamă sau ce trebuiau să spere.

Adevărul le apăru cât ai clipi din ochi: din toate părţile îi înconjura o singurătate absolută.

În faţa lor, marea, fără nici o pânză în larg. Deasupra apei, vârful catargelor lui Seamew, al cărui cadavru era închis la douăzeci de metri adâncime în mormântul său umed. De partea cealaltă, un pustiu a cărui tristeţe îţi strângea inima. Pe locul unde debarcaseră, insula se strâmta prefacându-se într-o limbă îngustă de pământ. Legat la nord de un teren arid, înconjurat în celelalte trei părţi de mare, istmul nu era decât o fâşie de nisip largă de abia o milă, înspăimântător de stearpă din pricina sării şi presărată de solzii ei leproşi. La ce ajutor te puteai aştepta într-un asemenea ţinut? Toţi se întrebau acest lucru cu îngrijorare, fără a găsi vreun răspuns satisfăcător.

Din fericire, căpitanul Pip veghea pentru ei.

Îndată ce-i văzu în picioare pe toţi pasagerii, el îi adună în jurul său şi, luând cuvântul, expuse pe scurt situaţia.

Era simplă.

Ca urmare a circumstanţelor asupra cărora căpitanul înţelegea să nu insiste, se aflau aruncaţi pe coasta de sud-est a Insulei de Sare, înspre marginea Capului Naufragiului. Insula de Sare neoferind nici o sursă de existenţă, trebuiau să se gândească la posibilitatea de a o părăsi cât mai grabnic.

Pentru moment, căpitanul făcuse faţă problemelor mai urgente. Conform instrucţiunilor lui, domnul Morgand şi şeful echipajului plecaseră de o oră spre farul înălţat la extremitatea Capului de Sud, care se afla la o mică distanţă de locul catastrofei. Acolo cei doi trimişi se vor informa şi vor căuta să procure provizii. Trebuia deci aşteptată întoarcerea lor.

Comunicarea căpitanului le aminti, în primul rând, auditorilor săi că mureau de foame. Zbuciumul sufletesc în care-i aruncase aventura îi făcuse să uite puţin de acest lucru. Un singur cuvânt fu de ajuns să le deştepte o poftă de mâncare care nu fusese potolită de vreo cincizeci de ore.

Trebuiră totuşi să rabde, pentru că nu exista nici un mijloc care să le scurteze chinul. Turiştii se resemnară deci să se plimbe încoace şi încolo pe plajă, şi cu încetul orele trecură. Din fericire, timpul se menţinea frumos. Cerul rămânea senin sub influenţa unei brize proaspete din nord-vest, care se înteţea din oră în oră.

Abia pe la ora opt, Robert şi şeful echipajului se-ntoarseră din expediţia lor, escortând o căruţă trasă de un catâr şi condusă de un căruţaş negru. Conţinutul acestei căruţe, alcătuit din tot soiul de merinde, atrase imediat atenţia generală. Se înghesuiră în jurul ei şi Thompson trebui să intervină pentru ca distribuţia alimentelor să se facă în ordine. În sfârşit, fiecare îşi luă partea şi multă vreme domni o tăcere deplină, tulburată doar de zgomotul fălcilor.

Piperboom era într-adevăr măreţ. Cu o pâine de patru livre într-o mână şi cu o ciozvârtă de berbec în cealaltă, el îşi ridica şi-şi cobora braţele cu regularitatea unei maşini de aburi. Cu toată foamea lor, tovarăşii olandezului rămaseră uluiţi văzând această ingerare mecanică. „Se va îmbolnăvi", gândiră mulţi dintre ei.

Dar lui Piperboom îi păsa prea puţin de ce impresie făcea. Mâinile lui îşi continuau imperturbabilul lor du-te-vino. În mod progresiv, pâinea şi carnea se micşorau în acelaşi timp. Apoi dispărură simultan. Piperboom îşi frecă atunci mâinile şi-şi aprinse pipa, fără cea mai mică tulburare.

În timp ce pasagerii şi echipajul îşi astâmpărau foamea, căpitanul, prin intermediul lui Robert, discuta cu proprietarul căruţei. Informaţiile pe care le obţinu nu erau câtuşi de puţin încurajatoare. Insula de Sare nu este decât un fel de stepă de 233 kilometri pătraţi pe care, acum mai puţin de un secol, nu exista nici o fiinţă vie. Din fericire pentru naufragiaţi, cu vreo cincizeci de ani în urmă, un portughez a avut ideea să exploateze salinele cărora insula le datorează numele, şi această industrie atrăsese aproape o mie de locuitori. Unii dintre ei pescari, alţii, în marea majoritate, lucrători la carierele de sare, aceşti locuitori nu au alcătuit nicăieri o aglomerare care să merite numele de oraş sau târg. Totuşi pe malul golfului Mordeira, excelent pentru ancorare şi situat pe coasta de vest a insulei, câteva case constituiseră un fel de târguşor, la punctul terminus al căii ferate pe care vagoane căptuşite cu pânză aduc până la mare produsul salinelor. În acest târguşor, aflat la o distanţă de numai l5 kilometri, se putea găsi ajutor dacă, îndeobşte, vreun ajutor era posibil.

Primind aceste informaţii, Thompson plecă numaidecât cu localnicul pentru a angaja vehicule care să transporte oamenii şi bagajele. În aşteptare, pasagerii nu aveau decât să-şi reia plimbarea pe care o făcuseră dimineaţa.

Dar acum stomacurile pline dezlegau limbile şi fiecare îi dădu drumul după cum îi era firea.

Unii erau calmi, alţii trişti şi alţii furioşi.

Fapt neobişnuit, chipul lui Absyrthus Blockhead nu exprima ca de obicei o satisfacţie fără margini. Da, onorabilul ex-băcan era melancolic, sau cel puţin preocupat. Nu părea la largul său şi arunca priviri în toate părţile, ca şi cum ar fi pierdut ceva. În cele din urmă nu se mai putu stăpâni şi, adresându-se lui Roger de Sorgues care-i inspira o încredere deosebită, zise:

— Ne aflăm, nu-i aşa, domnule, în arhipelagul Capului Verde?

— Da, domnule, răspunse Roger, fără să ştie unde voia să ajungă fostul băcan.

— Atunci, domnule, unde este capul! exclamă Blockhead.

— Capul? repetă Roger zăpăcit. Ce cap?

— Capul Verde, ce naiba! Nu ai în fiecare zi ocazia să vezi un cap verde şi vreau să i-l arăt lui Abel.

Roger se ţinu să nu izbucnească în râs.

— Vai domnule, trebuie să-ţi iei nădejdea, rosti el cu un aer dezolat. Domnul Abel nu va vedea Capul Verde.

— De ce? întrebă Blockhead, dezamăgit.

— Este în reparaţie, afirmă serios Roger.

— În reparaţie?

— Da, culoarea lui începea să se şteargă. A fost transportat în Anglia pentru a fi revopsit.

Blockhead îl privi pe Roger cu un aer nedumerit. Dar acesta rămase foarte serios şi fostul băcan fu convins.

— Ah, spuse el cu părere de rău, n-avem, într-adevăr, noroc!

— Da! aprobă Roger, înăbuşindu-se de râs, în timp ce caraghiosul său tovarăş se întorcea la ai săi.

În mijlocul furioşilor, Baker şi Hamilton se făceau remarcaţi ca de obicei. Într-adevăr, şansa era de partea lor. Ce provocase toate aceste nenorociri, dacă nu avariţia şi nepăsarea lui Thompson! Era o teză de necombătut. Astfel că grupul care îl înconjura pe Baker număra majoritatea pasagerilor. Pe toţi aceştia îi îmboldea să ia parte la luptă în ziua când vor sosi în sfârşit în Anglia, şi belicoasele lui tirade găseau ecou.

— Îşi descoperise în Johnson un aliat neaşteptat. Până atunci nestânjenind pe nimeni şi trecând aproape neobservat, Johnson părea cuprins brusc de furie. Striga mai tare decât Baker însuşi, arunca injurii la adresa lui Thompson şi Agenţiei sale, repeta la infinit jurământul de a-l duce înaintea tuturor instanţelor engleze.

— Acest beţiv este exasperat că a trebuit, de voie de nevoie, să pună piciorul pe uscat, zise râzând Roger care observa de departe grupul în fierbere.

Pe Roger nu-l puteau birui nici tristeţea, nici mânia. Buna sa dispoziţie învingea totul. Era în stare să râdă şi în timpul unei bătălii, ba chiar şi în ceasul morţii. La fel de bine dispus era şi în această insulă pustie unde-l aruncase soarta.

Observaţia sa o făcu pe Dolly să zâmbească.

— Sărmanul om! suspină ea. Cât trebuie să sufere din pricina lipsei de băutură!

— Este singurul care are dreptul să se plângă, afirmă cu seriozitate Roger. În ce-l priveşte, este de înţeles. Dar ceilalţi? Ce-i supără, la urma urmelor? Eu, cel puţin, găsesc această călătorie foarte frumoasă. Iată cum vaporul nostru cu pânze a devenit submarin şi aştept cu nerăbdare momentul când va deveni balon

— Trăiască balonul! exclamă Dolly bătând din palme.

— Cam greu să devină balon. Observă melancolic Robert. Sfârşitul lui Seamew marchează pe cel al călătoriei noastre. Ne vom împrăştia, după mijloacele ce ne vor fi oferite, pentru a ne întoarce în Anglia.

— De ce să ne împrăştiem? răspunse Alice. Domnul Thompson îşi va repatria pasagerii şi ne va îmbarca pe toţi pe primul vapor de linie care va pleca în cursă.

— Pe pasageri, desigur, replică Robert, dar cu echipajul şi cu servitorul dumneavoastră, e altă poveste.

— Ei, lasă, încheie vesel Roger, să aşteptăm, inainte de a ne face griji, să se găsească un vapor care pleacă. Iată un vehicul pe care nu-l văd ivindu-se cu una cu două. Ar fi prea simplu. Eu mă opresc la balon, pe care-l cred mult mai uşor de procurat.

Pe la ora unu după-amiază, Thompson se-ntoarse aducând cu el vreo douăzeci de căruţe de toate tipurile, dar toate trase dc catâri şi conduse dc negri. Încărcarea bagajelor începu neîntârziat şi administratorul general se arătă mai puţin abătut decât s-ar fi putut crede în asemenea împrejurări. Vaporul său fiind pierdut, trebuia să plătească din buzunar repatrierea a aproape o sută de persoane. Iată un motiv în stare să indispună pe omul cel mai voios. Thompson însă nu părea prea întristat.

Şi astă pentru că nenorocirea îşi avea şi compensaţiile ei. Dacă obligaţia de a plăti călătoria a o sută de pasageri constituia o neplăcere destul de mare, pierderea lui Seamew era, dimpotrivă, un adevărat noroc. Bine asigurat la companii solvabile, vechiul vapor avea să fie plătit ca unul nou şi Thompson se însărcina cu reuşita demersurilor sale. Naufragiul devenea astfel o operaţiune fructuoasă şi administratorul general nu avea nici o îndoială că totul îi va aduce, până la urmă, un profit important. Acest beneficiu Agenţia îl va încasa fără nici o remuşcare. El avea să se adauge la banii pe care, printr-o economie neobosită, Thompson reuşise să-i îndese în sacul dc călătorie, purtat de el pe umăr din clipa debarcării. În acest sac, cei 62 500 de franci plătiţi de pasageri, ţinând cont de jumătatea de bilet a tânărului Abel, îşi găsiseră adăpost la plecare. De atunci, este adevărat, câteva bancnote — destul de puţine — ieşiseră pentru plata cărbunelui, a excursiilor şi a hranei de la bord. Mai rămânea acum să achite leafa echipajului, a personalului de serviciu şi a lui Robert Morgand. Thompson va scăpa de această formalitate îndată ce vor sosi în târguşor în care, oricât de sărac ar fi, tot se va găsi toc şi cerneală. Suma ce-i va rămâne va fi destul de frumoasă în bani peşin, la care se va adăuga mai târziu şi beneficiul de la asigurare. Pe Thompson îl distra să calculeze cifra pe care o va atinge capitalul său după această operaţiune.

Puţin după ora două, turiştii porniră la drum, unii în căruţă, alţii pe jos. Pe acest teren nisipos le trebuiră trei ore ca să ajungă la golful Mordeira. Câteva case care, în ansamblu, de-abia dacă meritau numele de sat, se ridicau pe malul dinspre nord.

În această parte a insulei, natura avea un aspect puţin mai fertil. Solul se unduia uşor şi câteva stânci îşi arătau vârfurile negricioase prin stratul subţire de nisip, pe care o sfioasă vegetaţie îl mai înveselea din loc în loc.

Nici nu ajunseră bine şi Thompson, după ce traseră la un han sărăcăcios, făcu plăţile pe care le hotărâse.

Fiecare primi exact atât cât i se cuvenea, nici mai mult, nici mai puţin, şi Robert, în câteva minute, se văzu în posesia celor l50 de franci ai săi.

Între timp, pasagerii, rătăcind pe plajă, cercetau marea cu nelinişte. Roger avusese oare dreptate îngăduindu-şi să se îndoiască privitor la vasul de linie cu care trebuiau să plece? Nici un vapor nu era ancorat în golful Mordeira, unde se legănau doar câteva bărci de pescari. Ce se va alege de ei în acest cătun sărăcăcios, dacă vor trebui să rămână acolo?...

Când apăru Thompson se stârni o rumoare generală. Îl înconjurară cu toţii. Fiecare se interesă cu nerăbdare de cele ce decisese administratorul general. Dar Thompson nu hotărâse nimic, ceea ce mărturisi cu candoare. Pentru a putea decide ceva, îi lipseau bazele elementare. Robert, graţie ghidului pe care-l studiase, putu să-i dea câteva indicaţii sumare şi Thompson ascultă cu deosebită plăcere aceste informaţii care nu-l mai costau nimic.

Arhipelagul Capului Verde, descris de Robert auditoriului său, se compunea dintr-un mare număr de insule sau insuliţe, împărţite în două grupe distincte. Insulele Sao-Antonio, Sao-Vicente şi Sao-Nicolao, insuliţele Santa-Lucia, Branco şi Raza, aşezate în linie aproape dreaptă mergând aproximativ de la nord-vest la sud-est, constituie primul grup supranumit „Barlovento" sau ,,în vânt", împreună cu Insula de Sare şi Boavista. Acestea două din urmă se continuă cu al doilea grup, zis „Sotavento" sau „sub vânt", şi formează cu el un arc a cărui convexitate e îndreptată spre coasta Africii şi pe parcursul căruia se întâlnesc succesiv, la sud de Boavista, insulele Maio, Sao-Thiago, Fogo şi Brava, plus insuliţele Rombos.

Întrucât era cu neputinţă să rămână un timp mai lung pe această coastă sărăcăcioasă a Insulei de Sare, trebuiau să afle mai întâi dacă un vapor de linie nu face vreo escală aici, la o dată apropiată. În cazul unui răspuns negativ, singura cale de urmat ar fi fost să ajungă la o altă insulă mai bine deservită, cu una din bărcile de pescuit ancorate în golf. Dacă vor fi nevoiţi să facă acest lucru, insula trebuia aleasă cu multă grijă.

— Vom merge la Sao-Vicente, hotărî fără să ezite Robert.

Această insulă, care nu este cea mai mare din arhipelag, a monopolizat şi continuă să monopolizeze din ce în ce mai mult comerţul. Vapoarele se opresc cu sutele în capitala sa. Porto Grande, a cărei populaţie flotantă depăşeşte de 20 de ori populaţia locală. În acest port trumos şi foarte frecventat nu vor trece nici 24 de ore înainte de a li se prezenta o ocazie de a se întoarce în Anglia. Căpitanul, consultat, confirmă spusele lui Robert.

— Desigur, aveţi dreptate, spuse el. Din nefericire, mă îndoiesc că se poate ajunge la Sao-Vicente cu vântul acesta din nord-vest. Ne-ar trebui zile şi zile. Ar fi, după părerea mea, o încercare irealizabilă cu ambarcaţiunile pe care le vedem. Cred că mai degrabă ar trebui să încercăm să ajungem la una din insulele de „sub vânt”.

— Atunci Sao-Thiago, fără nici o îndoială, zise Robert. Mai puţin comercială ca Sao-Vicente, Sao-Thiago este însă cea mai mare insulă a arhipelagului şi oraşul său de reşedinţă, La Praya, este capitala acesteia. La Praya este totodată un port excelent, unde mişcarea maritimă depăşeşte anual l40 000 de tone. Şi acolo, fără-ndoială, se vor găsi toate posibilităţile pentru repatriere, iar în ce priveşte distanţa, nu-i nici o diferenţă. Singura obiecţie ar putea fi insalubritatea acestei insule, poreclită ,,ucigătoarea".

— Ei! făcu Thompson. Doar nu avem de gând să ne stabilim acolo. O zi sau două nu e cine ştie ce, şi dacă nimeni nu se opune...

Înainte de toate însă trebuia rezolvată problema vaporului. Dar în acest ţinut pe trei sferturi sălbatic, unde nu părea să existe nici guvernator, nici primar, nu ştiai cui să te adresezi. La sfatul căpitanului, Thompson, însoţit de cei cu care împărtăşea vitregia soartei, se-ndreptă spre un grup de băştinaşi care se uitau curioşi la mulţimea naufragiaţilor. Aceştia nu erau negri. Erau mulatri, rezultaţi din încrucişarea coloniştilor portughezi cu sclavii de altădată. După îmbrăcăminte se cunoştea că sunt marinari.

Robert, luând cuvântul în numele lui Thompson, se adresă unuia din mateloţi şi-l întrebă dacă există în Insula de Sare vreun mijloc de a pleca în Anglia.

Matelotul clătină din cap. Un asemenea mijloc nu exista. Vapoarele de linie nu se opreau la Insula de Sare şi era foarte puţin probabil să găsească un alt vapor. În sezonul alizeelor, din octombrie până în mai, vasele, în general, nu lipsesc în golful Mordeira. Dar în această epocă a anului, ultimul dintre ele îşi transportă încărcătura de sare şi foarte probabil că nu va mai veni altul înainte de octombrie, anul viitor.

Acest punct fiind clarificat cu atâta precizie, nu mai puteau ezita. Marinarii, dealtfel, păreau să găsească foarte normal proiectul de a pleca pe o altă insulă. Ambarcaţiunile lor erau solide şi ar fi putut face la nevoie şi drumuri mai lungi. În ceea ce privea insula Sao-Vicente, fură cu toţii de părerea căpitanului. Nu te puteai bizui pe un asemenea vânt.

— Şi Sao-Thiago? strecură Robert.

Auzind acest nume, marinarii schimbară o privire între ei. Se gândiră puţin înainte de a răspunde. Pesemne că-i frământa ceva ce nu voiau să mărturisească.

— De ce nu? rosti în sfârşit unul dintre ei. Depinde de preţ.

— Acest lucru îl priveşte pe domnul, zise Robert arătând spre Thompson.

— Aşa e, întări administratorul agenţiei, când i se traduse răspunsul mulatrului. Dacă dumneata şi căpitanul vreţi să mă însoţiţi, acest marinar ne va arăta bărcile pe care ni le poate oferi, şi vom discuta, în acelaşi timp, condiţiile călătoriei.

Mai puţin de o oră mai târziu, totul era stabilit. Pentru transportul naufragiaţilor şi al bagajelor, căpitanul alesese şase bărci cu care, după cum aprecia el, s-ar putea face traversarea fără a se comite o imprudenţă. De comun acord, se fixă plecarea la ora trei dimineaţa, pentru a călători cât mai mult posibil pe lumină. Aveau de străbătut o distanţă de ll0 mile, pentru care era nevoie de cel puţin l7 ore. Nimeni, dealtfel, nu protestă. Toţi se grăbeau să părăsească această insulă pustie.

Bagajele fură stivuite imediat. Cât despre pasageri, după o masă cât se poate de simplă, îşi petrecură timpul cum se pricepură mai bine. Unii se plimbară pe plajă, iar alţii încercară să aţipească întinşi pe nisip. Nici unul nu acceptă să fie găzduit, gândindu-se la rudimentarele cocioabe din sat.

Momentul plecării găsi pe toată lumea în picioare. La ora fixată fiecare îşi luase locul în primire şi cele şase bărci, ridicându-şi pânzele, trecură repede de istmul Tortues. Cum se vede, Thompson urcase în grad. Comandantul se transformase în amiral.

O oră după plecare, lăsau la babord promontoriul de sud al Insulei de Sare şi, în razele răsăritului, Boavista apăru în depărtare.

Printr-o şansă rară la această epocă a anului, cerul se menţinea tot timpul senin. Un vânt destul de tare sufla din nord-vest, împingând spre larg cele şase ambarcaţiuni care străbăteau marea spre sud, într-o alură susţinută.

La ora opt dimineaţa, trecură prin dreptul Boavistei. Era o insulă joasă, cu o înfăţişare tot atât de aridă ca şi Insula de Sare. Un simplu banc de nisip având în mijloc câteva vârfuri de bazalt, care încununează o ridicătură longitudinală a solului ce nu atinge înălţimea de o sută de metri.

La traversul bărcilor, se deschidea Rada engleză, în fundul căreia se zăreau bordeiele şi cele câteva case ale rahil-ului, sat ridicat la rangul de reşedinţă. Poate că în radă erau ancorate vapoare, dar distanţa nu permitea să fie văzute.

Câteva ore mai târziu, piscul San-Antonto, cel mai înalt din insula Sao-Thiago, începea să danteleze orizontul. Acest vârf de 2 250 de metri fu salutat cu urale de naufragiaţi, cărora le indica ţelul încă îndepărtat al călătoriei.

Cu toate că era mai aproape, insula Maio, mult mai joasă decât Sao-Thiago, nu se arătă privirilor decât după ea. Abia la două după-amiază îi zăriră malurile nisipoase. La ora cinci ajunseră în dreptul ei.

Părea o reeditare a Insulei de Sare şi a Boavistei. Nimic altceva decât o întindere dc nisip, fără râuri, fără izvoare şi fără arbori, unde plăcile de sare reflectau, pe alocuri, razele soarelui. Nu-ţi venea să crezi că trei mii de făpturi umane pot trăi în acest ţinut sterp. Ochiul obosit de o asemenea monotonie a tristeţii se-ndrepta cu plăcere spre orizontul din sud, unde Sao-Thiago se mărea cu repeziciune. Stâncile sale colţuroase, falezele de bazalt şi râpele acoperite de o vegetaţie deasă aminteau puţin de înfăţişarea Azorelor şi, în comparaţie cu peisajul dezolant al nisipurilor, găseai plăcută această sălbăticie, altădată considerată plictisitoare. La ora opt seara trecură pe la Capul Est în momentul când se aprindea farul care-l încoronează. O oră mai târziu, in noaptea care se lăsa, se desluşi farul promontoriului Tamaro, care închide la apus Porto da Praya. După o altă oră, şi după ce trecură de capul Biscadas, bărcile pătrundeau în şir indian în apele mai calme ale golfului în fundul căruia străluceau luminile oraşului.

Dar nu spre aceste lumini se-ndreptară marinarii. Îndată ce trecură de capul Biscadas, pe care îl ocoliră, ei manevrară pentru a intra sub vânt şi îşi urmară drumul de-a lungul coastei. Câteva minute mai târziu ancorară la o distanţă destul de mare de oraş.

Robert se miră de această manevră. Din ghidul pe care-l studiase ştia că există un debarcader pe malul occidental. Dar vorbi în zadar. Dintr-un motiv sau altul, mulatrii stăruiră în planul lor şi începură să transporte oamenii şi lucrurile lor cu ajutorul unor şalupe aduse de cele două ambarcaţiuni care purtau bagajele.

Pe rând pasagerii fură debarcaţi lângă o mică stâncă situată la poalele falezei, care se afla la capătul oriental al golfului. După cum putu să-şi dea seama Robert din indicaţiile Baedeker-ului, acesta era vechiul debarcader, acum părăsit, şi se mira din ce în ce mai mult de fantezia acelora care-i transportaseră. Valurile se izbeau cu furie de stânci şi debarcarea pe întuneric nu fu deloc uşoară. Mai mulţi pasageri căzură pe suprafaţa alunecoasă a granitului pe care valurile o şlefuiau de secole şi alţi câţiva făcură fără voie o baie. Dar totul se termină fără vreun accident deosebit şi, puţin după ora ll, toţi pasagerii se aflau pc uscat. Cu o grabă deosebită, care dădea de gândit, şalupele se întoarseră la bord şi, după mai puţin de zece minute, cele şase ambarcaţiuni plecară în larg şi dispărură în noapte.

În tot cazul, dacă exista vreun mister, nu era nici timpul şi nici locul să cauţi să-l dezlegi. Situaţia pasagerilor reclama acum întreaga atenţie. Nu puteau dormi sub cerul liber şi, pe de altă parte, nu se puteau căra lăzile, cuferele şi valizele îngrămădite pe mal. Trebui să intervină din nou căpitanul. Conform hotărârii sale, bagajele fură lăsate acolo, sub paza a doi mateloţi, iar ceilalţi naufragiaţi porniră la drum în direcţia oraşului, destul de depărtat.

Cât de schimbată arăta coloana strălucită pe care, odinioară, Thompson o condusese cu atâta măiestrie! Ajunsese ca o turmă învălmăşită care, deprimată şi descurajată, îşi căuta cu greu drumul pe această coastă necunoscută, plină de blocuri răzleţe şi cufundată într-un întuneric de nepătruns. Marş obositor chiar şi pentru cei mai încercaţi drumeţi. Timp de mai mult de o oră urmară o potecă abia vizibilă. Picioarele li se înfundau până la glezne în nisipul adânc şi afinat. Apoi trebuiră să urce o pantă abruptă. Miezul nopţii trecuse de mult, când turiştii, la capătul puterilor, se văzură în sfârşit înconjuraţi de câteva case salvatoare.

Tot oraşul dormea. Nu se zărea nici un trecător, nici o lumină.

În mijlocul acestui deşert al întunericului şi al tăcerii, a găsi adăpost pentru atâtea persoane era o adevărată problemă. Luară hotărârea să se despartă în trei grupuri. Unul, sub conducerea căpitanului, era alcătuit din echipajul vasului defunct. Al doilea, condus de Thompson, avea desigur şi pe Baker printre componenţii săi. În sfârşit, al treilea era încredinţat lui Robert care cunoştea mai multe limbi.

Acesta din urmă, cel puţin, din care făceau parte Roger şi cele două americane, nu întâmpină nici o dificultate să găsească un hotel. În câteva minute, Robert descoperi unul. Bătu numaidecât la uşă, atât de tare, încât putea trezi şi pe somnorosul cel mai înrăit. Când gazda, atrasă de zgomot, întredeschise uşa, rămase uluită la vederea atâtor clienţi.

— Aveţi camere libere? întrebă Robert.

— Camere? repetă hotelierul, ca picat din cer. Dar de unde naiba veniţi? exclamă el înainte de a răspunde. Cum aţi ajuns aici?

Cum se ajunge de obicei, cred. Pe mare, răspunse nerăbdător Robert.

— Pe mare? repetă portughezul care părea mirat la culme.

— Da, pe mare, stărui Robert iritat. Ce-i extraordinar în asta?

— Pe mare! exclamă din nou hotelierul. Dar încă nu s-a ridicat carantina.

— Ce carantină?

— Ei, doamne! A insulei, unde n-a acostat de o lună nici un vapor.

Fu rândul lui Robert să se mire.

— Ce se-ntâmplă aici? Care este cauza acestei carantine? întrebă el.

— O groaznică epidemie de febră pernicioasă.

— Primejdiosă?

— Mai mult decât primejdioasă! Numai în oraş mor peste douăzeci de persoane pe zi, la o populaţie de 4 000 de locuitori.

— Pe legea mea! exclamă Robert. Trebuie să mărturisesc că n-am avut o idee prea strălucită, când le-am recomandat turiştilor să vină aici. Din fericire, n-avem să rămânem mult timp!

— N-aveţi să rămâneţi mult timp! exclamă hotelierul.

— Desigur!

Portughezul clătină din cap într-un fel anume, prea puţin liniştitor.

— Pentru moment, dacă doriţi, am să vă arăt camerele, rosti el ironic. Am presimţirea că nu le veţi părăsi atât de curând. Dealtfel, veţi vedea chiar dumneavoastră mâine, că dacă ai ajuns la Sao-Thiago, rămâi acolo multă vreme.




Yüklə 1,32 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin