Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co

VI LUNA DE MIERE

Când Robert urcă pe punte a doua zi, la şapte dimineaţa, vaporul, imobil, era ancorat în portul Horta, capitala insulei Faial. În jur, uscatul mărginea orizontul. La vest, apărat de cele două forturi ale sale, oraşul, cu o înfăţişare plăcută, se etaja în amfiteatru, înălţându-şi, unele deasupra altora, clopotniţele bisericilor, încununate de o înălţime pe care era clădit un vast edificiu, odinioară mănăstirea iezuiţilor.

La nord, privirea se oprea în Ponta Espalamaca, mărginind una din părţile radei; mai spre sud de cele două stânci limitând cealaltă parte, se înălţa Monte Queimado (Muntele Ars), pe care se sprijinea digul ce închidea portul, şi Ponta de Guia (Piscul Ghidului), vechi vulcan, al cărui crater ştirbit, numit „Cazanul infernului", era invadat de mare şi servea uneori drept refugiu pescarilor atunci când timpul devenea ameninţător.

Spre nord-est vederea se-ntindea liberă până la limba de pământ a insulei Sao-Jorge, la o depărtare de aproximativ 20 de mile.

La est se profila masa uriaşă a vârfului Pico (Piscul). Sub acest nume, insula şi muntele se confundă, aşa cum şi este în realitate. Căci ţărmurile insulei se ivesc brusc din apă şi suie în pantă neîntreruptă ce devine, cu 2 300 de metri mai sus, piscul muntelui.

Robert nu putu să zărească acest pisc. La circa l 200 de metri o perdea de ceaţă zăgăzuia privirile. O neîncetată frământare străbătea această îngrămădire de vapori. În timp ce pe sol vânturile alizee suflau dinspre nord-est, acolo, sus, fâşii de nori se smulgeau în fiecare clipă din masa ce se refăcea mereu, şi se pierdeau în sens contrar, duse de contraalizeele dinspre sud-vest.

Sub această perdea de nepătruns, pe panta care cobora uşor până la mare, păşuni, câmpii şi arbori înconjurau numeroasele quintas unde locuitorii bogaţi din Faial se adăposteau de căldura şi muştele verii.

Robert admira această privelişte, când vocea lui Thompson îl smulse din contemplare.

— Ei, bună ziua, domnule profesor. Interesant acest ţinut, îndrăznesc s-o spun! Dacă binevoiţi, domnule profesor, voi avea nevoie în dimineaţa aceasta de serviciile dumneavoastră. Pasagerii trebuie, după cum ştiţi, să debarce la ora opt, conform programului. Câteva pregătiri sunt necesare înainte de debarcarea lor.

În urma acestei politicoase solicitări, Robert părăsi bordul în tovărăşia lui Thompson. Urmând coasta mării, ajunseră la primele case din Horta. Curând Thompson se opri, arătând cu mâna o clădire destul de mare, împodobită cu o firmă în limba portugheză, pe care Robert o traduse imediat.

— Un hotel, zise el. Hotelul Fecioarei.

— Fie şi Hotelul Fecioarei. Să intrăm, dragul meu domn, şi să-l vedem pe hotelier.

Acesta nu părea obişnuit cu o afluenţă prea mare de călători. Nici nu se sculase încă. Trebuiră să aştepte un sfert de oră înainte de a-l vedea apărând, pe jumătate îmbrăcat şi cu ochii cârpiţi de somn.

Robert traducând întrebări şi răspunsuri, următorul dialog se înfiripă între gazdă şi Thompson:

— Puteţi să ne serviţi de mâncare?

— La această oră?

— Nu, la ora unsprezece.

— Desigur. Nu era nevoie să mă deranjaţi pentru atâta lucru.

— Vă rog să ţineţi seama că suntem destul de numeroşi.

— Doi, văd bine.

— Da, noi doi, plus alte şaizeci şi trei de persoane.

— Diavolo! făcu gazda scărpinându-se în cap.

— Şi atunci? insistă Thompson.

— Şi atunci, zise gazda hotărându-se deodată, veţi avea la ora unsprezece cele şaizeci şi cinci dejunuri care vă trebuiesc.

— La ce preţ?

Gazda se gândi o clipă.

— Veţi servi, spuse el în sfârşit, ouă, jambon, peşte, găină şi desert, pentru 23000 reis, cu vin şi cafea în preţ.

23 000 de reis, adică circa 2 franci de cap de om, era extrem de ieftin. Aceasta nu fu însă şi părerea lui Thompson, căci, prin intermediul interpretului său, începu o tocmeală sângeroasă. În cele din urmă se căzu de acord pentru preţul de l7 000 reis, adică în jur de l00 de franci în monedă franceză. Această chestiune odată aranjată, o altă tocmeală începu cu privire la mijloacele de transport necesare. După zece minute de discuţii, gazda se angaja, contra unei sume de 30000 reis (l80 de franci), să pună a doua zi dimineaţă la dispoziţia turiştilor şaizeci şi cinci de animale, cai şi măgari, aceştia din urmă în majoritate. Cât despre trăsuri, nu se putea vorbi de aşa ceva, căci în insulă nu exista nici una.

Ca martor şi participant la aceste discuţii, Robert constata, cu o mirare amestecată cu nelinişte, că Thompson, crezând în steaua lui norocoasă, nu se pregătise deloc pentru excursie.

„Asta înseamnă că o să fie vesel!" îşi spuse el in petto.

Totul fiind aranjat, Thompson şi Robert se grăbiră să se reîntoarcă la pasageri, care pesemne că-l aşteptau pe eminentul lor administrator de cel puţin de o jumătate de oră. Erau cu toţii acolo, formând pe cheu un grup compact care gesticula. Toţi afară de unul, însă. Aşa cum o declarase, Elias Johnson rămăsese la bord, manifestându-şi, printr-o riguroasă abţinere, groaza sa de cutremure.

În grupul pasagerilor, proasta dispoziţie era vădită, dar ea se risipi de la sine la apariţia lui Thompson şi a lui Robert. Singur Saunders crezu nimerit să protesteze. Dar cu extremă discreţie: scoase în tăcere ceasul şi, de la distanţă, îl invită din deget pe Thompson să constate că limba cea mare depăşise cu mult ora opt şi jumătate. Asta fu tot.

Thompson se prefăcu că nu vede nimic. Agitat, amabil, ştergându-şi fruntea cu gesturi teatrale, pentru a se vedea ce mari eforturi făcuse, se grăbi să ajungă la grup. Încetul cu încetul, mulţimea pasagerilor se ordonă, se alungi, se subţie. Ceata se transformă într-un regiment bine aliniat.

Englezii, obişnuiţi cu această manieră ciudată de a călători, se supuneau, dealtfel, cu uşurinţă rigorilor unei asemenea coloane militare. Aşa li se părea firesc şi s-au aşezat singuri în şaisprezece rânduri, fiecare de câte patru persoane. Numai Roger de Sorgues fu puţin mirat şi trebui chiar să-şi stăpânească dorinţa de a râde.

În frunte, în primul rând, se afla lady Heilbuth avându-l lângă ea pe sir Hamilton. Li se datora, bineînţeles, această onoare. Era fără îndoială şi părerea personală a baronetului, căci pe faţa lui se citea o satisfacţie deplină. Celelalte rânduri se organizaseră la întâmplare şi după simpatii. Roger reuşi fără greutate să completeze rândul familiei Lindsay. Thompson rămase în afara acestor combinaţii, în flancul trupei, rectificând câte o aliniere defectuoasă, reprimind orice veleităţi de independenţă personală; alerga încoace şi încolo, ca un căpitan sau — mai exact — ca un pedagog care supraveghează un convoi de liceeni disciplinaţi.

La un semnal, coloana porni. În perfectă ordine, mărşălui de-a lungul ţărmului trecând prin faţa Hotelului Fecioarei, şi hotelierul putu, din pragul uşii, s-o urmărească cu o privire satisfăcută. O sută de paşi mai departe, la invitaţia lui Robert, o luă spre stânga şi pătrunse în oraşul Horta.

Cât de puţin atrăgător era văzut de aproape, şi nu de departe, oraşul Horta! Era alcătuit aproape exclusiv dintr-o singură stradă, bifurcată la capăt. Abruptă, îngustă, neregulată, prost pietruită, unica stradă nu promitea o plimbare plăcută. La ora aceea a zilei, soarele arzător o potopea toată, pârlind cefele şi spinările călătorilor, şi arşiţa lui stârni plângeri, pe care ochiul sever al lui Thompson abia reuşi să le stăvilească. Casele care mărgineau strada Hortei nu ofereau destul interes, ca să determine sufletul să dispreţuiască doleanţele trupului. Clădite primitiv, din ziduri de lavă foarte groase, pentru a rezista mai bine la cutremure, ar fi putut fi socotite dintre cele mai banale, dacă n-ar fi fost originale prin deosebita lor murdărie. În aceste case, parterul era ocupat îndeobşte fie de magazine, fie de grajduri sau staule de vite. Etajele superioare, rezervate locatarilor, se umpleau, din cauza căldurii sau a vecinătăţii staulelor, de mirosurile cele mai dezgustătoare şi de cele mai infame insecte. Fiecare casă avea în faţă un balcon mare — o verandă închisă, cu zăbrele. Supraveghind strada, spionând vecinii şi trecătorii, puricând faptele şi gesturile tuturor celor pe care întâmplarea îi aducea în faţa lor, locuitorii stăteau mult timp, în acest scop, în dosul adăpostului lor protector. Dar, la această oră matinală, balcoanele erau oarbe, proprietarii lor având obiceiul să-şi prelungească orele de somn dincolo de orice închipuire.

La trecerea coloanei, rarii trecători se întorceau spre ea surprinşi, negustorii ieşeau în pragul uşilor. Ce însemna această debarcare? Oare insula fusese invadată ca pe timpul uzurpatorului Don Miguel? La urma urmei, atenţia aceasta era şi ea un succes de bun augur. Thompson avea dreptul să fie mândru de sine. Şi se simţea într-adevăr mândru. Dar sir Hamilton era şi mai mândru. Păşind în fruntea coloanei, băţos, drept, cu privirea aţintită la o depărtare de peste cincisprezece paşi, părea că strigă prin toţi porii fiinţei sale: „Priviţi-mă, eu sunt!" Această atitudine trufaşă era chiar să-i joace o festă. Neuitându-se la picioare şi ţinând privirea prea puţin aplecată, nobilul baronet se-mpiedecă de pavajul desfundat şi căzu cât era de lung. Unui gentleman obişnuit i se putea întâmpla acelaşi lucru. Din nenorocire, dacă membrele lui sir Hamilton ieşiseră intacte din această aventură, nu la fel se petrecu şi cu un accesoriu de toaletă, absolut indispensabil. Sir Hamilton îşi spărsese lornionul. Crudă catastrofă! Ce plăcere mai era posibilă acum pentru acest miop, devenit orb!

Ca un administrator vigilent ce era, Thompson văzuse totul. El se grăbi să-i arate baronetului un magazin în vitrina căruia se puteau vedea câteva nenorocite aparate de optică şi, prin intermediul lui Robert, târgul se încheie repede. Contra a 2 000 reis — aproximativ l2 franci — negustorul se angaja să-i dea a doua zi dimineaţa instrumentul reparat.

În trecere, vizitară biserici şi mănăstiri; ajunseră în sfârşit la înălţimea care domina oraşul şi asudând, suflând din greu, dar totuşi în ordine, excursioniştii se opriră la orele zece la poalele vechii mănăstiri a iezuiţilor, construită cu faţada spre mare. Imediat coloana se desfăcu şi, la un semn al lui Thompson, un cerc se formă în jurul lui Robert. Blockhead îl împinse în primele rânduri pe tânărul Abel, lângă care Van Piperboom din Rotterdam îşi plasă greoaia şi masiva sa persoană.

— Veche mănăstire a iezuiţilor, anunţă Robert cu o voce profesională de ghid. Cel mai frumos edificiu ridicat în Azore. Se poate vizita, conform programului. Trebuie să vă previn însă că, dacă acest monument este remarcabil prin proporţiile sale considerabile, el nu prezintă nici un interes artistic.

Turiştii, obosiţi de precedentele lor vizitări, se declarară convinşi. Singur Hamilton, cu programul de mână, ceru îndeplinirea lui completă şi pătrunse mândru în mănăstire. Blockhead remarcă plin de isteţime că s-ar fi putut intra pentru a se vedea proporţiile edificiului, de vreme ce ele erau recunoscute ca remarcabile, dar nimeni nu voi să-l ia în seamă pe onorabilul ex-băcan.

— Vom trece deci la al doilea punct al programului, zise Robert.

Şi cită:

— „Vedere minunată — Cinci minute". În faţa noastră, urmă el, se află insula Pico. La nord, Sao-Jorge. Pe insula Pico, o aglomeraţie de Quintas indică aşezarea Magdalena, unde locuitorii din Faial îşi petrec vara.

Acestea zise şi Robert îndeplinindu-şi funcţiile, cercul se destrămă şi turiştii se risipiră după plac, contemplând priveliştea pe care o aveau în faţă. La picioarele lor, oraşul Horta părea că se rostogoleşte în mare. Drept înainte, Pico îşi înălţa masa uriaşă, al cărui vârf se pierdea într-o îngrămădire haotică de ceţuri. Canalul dintre cele două insule se afla acum în plin soare şi apele străluceau ca incendiate, până la malurile purpurii ale insulei Sao-Jorge.

Când baronetul se-ntoarse după vizitarea mănăstirii, coloana, gata instruită, se refăcu la iuţeală. Se pregătea de pornire când meticulosul pasager agită din nou inflexibilul regulament. Programul spunea: „Vedere minunată — cinci minute"; îi trebuiau deci cele cinci minute.

Fură nevoiţi să suporte fanteziile acestui original şi, într-o aliniere fără cusur, toată coloana, cu faţa spre est, îşi acordă — nu fără numeroase şi justificate murmure — cinci minute de contemplare suplimentare. Hamilton, înşelat de proasta lui vedere, rămase în tot acest timp întors spre vest. În această direcţie el nu putea vedea decât faţada mănăstirii iezuiţilor care acoperea totul şi care, nici cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, nu putea fi socotită o „privelişte minunată". Dar asta era un amănunt fără importanţă. Baronetul privi conştiincios zidul în timpul celor cinci minute reglementare.

Coloana putu în sfârşit să-şi reia drumul.

După primii câţiva paşi, vigilentul Thompson descoperi că unul din rânduri era redus la jumătate. Dintre pasageri dispăruseră cei doi tineri căsătoriţi, după cum înţelese după un examen amănunţit. Thompson încruntă din sprâncene. Nu-i plăcea un asemenea act de indisciplină. Totuşi, se gândi imediat că această diminuare a comesenilor îi va putea permite să impună hotelierului cuvenitul rabat.

Se făcu ora unsprezece şi jumătate, când înşiruiţi în ordine dar istoviţi, turiştii îşi făcură intrarea în Hotelul Fecioarei.

Gazda, un om rotofei şi vesel, îi primi cu boneta în mână. Se aşezară cu toţii în jurul mesei. Sir Hamilton îl avea în faţă pe Thompson, căruia nimeni nu încercă să-i ia locul. Mary şi Bess Blockhead, graţie unei manevre savante, se plasară departe de familia lor şi putură astfel să se consacre exclusiv fericirii lui Tigg, devenit prizonier.

După ce-şi astâmpărară prima foame, Thompson luă cuvântul şi le ceru pasagerilor impresiile despre oraşul Horta.

— E superb, exclamă Blockhead, pur şi simplu superb! Dar curând se dovedi că Blockhead era singurul de această părere.

— Urât oraş! zise unul.

— Şi murdar! adăugă altul.

— Ce stradă!

— Ce case!

— Ce soare!

— Ce caldarâm!

În această ultimă reclamaţie îl puteai recunoaşte pe baronet.

— Şi ce hotel! adăugă la rândul său Saunders, cu nişte scârţâieturi ca de ferăstrău în glas. Iată ce hoteluri de ,,prim rang" ni s-au făgăduit.

Saunders nu spusese nimic neadevărat, trebuie s-o recunoaştem. Desigur, ouăle, jambonul, găina figurau, într-adevăr, pe masă. Dar serviciul lăsa nespus de mult de dorit. Faţa de masă avea găuri, furculiţele erau de fier şi farfuriile nu se schimbau, şi ele, dealtfel, de o curăţenie îndoielnică.

Thompson dădu din cap cu un aer războinic.

— E nevoie oare să-i atrag atenţia domnului Saunders, şuieră el cu amărăciune, că formula „hoteluri de prim rang" nu are decât o valoare relativă? Un han din cartierele Londrei devine un hotel confortabil într-un orăşel izolat.

— Şi în general, îl întrerupse Hamilton, în toate ţările locuite de un popor latin, adică un popor inferior... Ah! Dacă am fi fost într-o colonie engleză!...

Dar baronetul nu apucă nici el să-şi termine gândul. Isprăvind cu masa, ceilalţi se ridicau gălăgioşi. Thompson ieşi ultimul şi avu satisfacţia să vadă coloana refăcută. Fiecare îşi reluase locul, pe care întâmplarea sau voinţa sa i-l asigurase dimineaţa.

Pentru a treia oară, în mijlocul unei mulţimi mari de localnici, coloana îşi urmă drumul pe strada care-i fusese fatală baronetului. Ajungând la teatrul accidentului său, acesta aruncă o privire piezişă către magazinul unde găsise ajutor. Opticianul se afla tocmai în uşă, ca toţi ceilalţi negustori, confraţii săi. Şi el îşi recunoscuse clientul ocazional. Ba chiar îi urmări cu o privire în care Thompson crezu că citeşte — dar ce idee! — o expresie de dezaprobare dispreţuitoare.

În partea de sus a străzii o luară spre stânga şi începură să urce coasta colinei. Curând depăşiră ultimele case. La câteva sute de metri mai departe drumul trecea de-a lungul unui torent cu meandre capricioase. Malurile sale frumoase, cu peisaje schimbătoare, trecură îndeobşte neobservate de cea mai mare parte dintre turişti, prea strâns aliniaţi. O privelişte care nu era cuprinsă în program nu avea nici o valoare. Sau, mai bine-zis, nu exista pentru ei.

După ce merseră o jumătate de milă, drumul păru că se propteşte într-o uriaşă barieră de stânci, din înaltul cărora torentul cădea în cascade. Fără a-şi strica admirabila aliniere, coloana, luând-o spre dreapta, continuă să urce panta. Cu toate că se aflau la ora cea mai călduroasă a zilei, temperatura rămânea suportabilă. Râpa prin care păşeau avea mulţi arbori. Cedri pitici, plopi, castani, fagi îşi aruncau în jur umbra binefăcătoare.

Urcuşul dura de o oră, când orizontul se lărgi deodată. La o cotitură bruscă, drumul dădea chiar pe coasta colinei care domina o vale vastă, acolo unde râpa se lărgea.

La un semn al lui Thompson, turiştii formară din nou un cerc în jurul ghidului. Desigur, soldaţii se obişnuiseră cu manevra. Cât despre Robert, cu toate că resimţea ridicolul acestui mod ultra-englez de a călători, avu bunul simţ să nu-şi arate în nici un fel sentimentul, începu fără introducere şi pe un ton rece:

— Aici se află, doamnelor şi domnilor, locul primei aşezări a flamanzilor, care au colonizat insula înaintea portughezilor. Veţi observa că locuitorii acestei văi au păstrat într-o mare măsură trăsăturile fizice, costumele, limba şi meşteşugurile strămoşilor lor.

Robert tăcu brusc, aşa cum începuse. Că nefericiţii turişti nu puteau să observe nimic din ceea ce li se explicase, asta nu era treaba lui. Dealtfel, toţi părură satisfăcuţi. Remarcau totul, pentru că aşa era programul, de departe, de la mare distanţă. Şi nu se ivi nici o reclamaţie.

La semnalul lui Thompson, coloana se alinie din nou ca un regiment bine instruit şi privirile se-ntoarseră placide de la priveliştea încântătoare.

Era, într-adevăr, păcat. Strânsă între coline unduitoare, brăzdată de pâraie care, unindu-se, refac mai jos torentul întâlnit la urcuş, valea Flamandă este de o blândeţe vergiliană. După păşuni bogate unde pasc cirezi de boi, se succed lanurile de grâu, de porumb, de orz şi, din loc în loc, risipite capricios, căsuţe albe strălucesc în razele soarelui.

— O Elveţie normandă, zise Roger.

— O imagine a ţării noastre, adăugă melancolic Robert, reluându-şi mersul.

Ocolind oraşul Horta pe la Nord, coloana o luă puţin spre dreapta şi Valea Flamandă nu întârzie să dispară. După câmpiile amintind peisajele Normandiei, traversau acum culturile de zarzavat ale unor mari ferme. Ceapă, cartofi, ignami, mazăre — toate legumele se-nşiruiau, fără să mai vorbim de fructe, cum ar fi pepenii verzi, tigve, caise şi altele. Dar trebuiră să părăsească şi acest loc îmbelşugat. Thompson nu găsi de cuviinţă să continue excursia până la sfârşitul promontoriului Espalamaca. El apucă pe primul drum spre dreapta, şi începură coborârea în oraş.

Drumul trecea printre şiruri neîntrerupte de vile, înconjurate de grădini foarte frumoase şi unde se-ntâlneau speciile de copaci cele mai diferite.

Soiurile exotice se amestecau cu cele europene, uneori foarte dezvoltate. Palmierul se ridica lângă stejar, iar lângă salcâm puteai găsi bananierul şi portocalul. Teii şi plopii se învecinau cu eucaliptul, cedrul de Liban cu auraucaria din Brazilia. Cerceluşii creşteau înalţi ca nişte arbori.

Era ora patru după-amiază. Sub cupola maiestuoasă a marilor copaci, razele oblice ale soarelui care apunea se strecurau îmblânzite prin frunzişul des.

Instinctiv, turiştii încetiniră pasul. Tăceau. În umbra luminoasă a copacilor, mângâiaţi de briza călduţă, coborau fără să se grăbească, în linişte, bucurându-se de încântătoarea plimbare.

Ajunseră astfel la fortul din vest, apoi trecură de parapetul care-l uneşte cu fortul central. La ora cinci şi jumătate se aflau în port, în dreptul străzii principale din Horta. Coloana se destrămă. Unii preferară să urce la bord. Alţii se-mprăştiară să hoinărească prin oraş. Robert trebui să meargă la Hotelul Fecioarei, pentru a se convinge că totul va fi gata pentru a doua zi. După ce termină se reîntoarse pe Seamew, unde se lovi de sir Hamilton...

Sir Hamilton era furios.

— Domnule, începu el ex abrupto¹, mi se întâmplă un lucru straniu. Opticianul la care m-aţi dus azi-dimineaţă refuză categoric, şi nu ştiu de ce, să facă reparaţia convenită. Cum îmi este imposibil să înţeleg un cuvânt din blestematul său jargon, v-aş fi recunoscător dacă aţi veni cu mine ca să-i cerem o explicaţie.

— La dispoziţia dumneavoastră, răspunse Robert.

Intrând în magazinul negustorului recalcitrant, Robert începu o lungă discuţie care-ţi spărgea urechile, nostimă probabil, căci abia îşi putea stăpâni râsul. După ce se schimbară toate replicile, Robert se-ntoarse spre baronet şi-i spuse:

— Senor Luiz Monteiro, opticianul aici de faţă, a refuzat şi refuză să lucreze pentru dumneavoastră fiindcă...

— Fiindcă ce?

— Pur şi simplu fiindcă aţi omis să-l salutaţi azi după-masă.

— Cum?! făcu Hamilton, uluit.

— Aşa este! Când am trecut pe aici, după dejun, senor Luiz Monteiro se afla în pragul uşii sale. El v-a văzut şi chiar dumneavoastră l-aţi recunoscut, după cum şi-a dat seama. Totuşi, nu aţi catadicsit să schiţaţi nici cel mai mic salut. Aceasta este crima pe care, după părerea lui, aţi comis-o.

— Să se ducă dracului! strigă Hamilton furios

Abia de mai putea să-l asculte pe Robert, care-i explica nemaipomenita rigoare a ceremonialului din Azore. Aici totul se face după un protocol bine stabilit. Dacă vrei să-ţi vizitezi un prieten, trebuie să obţii în prealabil acordul lui. Dacă doctorul e dispus să te trateze, cizmarul să-ţi facă ghete, brutarul să te hrănească, ei o fac cu condiţia sine qua non să-i saluţi foarte politicos ori de câte ori îi întâlneşti, să le duci daruri prieteneşti la anumite termene, fixate după datină pentru totdeauna şi în raport cu fiecare profesiune.

Toate acestea pătrundeau foarte greu în capul baronetului. Totuşi trebui să se supună. Cu consimţământul său, Robert îl linişti cu scuze pline de simţire pe Luiz Monteiro, şi reparaţia fu din nou promisă.

Hamilton şi Robert sosiră la bordul lui Seamew în momentul când clopotul îi chema la cină pe cei întârziaţi. Masa fu voioasă. Nu se găsise nici un pasager care să nu se fi declarat încântat de acest început al călătoriei. Fiecare remarca buna înţelegere care nu încetase să domnească printre pasageri. Se felicitau unii pe alţii.

Dacă oraşul Horta îi decepţionase într-o oarecare măsură, toţi erau de acord să recunoască farmecele naturii. Nu, nimeni nu va uita nici că Valea Flamandă îţi evocă Elveţia, nici bogăţia lanurilor în apropiere de Ponta Espalamaca, nici minunatul drum de întoarcere de-a lungul ţărmului mării, sau în umbra binefăcătoare a uriaşilor copaci.

În toiul satisfacţiei generale, Blockhead îşi supralicita laudele cu ardoare. De câteva ori declarase în mod categoric că n-a văzut niciodată — dar niciodată, aţi auzit bine! — ceva mai frumos.

Cât priveşte opoziţia, ea era redusă la neputinţă. Zdrobitoarea majoritate în favoarea administratorului general îi reducea pe Hamilton şi Saunders la tăcere.

Acesta din urmă părea foarte posomorât. De ce? Avea oare o fire atât de rea, încât veselia altora să fie pentru el de nesuportat? Sau amorul său propriu suferea de o rană tainică peste care mulţumirea generală curgea ca plumbul topit? Într-adevăr, s-ar fi putut crede acest lucru, auzindu-l cum mormăie furios epitete de dispreţ la adresa tovarăşilor săi, a căror satisfacţie permitea să se prezică o splendidă reuşită a voiajului întreprins. În cele din urmă nu mai suportă şi, părăsind masa, urcă să-şi plimbe gândurile acre pe spardec.

Aerul proaspăt reuşi încetul cu încetul să-i ogoiască inima otrăvită. Pe buzele sale subţiri ca muchia de cuţit, se ivi un surâs. Ridică din umeri.

— Da, da, murmură el, este doar luna de miere!... Şi întinzându-se în rocking-chair, contemplă liniştit cerul înstelat, pe care, era sigur, se va ivi, la ora ei prestabilită, luna cea roşie...