Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co

XI O NUNTĂ LA SAO-MIGUEL

Trezirea în dimineaţa zilei de 25 mai la bordul lui Seamew avu loc într-o atmosferă posomorâtă. Ar fi fost plecaţi încă din ajun, ba chiar şi cu o zi înainte, dacă o primă întârziere nu s-ar fi produs la Faial.

Nimeni nu se gândise la această consecinţă, totuşi logică, a evenimentelor din Terceira. În momentul când Seamew părăsise rada Angrei, nici un alt vapor nu era acostat acolo. Puteau ei să prevadă că avizoul Camoens va găsi timp util pentu a-i regăsi pe evadaţi la Sao-Miguel?

Printre pasageri, puţini acceptau cu inima liniştită acest nou incident al călătoriei. Cei mai mulţi nu se feriră să-şi manifeste nemulţumirea şi, cu oarecare nedreptate, îi atribuiau lui Thompson responsabilitatea neajunsurilor, a căror primă victimă era însuşi administratorul. Ce nevoie avusese să înfrunte deschis autorităţile din Terceira? Dacă ar fi procedat cu mai multă prudenţă, toată afacerea ar fi luat o altă întorsătură. Ba, mai mult! Când te gândeai la originea acestor neajunsuri, vinovăţia Agenţiei părea evidentă. Dacă nu s-ar fi încălcat programul şi vaporul n-ar fi sosit la Faial în l8 în loc de l7, s-ar fi putut părăsi Terceira încă în seara de 20 mai. Pasagerii de pe Seamew n-ar mai fi fost amestecaţi în nici un fel în această absurdă istorie cu hoţi, al cărui rezultat nu se putea prevedea.

Neîmpăcaţii Saunders şi Hamilton se arătau — şi ar fi fost de mirare să fie altfel — cei mai vajnici susţinători ai acestei teze. Nici o împrejurare nu le-ar fi putut fi mai favorabilă pentru pretenţiile lor arţăgoase la punctualitate. Perorau cu glas tare în mijlocul unui cerc aprobator, unde în primele rânduri se găsea, fumându-şi pipa, Van Piperboom din Rotterdam.

Olandezul înţelesese oare în ce situaţie neplăcută se afla împreună cu toţi tovarăşii săi? În orice caz, nu era zgârcit cu semnele de aprobare, ascultând, fără a înţelege dealtfel nici o iotă, şuvoiul de fraze ale conducătorilor opoziţiei.

Don Hygino se făcu remarcat şi el printre cei mai înflăcăraţi. Era furios şi rostea cuvinte violente. Ameninţa, deşi portughez, propria lui ţară, cu represaliile cabinetului din Saint-James. Ce nevoie îl mâna pe nobilul portughez să plece? Ce importanţă avea o întârziere pentru un om care — dacă stăteai să-l asculţi — nu ştia ce să facă cu timpul său? De câte ori trecea pe lângă grupul ostil în care Saunders se voia un ursuz Tyrteu¹, Thompson îşi pleca capul. În sinea lui, înţelegea proasta dispoziţie a pasagerilor. Să propui oamenilor un voiaj plăcut de aproape o lună, să-i faci să plătească în acest scop o sumă respectabilă, pentru ca apoi să-i blochezi în portul Ponta-Delgada, iată un motiv care putea să-i exaspereze chiar şi pe cei mai răbdători. Încă puţin, şi cei care până acum îi rămăseseră credincioşi îl vor părăsi — acest lucru îl vedea şi îl simţea. Fără a izbucni în reproşuri violente ca Saunders, Hamilton şi cei din clica lor, unii — ca pastorul Cooley, de pildă — îi şi insinuaseră că, dacă lucrurile nu se aranjau repede, au să renunţe la călătoria începută şi se vor întoarce în Anglia cu vaporul care trece lunar pe la Sao-Miguel. Era un simptom grav.

Faţă de o atât de importantă opoziţie, ce partizani avea Thompson? Numai familia lui Blockhead, care copia fidel optimismul şefului ei. Excelentul ex-băcan arbora în continuare aceeaşi mină fericită şi declara că nu era deloc nemulţumit să se afle şi el amestecat în complicaţii diplomatice.

Cât despre Lindsay şi Roger, ei se arătau neutri. Pur şi simplu, indiferenţi. Îi preocupau foarte puţin incidentele care-i afectau atât de mult pe tovarăşii lor. La Ponta-Delgada, ca şi în alte părţi, Alice şi Dolly îşi savurau plăcerea de a fi împreună şi de a putea să se bucure de verva şi voioşia ofiţerului francez.

Ajutat de facilităţile oferite de viaţa la bord, acesta îl înlocuise cu uşurinţă pe ursuzul şi tăcutul Jack. Puţin timp după plecare, el şi cele două surori ajunseseră nedespărţiţi şi intimitatea lor devenise subiectul de bârfă al limbilor ascuţite din jur. Dar ce le păsa independentelor americane! Nici Roger nu se sinchisea câtuşi de puţin de cancanuri. Nestânjenit, le făcea pe tovarăşele sale să se împărtăşeasă din tezaurul preţios al veseliei lui. Dolly şi cu el izbucneau în râsete nesfârşite. Chiar şi în acest moment, noul incident era pretextul unui şir neîntrerupt de glume, şi Roger nu înceta să se amuze pe seama unei călătorii atât de bine organizate.

În această intimitate a celor trei pasageri se amesteca şi Robert, încetul cu încetul. Oricât de mare i-ar fi fost rezerva prudentă, ar fi părut nepoliticos să reziste prea riguros la invitaţiile compatriotului său şi al doamnelor Lindsay, a căror curiozitate cu privire la persoana lui se accentuase. Deveni deci mai puţin sălbatic şi stătea de vorbă cu ei. Şi umilul interpret, pe măsură ce-şi dezvăluia personalitatea, justifica măgulitoarea favoare a pasagerilor care-l admiseseră în compania lor. Fără a-şi uita poziţia, lepăda alături de ei haina de împrumut pe care o îmbrăcase, redevenind el însuşi, şi se lăsa uneori antrenat de convorbiri cărora le găsea un farmec din ce în ce mai mare. La prăbuşirea terenului de la Şapte-Cetăţi, socotea că numai datorită întâmplării putuse primi mulţumirile Alicei Lindsay. Hazardul, ajutat de noua sa atitudine, făcea tot mai dese întâlnirile lui cu cele două surori.

Dar chiar dacă-i număra şi pe aceşti indiferenţi printre partizanii lui hotărâţi, Thompson era obligat să admită că armata sa era destul de puţin numeroasă şi-şi storcea creierii să găsească mijloacele de a pune capăt acestei triste situaţii. Primul ar fi fost, desigur, să recurgă la ajutorul consulatului englez. Din păcate, însă, lucrul nu era posibil, din pricină că-i era interzisă orice comunicare cu uscatul. Thompson încercă, fără succes, un demers pe lângă locotenent, comandant al forţelor de poliţie de la bordul lui Seamew. Trebuia să aştepte mai întâi percheziţia. Până atunci nu era nimic de făcut.

Căpitanul Pip asistă de la distanţă la convorbirea care se încheiase cu această concluzie. Deşi n-o auzea, el ghicea cuvintele celor doi interlocutori şi, de furie, îşi freca de zor vârful nasului, în timp ce pupilele sale priveau în lături, de parcă ar fi suferit de un groaznic strabism. Să-l vadă pe armatorul său redus la umilinţa de a solicita bunăvoinţa unui poliţist portughez, acest lucru depăşea înţelegerea unui brav căpitan. Dacă Thompson l-ar fi consultat, e sigur că onestul marinar l-ar fi sfătuit să facă vreo nebunie, ca de exemplu aceea de a pleca-mândru, în plină zi, cu drapelul englez fâlfâind în vânt, înfruntând bătaia tunurilor din forturi.

Dar Thompson nu se gândea să recurgă la sfaturile căpitanului său. Nu dorea decât buna înţelegere şi făcea eforturi să tempereze lucrurile, ca să satisfacă pe toată lumea. Dar asta era sarcina cea mai grea dintre toate. Mai puţin răbdătoare se arăta sărmana Thargela. Fără acest incident nefericit, momentul când ar fi putut deveni soţia lui Joachimo n-ar fi fost departe. Era mânată de dorinţa de a-i vorbi acestui ofiţer neînduplecat, care cu ea s-ar fi purtat, poate, mai puţin sever. Nu mai şovăi să întreprindă acest demers îndrăzneţ, în clipa când îl văzu pe Joachimo îndreptându-se spre vapor şi făcându-i din barcă gesturi desperate.

Thargela o porni hotărâtă spre ofiţerul de poliţie şi-i expuse situaţia în care o punea ordinul guvernatorului. Să fi fost oare dreptatea cauzei ei, sau mai degrabă răsunetul pe care povestea tinerei îl avusese în toată insula, sau pur şi simplu ochii frumoşi şi imploratori ai fetei care-l înduplecară pe ofiţer? Fapt este că se lăsă convins. Trimise pe uscat un emisar care se-ntoarse curând cu ordinul de a o debarca pe Thargela, cu condiţia ca, ajunsă pe insulă, să fie supusă unei percheziţii corporale. Această condiţie sublinia, pentru cazul când nu se ştia îndeajuns, cât de severă era blocada.

Odată liberă, tânăra fu gata să profite de libertatea să. Dar, înainte de toate, îşi găsi timp să-şi exprime recunoştinţa faţă de Thompson şi Alice Lindsay, care stăruise mult să i se facă dreptate. Amândorura le aduse multe mulţumiri, poftindu-i cu drăgălăşenie la petrecera de nuntă, împreună cu toţi tovarăşii lor.

La această invitaţie Thompson nu răspunse decât printr-un zâmbet palid, în timp ce Alice o acceptă, cu singura rezervă creată de împrejurările actuale.

După ce-şi îndeplini datoria de recunoştinţă, Thargela dispăru veselă.

Era aproape ora patru, când o mare ambarcaţiune aborda vaporul, aducând trei persoane care — după înfăţişare — puteau fi identificate drept magistraţi. Aceştia erau însoţiţi de două femei al căror viitor rol rămânea necunoscut. Printre noii sosiţi, Thompson îl recunoscu imediat pe corregidor-ul cel laconic, cu care avusese de-a face cu două zile înainte. Acesta vorbi primul rostind un singur cuvânt, pe care Robert îl traduse imediat.

— Percheziţie, zise el, punând piciorul pe punte. Thompson se-nclină tăcut, punându-se la dispoziţia vizitatorilor care, înainte de a proceda la percheziţia anunţată, se opriră câteva minute lângă bord şi aruncară în prealabil o privire cercetătoare asupra vaporului în ansamblu. Când crezu că examinarea durase destul, corregidor-ul îl invită pe Thompson să-i roage pe pasageri să urce pe spardec. Deoarece lucrul acesta se făcuse dinainte, Thompson se mărgini să arate cu mâna cercul de chipuri îngrijorate care-l înconjura.

— Domnilor, spuse corregidor-ul, un furt, evaluat la l0 000 contos de reis (l6 milioane de franci), a fost comis la Terceira. O primă de unu la sută, adică l00 contos de reis (60 000 de franci) este oferită celui care va contribui la descoperirea hoţului. Aceasta vă arată importanţa atribuită de guvernator cazului care a stârnit indignarea populaţiei. Din cauza purtării suspecte a armatorului şi a căpitanului vostru — (aici, căpitanul Pip schimbă cu Artimon o privire de milă, şi, din înaltul pasarelei, scuipă în mare cu dispreţ) — se bănuieşte că hoţul se ascunde printre dumneavoastră. Aveţi deci interesul, dacă vreţi să spulberaţi orice neînţelegere, să vă conformaţi cu bunăvoinţă instrucţiunilor pe care sunt însărcinat să vi le transmit şi care, la nevoie, vor fi executate cu forţa.

Corregidor-ul făcu o pauză. Debitase dintr-o suflare acest discurs, desigur pregătit. De acum înainte va reveni la obişnuita sa concizie.

— Pasagerii pe spardec, laolaltă ofiţerii, zise el întorcându-se spre Thompson, echipajul la teugă. Toată lumea va fi păzită de oamenii mei în timp ce voi vizita vaporul.

Conform acestui ordin tradus de Robert, toţi, până şi căpitanul care-şi morfolea furios mustaţa, se grupară pe spardec, în timp ce oamenii echipajului erau adunaţi pe teugă. Un singur pasager se desprinse de tovarăşii săi şi se-ndreptă, fără a fi văzut de nimeni, spre culoarul central care ducea la cabine. Acesta era don Hygino.

Ce căuta el în interiorul vaporului? De ce acest portughez era singurul care nu se supunea ordinului autorităţilor portugheze? Poate că se ducea, pur şi simplu, să-i cheme pe cei doi fraţi ai săi, care abia de fuseseră zăriţi de când se îmbarcaseră.

Pasagerii dumneavoastră sunt cu toţii aici? întrebă corregidor-ul când lumea se reunise. Dealtfel, vă rog să faceţi apelul.

Thompson fu de acord cu această dorinţă. Dar, ajuns la ultimele rânduri, în zadar citi numele lui don Hygino, don Jacopo şi don Christopho da Veiga.

Corregidor-ul încruntă din sprâncene.

— Aduceţi-i pe aceşti domni, comandă el.

Un servitor trimis în căutarea lor îi aduse curând pe cei trei fraţi. În mod vădit, nu erau în apele lor. Roşii la faţă, congestionaţi, ai fi jurat că avusese loc între ei o ceartă violentă.

— Cum se face, domnilor, că nu vă aflaţi aici împreună cu ceilalţi pasageri? întrebă corregidor-ul cu glas sever.

Ca de obicei, Hygino fu acela care răspunse în numele fraţilor săi şi al său personal.

— Fraţii mei şi cu mine, spuse el calm, nu ştiam nimic despre prezenţa dumneavoastră la bord.

— Hm, lacu corregidor-ul.

Robert nu spuse nimic. Ar fi jurat că-l zărise mai înainte pe nobilul portughez în mijlocul altor pasageri. Dar păstră cu înţelepciune această observaţie pentru sine. Dealtfel, corregidor-ul nu terminase anchetarea fraţilor da Veiga.

— Sunteţi portughezi, cred, domnilor? întrebă el.

— Da, răspunse don Hygino.

— V-aţi îmbarcat pe acest vapor la Londra?

— Să ne fie cu iertare, domnule, la Terceira, replică don Hygino.

— Hm! făcu pentru a doua oară corregidor-ul, aruncând o privire pătrunzătoare lui don Hygino. Şi, desigur, n-aveţi pe vapor nici o relaţie personală?

Hamilton fierbea în sinea lui, auzind acest interogatoriu nemaipomenit.

— Aşa se vorbeşte unor gentilomi? Nu se mai putu abţine. Scuzaţi-mă, domnule, zise el, aceşti domni da Veiga nu sunt lipsiţi de relaţii personale aici şi nu le va fi greu să găsească printre noi oameni care să răspundă pentru ei.

— Cu cine am onoarea? întrebă înţepat corregidor-ul. Hamilton îşi îndreptă spinarea, luând o atitudine atât de băţoasă, încât mai-mai să capete un lumbago.

— Cu baronetul sir George Hamilton, spuse el ritos. Corregidor-ul nu păru prea impresionat.

— Foarte bine, domnule, foarte bine, replică el destul de ireverenţios, apoi, recomandând încă o dată tuturor pasagerilor să nu părăsească spardecul sub nici un pretext, dispăru printr-unul din tambuchiuri, în timp ce don Hygino îi strângea călduros mâna lui Hamilton. Percheziţia începuse. Copoii aveau să cerceteze pe rând buncărele, cala, sala maşinilor, cazarma echipajului, terminând cu cabinele pasagerilor. În cursul acestei minuţioase căutări, nici un colţ, oricât de ferit ar fi fost el, cu siguranţă că n-avea să rămână necercetat. Pasagerii trebuiră să aştepte multă vreme. Trecură două ore înainte ca să se-ntoarcă pe punte corregidor-ul. Apăru în sfârşit, puţin după ora şase. Expresia posomorâtă a feţei sale arăta că nu găsise nimic.

— Să ne grăbim, domnilor, zise el, punând piciorul pe spardec. Vom începe acum să cercetăm puntea şi greementul. Între timp, domnii şi doamnele vor binevoi să se lase percheziţionaţi.

O mişcare de revoltă se iscă printre pasageri. Poliţiştii strânseră mai mult cercul.

— Foarte bine, foarte bine! zise corregidor-ul. Voia dumneavoastră. Mă voi mulţumi să-i iau cu mine pe recalcitranţi şi să-i închid până la decizia guvernatorului. Gardă, începe apelul.

Orice rezistenţă era imposibilă. Unul după altul, fiecare pasager cobora în cabina lui, însoţit de un agent. Abia acum se explica prezenţa celor două femei aduse de corregidor.

Acesta sfârşise cu examinarea vaporului. Colacii de parâmă de pe punte fuseseră daţi la o parte, agenţii fuseseră trimişi în gabii şi până în vârful catargului. Nici un colţişor nu fusese uitat în cursul acestei percheziţii conduse cu o meticulozitate demnă de admiraţie.

Dar cel mai bun copoi nu poate găsi nimic acolo unde nu este nimic, şi-i era scris şiretului corregidor să se întoarcă cu buzele umflate din această vânătoare lipsită dc şanse. La ora şapte totul fusese scotocit şi răscotocit în mod inutil.

— Sunteţi liberi să faceţi ce vreţi, îi zise el acum lui Thompson.

— Putem deci să coborâm pe uscat?

— Da.

— Şi să părăsim insula, desigur? insinua Thompson.

— Pentru acest lucru, domnule, răspunse tăios corregidor-ul, veţi binevoi să aşteptaţi să primim un răspuns la raportul pe care-l vom înainta imediat la Terceira.

Şi, în timp ce Thompson rămase pe loc, zdrobit, corregidor-ul dispăru, luându-şi escorta de agenţi, bărbaţi şi femei. Numai zece jandarmi, comandaţi de un locotenent, rămaseră la bord, însărcinaţi să supravegheze vaporul consemnat.

În timpul cinei, se purtară discuţii aprinse. Erau cu toţii de părere că măsurile guvernatorului portughez meritau un calificativ aspru. A reţine Seamew înainte de percheziţie mai era de înţeles. Dar după!

Dar, la un moment dat, te oboseşte şi mânia, şi toate celelalte. Curând, Alice putu, în mijlocul unui calm relativ, să rişte să transmită tovarăşilor ei drăgălaşa invitaţie făcută de Thargela. Invitaţia fu primită mai bine decât era de aşteptat de la aceşti turişti înfuriaţi. Obligaţi să rămână la bord o zi întreagă, atât de lungă, acceptară cu plăcere perspectiva unei plimbări nocturne şi a unui spectacol original. Ca urmare, aproape toţi pasagerii intară la ora 9 în sala în care Thargela îşi serba, printr-un bal, căsătoria cu dragul ei Joachimo. Vreo sută de bărbaţi şi femei dansau în voie, în sunetele unei muzici îndrăcite.

Englezii fură primiţi cu aclamaţii. Nu erau ei adevăraţii făuritori ai fericirii tinerilor căsătoriţi? Fără prezenţa lor, nunta n-ar fi fost pe deplin reuşită. De aceea fură ovaţionaţi extrem de călduros.

După un moment de oprire, dansul continuă. Cadrilul urmă polcii, valsul, mazurcii. Dar pe la ora 11 se auzi un strigăt general:

„Landun! Landun!"

La acest semnal, toţi făcură un cerc şi Thargela împreună cu Joachimo începură, pentru a satisface dorinţa prietenilor, să execute acest dans naţional, pentru care azorienii din toate categoriile sociale au o adevărată pasiune. Landun este frate geamăn cu bolero-ul spaniol. Aceiaşi paşi bătuţi pe loc, aceleaşi mişcări bruşte dar suple, aceleaşi expresii vioaie şi provocatoare. Trebuie spus că Thargela execută cu măiestrie acest dificil dans de caracter, căci lungi aplauze salutară tânăra pereche, când castanietele tăcură. Pe la miezul nopţii, sărbătorirea era în toi. Vinul de Faial îi însufleţise la culme pe dansatori. Pasagerii de pe Seamew se pregătiră de plecare.

Înainte, însă, Alice Lindsay, după ce se consultă cu tovarăşii ei, hotărî să pună în aplicare ideea care-i venise. Deoarece întâmplarea îi amestecase în destinul acestor tineri, de ce să nu termine, printr-o pornire generoasă, ceea ce începuseră? Thargela, care ceruse cu atâta candoare protecţia lor, o obţinuse. Rămâneau acum problemele vieţii. Desigur, cu un tânăr curajos ca Joachimo, noua căsnicie avea toate şansele să reuşească din plin. Dar o mică sumă de bani pe care turiştii ar strânge-o între ei, fără efort, le-ar uşura, în orice caz, viitorul. Această sumă ar constitui zestrea Thargelei, iar Joachimo, fericit s-o ia de nevastă, va fi făcut în acelaşi timp şi o partidă bună. Faptul că au contribuit la nunta Thargelei fusese un lucru bun. A-i asigura viitorul ar fi fost şi mai bine. Alice întinse deci mâna pentru mica ei protejată, şi trebuie spus că nici unul dintre pasageri nu se tocmi când îşi dădu obolul. Blockhead primul se stoarse de două lire şi jumătate (50 de franci) ceea ce, pentru un ex-băcan, era o sumă importantă. Nici Saunders, Thompson şi Tigg nu socotiseră de demnitatea lor să ofere mai puţin.

Johnson ar fi contribuit şi el fără-ndoială dacă, în baza jurământului făcut, n-ar fi rămas la bord.

Roger puse în mâna graţioasei pasagere cinci ludovici de aur.

Hamilton care, în pofida caracterului său morocănos, avea o inimă bună, îşi ştirbi cu acest prilej capitalul cu o bancnotă de patru lire (l00 franci) şi părea că o întinsese cu plăcere.

Alice mulţumi călduros generosului baronet, apoi, continuând caritabila ei chetă, rămase surprinsă când ajunse în faţa lui Robert.

Fără a-i spune un cuvânt, fără a părea ruşinat de ofranda sa modestă, Robert, cu un gest plin de graţie şi de mândrie, oferi frumoasei femei o piesă portugheză de l 000 reis (6 franci) — şi deodată Alice se simţi roşind, fără voie, până la rădăcina părului.

Iritată de această slăbiciune, a cărei cauză n-ar fi putut s-o lămurească, Alice mulţumi printr-o înclinare a capului şi, întorcându-se repede, solicită darul pasagerului următor. Acesta nu era altul decât nobilul don Hygino. Dacă Hamilton făcuse o donaţie princiară, don Hygino făcu una regală. O bancnotă de 40 de lire (l 000 franci), aceasta fu suma uriaşă pe care o oferi doamnei Lindsay. Poate că o făcu prea ostentativ, poate că despături bancnota, în aşa fel ca toată lumea să-i poată citi valoarea, cu o încetineală de prost-gust. Dar acesta era un păcat de meridional şi Alice nu dădu importanţă fleacurilor.

Electrizaţi de exemplul lui don Hygino, ceilalţi pasageri îşi desfăcură larg baierele pungii. Nimeni nu refuză ofranda — mai mare sau mai mică, după averea pe care o avea. Odată cheta terminată, Alice anunţă gloriosul total de 200 de lire (5 000 de franci). Era un rezultat superb. Pentru a-l obţine, pentru a rotunji astfel suma, Alice pesemne că dăduse o mare contribuţie personală. Dar ea nu imită ostentaţia vanitoasă a lui don Hygino şi nimeni nu ştiu cât pusese de la dânsa. Din acelaşi sentiment de modestie şi de discreţie, nu vru să predea ea însăşi miresei această dotă nesperată. Însărcină cu acest lucru pe tinerii căsătoriţi care se izolau mereu, făcând la bordul lui Seamew un voiaj atât de straniu. Erau prezenţi la acea seară printr-o simplă întâmplare şi sarcina le reveni de drept.

Tânăra englezoaică duse deci surorii ei portugheze zestrea care se constituise şi însoţi acest dar cu o sărutare afectuoasă. Totodată nu vru să tăinuiască numele caritabilei pasagere căreia, în realitate, Thargela îi datora recunoştinţă. Alice trebui să primească, aşadar, mulţumirile înflăcărate ale Thargelei şi ale soţului ei. Cinci mii de franci erau pentru ei o avere, şi niciodată nu o vor uita pe darnica zână care le asigurase fericirea. Ceilalţi pasageri avură şi ei partea lor de mulţumiri. Thargela, izbucnind în plâns, mergea de la unul la altul, iar Joachimo, zăpăcit, strângea toate mâinile pe care le vedea.

Trebuiau totuşi să plece.

Cu mare greutate tulburarea noilor căsătoriţi se mai potoli şi turiştii se-ndreptară spre uşa sălii, în mijlocul unor entuziaste aclamaţii.

Thargela şi Joachimo îi însoţiră până la ieşire, plătindu-le astfel însutit binefacerea prin spectacolul profundei emoţii ce se citea pe feţele lor. Şi când reuşiră în sfârşit să iasă, mirii rămaseră încă multă vreme în pragul uşii, mână în mână. Cu ochii larg deschişi în noapte, priveau cum se şterg şi dispar în întuneric siluetele prietenilor de o zi, a acestor călători ce-şi continuau o călătorie care, prin forţa faptei lor generoase sădite într-un colţ al vastei lumi, nu putea rămâne. de-acum încolo, inutilă.