2.3. ARHIPELAGUL DISPĂRUT
În dimineaţa zilei de 27 decembrie, Halbrane porni la drum în direcţia sud-vest. Serviciul pe bord se făcea ca de obicei, cu aceeaşi supunere şi cu aceeaşi regularitate. Această călătorie nu comporta nici pericole în plus, nici oboseală mai mare ca pînă acum. Timpul se menţinea frumos şi marea era calmă. Dacă aceste condiţii nu se schimbau, germenii nesupunerii, aşa nădăjduiam cel puţin, vor dispare şi nu vom întîmpina noi greutăţi. De altfel, creierul lucrează mai puţin la fiîtye mai dure. Oamenii ignoranţi şi lacomi nu prea se lasă furaţi de imaginaţie. Mărginindu-se la prezent, viitorul nu-i preocupă prea mult şi deci nu le face nici griji. Numai acţiunea brutala, care-i pune faţă în faţă cu realitatea, îi mai scoate din nepăsarea lor. Se va produce oare acest fenomen ?
Dar Dirk Peters, a cărui identitate era cunoscută acum, nu-şi va schimba de loc felul lui de a fi, va rămîne tot aşa de puţin vorbăreţ ca înainte ? Trebuie să mai spun că de la această descoperire, echipajul nu arăta antipatie faţă de el, cu toate că le erau cunoscute întîmplările de pe Grampus, fapte care, la urma urmelor, puteau fi scuzate, dacă
socoteam împrejurările. Şi puteau ei uita atît de repede că metisul îşi riscase viaţa pentru a o salva pe a lui Martin Hoit.
Cu toate acestea, el continua să se ţină deoparte, mîncînd retras într-un colţ, dormind în altul, „navigînd în largul" echipajului. Pentru ce se purta astfel, avea oare vreun motiv pe care noi nu-l cunoşteam şi pe care viitorul ni-l va descoperi ?
Vanturile persistente dinspre nord, care împinseseră pe Jane pînă la insula Tsalal şi luntrea lui Arthur Pym la cîleva grade mai departe, favorizau mersul goeletei noastre. Punînd amurele la babord şi strîngînd vîntul de aproape, Jem West putu să ridice toate pînzete sus, folosindu-se de o briză puternică şi regulată. Etrava HalbraneI spinteca cu iuţeală apele limpezi ca cristalul, lăsînd în urmă o dîră lungă de spumă, ca o nesfîrşită dantelă albă.
Căpitanul plecă să se odihnească, după oboselile zilei trecute. Cîte gînduri obsedante nu-i tulburară această odihnă ! Pe de o parte, speranţa legată de noi cercetări, iar pe de alta, răspunderea mare pe care şi-o asuma într-o asemenea expediţie prin Antarctida.
A doua zi mă aflam pe punte, cînd el ieşi din cabină, făcu semn locotenentului să-şi lase pentru o clipă ocupaţiile şi ne chemă pe amîndoi lîngă ei.
— Domnule Jeorling, mi se adresă el, să nu credeţi că mi-a fost uşor să iau hotărîrea de a întoarce goeleta noastră spre nord. Îmi dădeam seama că nu făcusem totul pentru a-i salva pe nefericiţii noştri compatrioţi. Dar înţelegeam bine că majoritatea echipajului se ridica împolriva mea, dacă vroiam să-l duc dincolo de insula Tsalal.
— Într-adevăr, căpitane, îi răspunsei, pe bord a fost un început de indisciplină şi nu se ştie dacă n-ar fi degenerat într-o revoltă.
— Revoltă pe care am fi înăbuşit-o, spuse rece Hem West, chiar dacă aş fi fost silit să-i sparg capul acestui Hearne, care nu încetează să-i aţîţe pe nemulţumiţi.
— Ai fi făcut foarte bine, Jem, spuse căpitanul. Dar după aceea, ce-ar fi devenit înţelegerea de care avem atîta nevoie ?
— Aveţi dreptate, căpitane, recunoscu locotenentul, E mai bine că lucrurile s-au petrecut fără violenţă. Ar fi şi mai bine însă, ca pe viitor să-şi bage minţile în cap.
— Tovarăşii lui, reluă căpitanul, sînt momiţi acum de primele care le-au fost promise. Dorinţa de cîştig îi va face mai răbdători şi mai supuşi. Generozitatea domnului Jeorling a reuşit acolo unde rugăminţile noastre ar fi dat greş, fără îndoială îţi mulţumesc.
— Căpitane, spusei, încă de pe cînd ne aflam în insulele Falkland, v-am făcut cunoscută dorinţa mea de a mă asocia băneşte întreprinderii dumneavoastră. Prilejul s-a ivit, l-am folosit, şi pentru asta nu merit nici o mulţumire. Să ne ajungem scopul, salvînd pe fratele dumneavoastră William şi pe cei cinci mateloţi de pe Jane. E tot ceea ce doresc eu.
Căpitanul Len Guy îmi întinse mîna, pe care i-o strînsei cu căldură.
— Domnule Jeorling, mai adăugă el, aţi observat desigur că Halbrane nu se îndreaptă spre sud, cu toate că pămîntul întrezărit de Dirk Peters, sau cel puţin aparenţele de pămînt, pare a se afla în această direcţie.
— Am observat acest lucru, căpitane.
— Totodată, spuse Jem West, să nu uităm că povestirea lui Arthur Pym nu conţine nimic relativ la aceste aparenţe de pămînt spre sud şi că noi ne călăuzim numai după declaraţiile metisului.
— Asta-i adevărat, locotenente, răspunsei eu. Dar poţi oare suspecta pe Dirk Peters ? purtarea lui, de cînd s-a îmbarcat, nu inspiră oare toată încrederea ?
— N-am nimic să-i reproşez, şi-a făcut ca nimeni altul datoria, răspunse Jem West.
— Şi n-avem motiv să punem la îndoială nici curajul, şi nici cinstea lui, adăugă căpitanul. Nu numai felul în care s-a purtat pe bordul HalbraneI, ci tot ceea ce a făcut de cînd a navigat la bordul lui Grampus, şi apoi al Janei, ne îndreptăţeşte să avem o părere bună despre el.
— Şi pe care o merită cu siguranţă ! adăugai eu.
Nu ştiu de ce eram aşa de pornit să iau apărarea metisului. Poate pentru că, după cum presimţeam, mai avea să joace un rol important încursul acestei expediţii, sau pentru că mai credea cu atîta putere în regăsirea lui Arthur Pym, de care, curios lucru, mă interesam aşa. de mult, încît mă miram şi eu ce m-a găsit. In fundul sufletului, eram convins totuşi că ideile lui Dirk Peters privitoare la vechiul lui tovarăş erau duse pînă la absurd.
Parcă ghicindu-mi gândurile, căpitanul sublinie acest lucru.
— Domnule Jeorling, spuse el, nu trebuie să uităm că metisul a păstrat speranţa de a-l mai regăsi pe Arthur Pym, care, după ce a fost tîrit prin marea antarctică, putea să ajungă la un pămînt mai meridional, unde ar mai trăi încă.
— Să trăiască, după unsprezece ani, spuse Jem West.
— Mărturisesc că acest lucru e foarte greu de admis, răspunsei eu. Şi totuşi, dacă te gîndeşti bine, ar fi oare absolut exclus ca Arthur Pym să fi întîlnit mai la sud, o insulă asemănătoare insulei Tsalal, unde William Guy şi tovarăşii lui au putut trăi tot atîta timp?
— Cu neputinţă, nu, domnule Jeorling. Dar mi-e foarte greu să cred, totuşi.
— Şi fiindcă sîntem la capitolul ipoteze, de ce compatrioţii dumneavoastră, părăsind insula Tsalal, n-ar fi fost duşi de acelaşi curent, spre o insulă unde l-ar fi întîlnit pe Arthur Pym, şi acolo.
Nu-mi terminai vorba, pentru că această presupunere nu putea fi acceptată, orice aş fi spus, şi mai ales nu era momentul să insist acum asupra proiectului meu de a merge în căutarea lui Arthur Pym, decît după ce îi vom fi găsit pe oamenii de pe Jane, dacă, bineînţeles, i-am mai fi găsit.
Căpitanul Len Guy reveni atunci la scopul discuţiei şi cum conversaţia aceasta, plină de digresiuni, fusese destul de abătută din drumul ei, cum ar fi spus bosseman-ul, era normal s-o readucem pe drumul cel bun.
— După cum vă spuneam, reluă căpitanul Len Guy, nu m-am îndreptat spre sud, pentru că intenţionez să merg mai întîi în recunoaştere prin insulele vecine cu Tsalal-ul, din grupul acela situat la vest.
— Înţeleaptă idee, aprobai eu, şi poate că vizitînd aceste insule, vom reuşi să ne dăm seama cînd se va fi produs cutremurul acela.
— De curînd asta nu mai poate fi pus la îndoială, afirmă căpitanul, şi desigur, după plecarea lui Patterson, din moment ce secundul Janei şi-a lăsat compatrioţii pe insulă.
Se ştie că aveam motive foarte serioase să ne menţinem părerea în această privinţă.
— În povestirea lui Arthur Pym nu se vorbeşte de un grup de opt insule ? întrebă Jem West.
— Opt sau cel puţin atîtea, răspunsei eu, după cum a aflat Dirk Peters de la sălbaticul pe care îl luaseră cu ei, cînd fugiseră din insula Tsalal. Acest nu, nu pretindea chiar că arhipelagul era guvernat de un- suveran, un fel de rege unic, numit Tsalemon, care-şi avea reşedinţa pe cea mai mică dintre insule, şi la nevoie, am putea cere metisului să ne vorbească despre acest amănunt.
— După cum ar fi cu putinţă ca puternicul cutremur să nu-şi fi întins ravagiile pînă la acel grup de insule, care poate mai este încă locuit, de aceea în apropierea lor trebuie să fim foarte prevăzători.
— Acest arhipelag nu poate fi departe, adăugai eu. Şi apoi, căpitane, cine ştie dacă fratele dumneavoastră şi mateloţii lui nu s-au refugiat pe una din aceste insule.
Eventualitate uşor de admis, dar foarte puţin liniştitoare, fiindcă se putea ca aceşti nenorociţi să li căzut din nou în mîimTe sălbaticilor, de care scăpaseră în timpul şederii pe insula Tsalal. Şi apoi, pentru a-i salva, dacă viaţa le fusese cruţată, Halbrane n-ar fi silită să folosească forţa şi, în cazul acesta, va reuşi oare încercarea ei.
— Jem, reluă căpitanul Len Guy, plutim cu opt pînă la nouă mile pe ceas şi în scurtă vreme s-ar putea ca pămîntul să fie semnalat. Dă ordin să se vegheze cu toată grija.
— Am înţeles, căpitane.
— Este un om la „cuibul de cioară", pe catarg?
— Da, Dirk Peters, care s-a oferit singur.
— Bine, Jem, în el ne putem pune toată încrederea.
— Cum ne putem încrede şi în ochii lui, adăugai eu, fiindcă l-a înzestrat natura cu o vedere uimitoare.
Goeleta îşi urmă drumul spre vest, pînă la ora zece, fără ca vocea metisului să se facă auzită. Mă întrebam dacă nu vom păţi ca în drumul spre insulele Auroras sau Glass, pe care le căutasem zadarnic între insulele Falkland şi Noua-Georgie. La suprafaţa mării nu ieşea nici o ridicătură, nici o urmă de uscat nu se desena pe orizont. Poate că insulele acelea nu aveau un relief prea înalt şi nu puteau fi zărite decît de la o milă sau două depărtare.
De altfel, în timpul dimineţii, briza slăbi mult. Goeleta fu hărţuită, chiar mai mult decît ne-am fi aşteptat, de un curent de la sud. Din fericire, pe la ora două după amiază vîntul se înteţi şi Jem West făcu în aşa fel încît recîştigă timpul pe care-l pierdusem din cauza derivei.
Timp de două ore, Halbrane merse fără să-şi schimbe direcţia, cu o viteză de şapte pînă la opt mile pe oră, şi nici cea mai mică înălţime nu apăru în larg.
— Este foarte curios că n-am dat încă de arhipelagul acela, îmi spuse căpitanul Len Guy, pentru că, după spusele lui Arthur Pym, Tsalal-ul aparţine unui grup insular foarte vast.
— Se poate, dar el nu spune că ar fi văzut vreo insulă în timpul cît Jane a stat ancorată, îi atrasei eu atenţia.
— Aveţi dreptate, domnule Jeorling. Dar cum Halbrane a parcurs nu mai puţin de cincizeci de mile de azi dimineaţă, şi fiind vorba de insule destul de apropiate unele de altele.
— În cazul acesta, căpitane, trebuie să tragem concluzia, şi nu mi se pare de loc neverosimil, că grupul de care depindea insula Tsalal a dispărut cu totul în cutremurul acela.
— Pămînt la tribord, în faţă! ne întrerupse strigătul lui Dirk Peters.
Toate privirile se îndreptară într-acolo, dar nimeni nu observă nimic pe toată întinderea de ape. Din vîrful catargului mare, unde era cocoţat, metisul putea să vadă ceea ce niciunul din noi n-ar fi putut vedea. Şi apoi, ochii aceia ageri, cu vederea puternică, obişnuinţa lui în cercetarea orizonturilor, nu se puteau înşela. Şi într-adevăr, după un sfert de oră, cu ajutorul ocheanelor, puturăm deosebi cîteva insuliţe risipite pe suprafaţa apei, luminată pieziş de razele soarelui, la o depărtare de două pînă la trei mile spre vest.
Locotenentul dădu ordin să se strîngă o parte din pînze şi Halbrane rămase numai cu brigantina, pînza mare şi focul mare. Trebuia oare ca goeleta să-şi ia de pe acum măsuri de apărare, să se monteze armele pe punte, să se încarce tunurile şi să-şi întindă plăşile de abordaj ?
Înainte de a ordona aceste măsuri, căpitanul Len Guy crezu că poate, fără prea mari riscuri, să se apropie mai mult de insule. Ce se întîmplase oare, ca aceste locuri să fie atît de schimbate? în locul unde Arthur Pym spunea că se aflau insule mari, întinse, se zăreau doar cîteva insuliţe, cel mult o jumătate de duzină, ieşind deasupra apei cu opt pînă la zece stînjeni. În clipa aceea metisul, care se lăsase în jos de-a lungul şartului de la tribord, sări pe punte.
— Ei bine, Dirk Peters, îl întrebă căpitanul, ai recunoscut acest grup ?
— Grupul ? întrebă, clătinînd din cap, metisul. Nu... n-am văzut decît cinci sau şase vîrfuri. Nu e nici o insulă, doar cîteva pietre !
Într-adevăr, cîteva vîrfuri, sau mai degrabă cîteva culmi rotunjite, era tot ce mai rămăsese din grupul de insule, cel puţin din cele situate în partea occidentală. Dacă arhipelagul se întindea pe mai multe grade, s-ar putea ca fosta zguduitură să nu fi distrus decît insulele dinspre vest. De altfel, asta ne şi propusesem să verificăm, după ce am fi cercetat fiecare insuliţă în parte şi am fi reuşit să determinăm cu aproximaţie la care dată avusese loc cutremurul de pe urma căruia rămăsese pe Tsalal urme ce nu puteau fi discutate.
Pe măsura ce goeleta înainta, puteam distinge cu uşurinţă aceste rămăşiţe ale grupului, a cărui parte occidentală era distrusă în întregime. Suprafaţa celor mai mari insule nu depăşea cincizeci pînă la şaizeci de stînjeni pătraţi, iar cele mai mici, trei pînă la patru stînjeni. Acestea din urmă păreau o îngrămădire de stînci răsărite la suprafaţa apei, pe care talazurile mării, veşnic în mişcare, le împodobeau cu ciucuri albi de spumă.
E de la sine înţeles că Halbrane nu se putea aventura printre aceste recifuri, fiind expusă să-şi distrugă coastele sau tălpoaia. Ne vom mulţumi să facem doar înconjurul grupului pentru a cerceta dacă scufundarea arhipelagului fusese completă. Va fi totuşi necesar să debarcăm în cîteva puncte, pentru a culege poate unele indicii.
Ajunşi la cîteva sute de metri de insula principală, căpitanul ceru să se facă un sondaj. Se dădu de fund la vreo douăzeci de brasse, de unde traserăm concluzia că aici fusese scufundată o insulă, a cărei parte centrală se înălţa deasupra nivelului mării cu aproximativ cinci pînă la şase stînjeni. Goeleta se apropie şi mai mult, iar cînd apa nu mai avu decît o adîncime de cinci brasse, aruncarăm ancora.
Jem West ar fi vrut să îndrepte pînzele în aşa fel, încît corabia să nu se poată mişca din loc în timpul cît va dura explorarea insulei. Dar, din cauza curentului puternic care o tîra spre sud, goeleta ar fi fost luată de valuri. De aceea se gîndiră că e mai bine să ancoreze în apropierea grupului. Acolo marea era mai liniştită, iar cerul nu lăsa să se bănuiască nici o schimbare atmosferică.
După ce ancorarăm, în una din luntre coborîrăm căpitanul, bosseman-ul, Dirk Peters, Martin Hoit, doi oameni şi eu. Eram la un sfert de milă de prima insulă. Parcurserăm repede această distanţă, strecurîndu-ne prin trecători înguste. Vîrfurile stîncoase apăreau şi dispăreau în valuri care creşteau o dată cu hula. Măturate de vînturi şi spălate de ape, stîncile n-ar mai fi putut păstra nici o mărturie despre timpul cînd s-a produs cutremurul. în mintea noastră, nu mai era nici o îndoială în această privinţă.
Luntrea porni printre stînci. Dirk Peters, în partea dinapoi, cu cîrma între picioare, se străduia să evite colţurile ascuţite ale recifurilor care ieşeau ameninţătoare din valuri.
Prin apa destul de limpede, nu vedeam, cum ar fi fost normal, stratul acela de nisip presărat cu scoici, cum se întîlneşte foarte des la mici adîncimi, ci blocuri negricioase de piatră, acoperite cu vegetaţie terestră, tufe de plante care nu aparţin florei marine, din care unele pluteau la suprafaţa apei.Asta dovedea că solul care le dăduse naştere se prăbuşise de curînd.
Cînd luntrea atinse malul insulei, unul din oameni aruncă cangea, al cărei vîrf pătrunse adînc într-o crăpătură. După ce legară odgonul de ţărm, debarcarea se putu face cu uşurinţă. Aceasta era una din insulele mari ale grupului, redusă acum la un oval neregulat, cu circumferinţa de vreo sută cincizeci de stînjeni, înălţîndu-se pînă la douăzeci şi cinci-treizeci de picioare deasupra nivelului mării.
— Oare mareele se ridică vreodată pînă la această înălţime ? întrebai pe căpitanul Len Guy.
— Niciodată, îmi răspunse el, şi n-ar fi exclus ca spre mijlocul acestei insule să descoperim rămăşiţe de vegetaţie, urme de colibe sau chiar de aşezări omeneşti mai mari.
— Cel mai bun lucru ar fi să-l urmăm pe Dirk Peters, care ne-a luat-o cam mult înainte, spuse bosseman-ul. Acest diavol de metis este în stare să vadă cu ochii lui de lynx1 ceea ce noi n-am reuşi să descoperim niciodată.
După cîteva minute de mers, ajunserăm în punctul cel mai înalt al insulei. Aci descoperirăm, într-adevăr, o mulţime de urme, probabil rămăşiţe ale acelor animale domestice despre care vorbeşte în jurnalul său Arthur Pym, păsări de curte, raţe de soiul cauwassback şi porcii aceia cu pielea încreţită, acoperită de un păr lung, moale şi mătăsos.
Demn de reţinut ni se păru faptul că între osemintele acestea şi cele din insula Tsalal exista o deosebire în felul cum erau împrăştiate, şi ne dădurăm seama că grămezile de oase datau de cel mult cîteva luni. Acest fapt se potrivea foarte bine cu ipoteza noastră că cutremurul se produsese de curînd.
Ici-colo înverzeau ţeline, cochlearias şi mai descoperirăm cîteva buchete de floricele, care nu se uscaseră încă.
— Şi care sînt din anul acesta ! strigai eu. Iarna australă n-a trecut încă peste ele.
— Sînt cu totul de părerea dumneavoastră, domnule Jeorling, spuse Hurliguerly. Şi nu credeţi că s-ar putea ca ele să fi crescut acolo înainte de distrugerea grupului ?
— Asta mi se pare imposibil, răspunsei eu, cu hotărîrea omului care nu vrea să renunţe cu nici un chip la ideile lui.
Ici-colo creşteau nişte arbuşti sărăcăcioşi, un fel de aluni sălbatici, din care Dirk Peters rupse o creangă plină de sevă. Pe ea aliniau, alune, asemănătoare acelora pe care el şi Pym le mîncaseră cînd au fost prinşi între crăpăturile colinei de la Klock-Klock sau în fundul prăpastiilor din care nu mai găsiseră nici urmă în insula Tsalal.
Dirk Peters dezghioca cîteva alune din coaja lor verde şi le sparse în dinţii lui atit de puternici, că ar fi sfărîmat şi bile de fier. După aceste descoperiri, nu mai putea încăpea nici o îndoială asupra datei cataclismului care se produsese cu siguranţă după plecarea lui Patterson. Prin urmare, nimicirea populaţiei din Tsalal, ale cărei oseminte acopereau împrejurimile satului Klock-Klock, nu se datora acestui cataclism. In ce-l privea pe căpitanul William Guy şi pe cei cinci mateloţi de pe Jane, era aproape sigur că reuşiseră să fugă la timp, pentru că nu se găsise pe insulă corpul nici unuia din ei.
Atunci unde ar fi putut să se refugieze, după ce au părăsit Tsalal-ul ? Aceasta era întrebarea care ne frămînta fără încetare minţile şi ce răspuns am fi putut găsi. După părerea mea, lucrul acesta nu mi se părea cel mai neobişnuit din cîte se iviseră în tot cursul acestei povestiri. Cred că nu e nevoie să insist prea mult asupra explorării acestui grup de insule. înconjurul lui ne luă treizeci şi şase de ore. Pe celelalte insule făcurăm aceleaşi descoperiri, plante şi rămăşiţe, care ne întăriră primele concluzii cu privire la tulburările seismice al căror teatru au fost acele locuri. Căpitanul Len Guy, locotenentul, bosseman-ul şi cu mine, eram de data aceasta siguri de completa nimicire a indigenilor. Halbrane deci nu mai avea nici un motiv să se teamă de vreun atac, şi această constatare o făcurăm cu oarecare bucurie.
Dar de aici trebuia să tragem concluzia că William Guy şi cei cinci mateloţi, după ce au ajuns pe una din aceste insule, ar fi pierit şi ei, o dată cu scufundarea arhipelagului ?
Iată raţionamentul pe care îl admise căpitanul Len Guy în această privinţă :
— După părerea mea, începui, prăbuşirea artificială a colinei de la Klock-Klock a cruţat un anumit număr din oamenii de pe Jane, cel puţin şapte, împreună cu Patterson, şi în acelaşi timp a scăpat şi cîinele Tigru, ale cărui rămăşiţe le-am găsit în apropierea satului. Apoi, la scurtă vreme după distrugerea unei părţi a populaţiei Tsalal-ului, datorită unei cauze pe care n-o cunosc, indigenii care au supravieţuit dezastrului au părăsit insula, refugiindu-se pe celelalte insule ale arhipelagului. Rămaşi singuri şi fiind în perfectă siguranţă prin plecarea insularilor, căpitanul William Guy şi tovarăşii săi au putut trăi uşor acolo, unde înaintea lor trăiseră mii de sălbatici. Anii trecură, zece sau unsprezece, fără ca ei să poată părăsi această închisoare, cu toate că trebuie să fi încercat de multe ori, fie cu una din luntrele indigenilor, fie cu o luntre construită de ei. în sfîrşit, cam cu şapte luni în urmă, după dispariţia lui Patterson, un cutremur a zdruncinat insula Tsalal, înghiţind şi insulele vecine. După mine, abia atunci William Guy şi însoţitorii săi, dîndu-şi seama că nu mai puteau locui acolo, fură nevoiţi să se îmbarce încercînd să se reîntoarcă la cercul antarctic.
N-ar fi foarte posibil ca această tentativă să nu fi reuşit şi în cele din urmă, sub influenţa curentului care îi tîra spre sud, să fi ajuns la pământul zărit de Dirk Peters şi Arthur Pym la latitudinea de dincolo de al optzeci şi patrulea grad? Prin urmare, în această direcţie trebuie îndreptată Halbrane, căpitane. După ce vom mai trece încă două sau trei paralele, de-abia atunci am putea avea şansa să-i regăsim. Acesta ne este ţelul şi care dintre noi nu şi-ar sacrifica chiar viaţa pentru a-l atinge ?
Dostları ilə paylaş: |