Jules Verne

El este… el este! repetau cele două femei.

El? … El? … întrebă jupân Antifer.

Tocmai se îndrepta spre scară când uşa odăii sale se deschise.

Bună seara, unchiule, bună seara!

Glasul vesel şi mulţumit al celui care vorbise avu darul să-l scoată din sărite pe unchiul cu pricina.

„El” era Juhel. Tocmai sosise. Nu pierduse trenul de Nantes, nici măcar examenul, căci strigă fericit:

Reuşit, unchiule, reuşit!

Reuşit, repetară în cor bătrâna şi fata.

Reuşit… ce? răspunse jupân Antifer.

Reuşit la examenul de căpitan de cursă lungă, cu nota cea mai mare!

Şi cum unchiul său nu-i deschidea braţele, Juhel căzu în cele ale lui Gildas Tregomain, care îl strânse la piept mai să-i taie răsuflarea.

Vezi că-l înăbuşi, Gildas, îi spuse Nanon.

Abia de-l strânsei! răspunse zâmbind fostul proprietar al barcazului Fermecătoarea Amelie!

În acest timp Juhel îşi veni în fire după ce răsuflă de câteva ori din greu, şi, întorcându-se către jupân Antifer care se plimba de colo-colo, zise:

Şi acum, unchiule, pe când căsătoria? …

Care căsătorie? …

Căsătoria mea cu scumpa mea Enogate, răspunse Juhel. Nu ne-am înţeles?

Da… înţeles… afirmă Nanon.

Doar dacă Enogate nu s-a răzgândit de când sunt căpitan de cursă lungă.

Oh! Juhel! răspunse fata întinzându-i o mână în care bunului Tregomain – aşa a pretins el, cel puţin – i se păru că vede chiar inima ei.

Jupân Antifer nu răspundea şi părea că aşteaptă să vadă dincotro bate vântul.

Ce zici, unchiule? … stărui tânărul.

Şi trupul lui bine făcut parcă se înălţă mândru, cu chipul strălucind de bucurie, cu ochii scânteind de fericire.

Nu ai spus chiar dumneata, unchiule: o să facem nunta după ce vei reuşi la examenul de căpitan şi data o vom fixa când te întorci?

Cred că aşa ai spus, prietene! îndrăzni să-şi dea părerea şi luntraşul.

Ei bine… am reuşit, repetă Juhel, şi m-am întors… şi dacă nu ai nimic împotrivă, o să facem nunta în primele zile ale lunii aprilie…

Peste opt săptămâni? De ce nu peste opt zile… peste opt ceasuri, peste opt minute? …

Doamne! … Dacă s-ar putea asta, unchiule, nu eu aş fi cel care să mă plâng…

Vai! Dar trebuie timp! adăugă şi Nanon. Sunt de făcut pregătiri… cumpărături…

Da… trebuie să-mi fac şi eu o haină nouă spuse Gildas Tregomain, viitor cavaler de onoare.

Atunci… la 5 aprilie? … întrebă Juhel.

Fie… încheie jupân Antifer, care se simţea încolţit de-a binelea.

Ah, scumpul meu unchi! strigă Enogate sărindu-i de gât.

Ah, scumpul meu unchi! strigă şi Juhel.

Şi cum îl săruta pe un obraz în timp ce Enogate îl săruta pe celălalt, se prea poate ca obrajii lor să se fi întâlnit…

Ne-am înţeles, reluă unchiul, la 5 aprilie… dar cu o condiţie…

Fără condiţii…

O condiţie? se sperie Gildas Tregomain, căruia tot îi mai era teamă de cine ştie ce năzbâtie din partea prietenului său.

Da… o condiţie…

Şi care, unchiule? … întrebă Juhel a cărui sprinceană şi începuse să se încrunte.

Aceea ca, până atunci, să nu primesc longitudinea…

Răsuflară cu toţii uşuraţi.

Da… da! … răsună răspunsul într-un singur glas. Şi într-adevăr, ar fi fost crud să-i răpeşti jupânului Antifer această mulţumire. Dealtfel, mai putea crede cineva că mesagerul lui Kamylk-Paşa, aşteptat de douăzeci de ani, o să pice tocmai acum, înainte de data hotărâtă pentru căsătoria celor doi tineri?

Capitolul VI. Prima ciocnire dintre Occident şi Orient – în care Orientul este bine zgâlţâit de Occident.

Se scurse o săptămână. Nici umbră de mesager. Gildas Tregomain susţinea că l-ar fi mirat mai puţin dacă l-ar fi văzut pe profetul Ilie coborând din cer. Dar se ferea cu grijă să-şi spună părerea faţă de jupân Antifer, în această exprimare biblică.

În ceea ce îi priveşte pe Juhel şi Enogate, niciunul din ei nu se gândea la trimisul lui Kamylk-Paşa, o fiinţă pur şi simplu închipuită, şi nu el ar fi putut să le tulbure sau să le întârzie căsătoria proiectată! … Nu! Ei continuau să-şi pregătească plecarea în fermecătoarea ţară a căsătoriei, a cărei longitudine o cunoştea tânărul, iar fata cunoştea latitudinea, ţară care le va fi uşor de găsit combinând aceste elemente geografice! Şi erau siguri că această combinare se va face la 5 aprilie.

Cât despre jupân Antifer, el devenise mai puţin sociabil, mai neprietenos, mai mult ca oricând nu putea vorbi nimeni cu el. Data căsătoriei se apropia în fiecare zi cu douăzeci şi patru de ore. Câteva săptămâni încă şi logodnicii vor fi uniţi prin legături de nedesfăcut. Frumoasă izbândă, într-adevăr! În fond, nu unchiul fusese cel care visase pentru ei – atunci când va fi bogat – căsătorii minunate? Şi dacă ţinea la milioanele lui, la nevăzutele lui milioane care-i aparţineau, nu era cu gândul de a se bucura numai el să trăiască în belşug, să locuiască în palate, să se plimbe cu trăsura, să mănânce în farfurii de aur sau să poarte butoni de diamante la plastron… Nu, Dumnezeule mare! Dar se gândea să-l căsătorească pe Juhel cu o prinţesă şi pe Enogate cu un prinţ! Ce vreţi? Era slăbiciunea lui, ideea lui fixă. Şi iată că apăruse pericolul ca dorinţa lui să nu se realizeze, dacă mesagerul nu sosea în timp util, şi din pricina câtorva cifre, combinate cu cele pe care le avea deja, ascunzătoarea lui Kamylk-Paşa nu-şi va mai goli decât prea târziu comorile în puşculiţa lui…

Jupân Antifer era tot timpul furios. Nu avea astâmpăr să stea în casă. Dealtfel, pentru liniştea tuturor, era mai bine să bată drumurile pe afară. Nu era văzut decât la orele de masă, şi atunci chiar era foarte grăbit. Ori de câte ori putea, blajinul Gildas Tregomain era gata să primească „loviturile de mistreţ”, cu speranţa că va provoca o destindere, aducându-i astfel o uşurare prietenului său care însă îl trimitea la toţi dracii. Pe scurt, se temeau cu toţii sănu cadă bolnav. Singura lui ocupaţie era aceea de a cerceta zilnic peronul gării la sosirea trenurilor şi cheiurile Sillon la sosirea pacheboturilor, încercând să descopere printre cei care debarcau vreun chip exotic, putând să fie acela al trimisului lui Kamylk-Paşa – un egiptean, fără îndoială, sau un armean, în sfârşit, un personaj străin care ar fi putut fi recunoscut după chipul său, după accentul sau costumul său şi care ar întreba vreun comisionar de adresa lui Pierre-Servan-Malo-Antifer…

Dar nimic! … Nu! Nimic din toate astea! Normanzi, bretoni, apoi englezi sau norvegieni, oricâţi ai fi vrut! … Un călător venit însă din Europa orientală, un maltez, un levantin? Nici urmă…

În ziua de 9 ale acestei luni februarie, după masa de prânz în timpul căreia nu-şi descleştase gura, decât doar pentru a bea şi a mânca, jupân Antifer îşi făcea obişnuita plimbare, plimbarea lui Diogene care căuta un om. Dacă nu purta un felinar aprins ziua în amiaza mare, după exemplul celui mai mare filosof al antichităţii, avea în schimb doi ochi ageri, cu lumina scăpărând, care l-ar fi ajutat să-l recunoască şi de departe pe acela pe care îl aştepta cu atâta nerăbdare.

A luat-o de-a curmezişul străzilor înguste ale oraşului, mărginite de casele înalte de granit şi pietruite cu bolovani ascuţiţi. A coborât prin strada Du Bey către scuarul Duguay-Trouin, a privit ora pe ornicul de la sub prefectură, s-a îndreptat către piaţa Chateaubriand, a ocolit chioşcul de sub umbrarul platanilor desfrunziţi, a trecut prin poarta tăiată în zidul fortificaţiei şi a ajuns pe cheiul Sillon.

S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga, în spate, pe când trăgea din pipă cu răsuflări scurte, pripite. Ici-colo, era salutat de către vreun trecător, el fiind unul din bărbaţii de seamă din Saint-Malo, respectat şi preţuit. Dar câte saluturi nu lăsă el fără răspuns, nedându-şi nici măcar seama că fusese salutat! Efect al ideii sale fixe şi a lipsei sale de atenţie.

În port, mulţime de vase, ambarcaţiuni cu pânze, steamere cu trei catarge, bricuri, goelete, şalupe de cărăuşie. Marea fiind în reflux, trebuiau două sau trei ore pentru ca vasele, semnalate de semafoare în larg, să poată înainta.

Jupân Antifer socoti deci că ar fi mai înţelept să se ducă la gară să aştepte sosirea expresului. O să aibă el mai mult noroc astăzi decât în atâtea săptămâni până acum?

Vai nouă, cât de supusă greşelii este fragila maşinărie omenească! Jupân Antifer nu băgă de seamă că de vreo douăzeci de minute era urmărit de un individ, demn, într-adevăr, de luare-aminte.

Era un străin, un străin cu un fes roşcat cu ciucure pe cap, înfăşurat într-o redingotă lungă, închisă până în gât la un singur rând de nasturi, purtând un pantalon bufant care îi cădea pe nişte pantofi lătăreţi ca nişte papuci. Individul – nu prea tânăr! … între şaizeci, şaizeci şi cinci de ani, puţin adus de spate, ţinându-şi mâinile lungi şi osoase strânse la piept. Sar fi putut să fie levantinul aşteptat sau nu, în orice caz nu încăpea îndoială că venea din ţările scăldate de Mediterana orientală, un egiptean, un armean, un sirian, un otoman…

Pe scurt, străinul îl urmărea pe jupân Antifer cu un pas nehotărât, aci parcă vrând să-l oprească, aci renunţând de teamă să nu greşească. În sfârşit, la cotul cheiului, grăbi pasul, îl depăşi pe maluin, se întoarse şi reveni atât de repede pe urma propriilor lui paşi încât cei doi se loviră unul de altul.

Dracu’ să-l ia de neghiob! … strigă jupân Antifer, zgâlţâit de lovitură.

Frecându-se apoi la ochi şi ferindu-şi privirea cu palma streaşină la frunte, din gură îi ţâşniră, ca gloanţele dintr-un revolver, aceste vorbe:

Ce? … Ah… Oh! … El? … Să fie oare el? … Cu siguranţă este trimisul lui dublu K…

Dacă era trimisul cu pricina, trebuie să recunoaştem că nu arăta prea grozav, cu faţa lui spână, cu obrajii numai creţuri, nasul ascuţit, urechile blegi, buzele subţiri, bărbia ţuguiată, ochi lunecoşi, tenul de lămâie veche, răscoaptă, în sfârşit un chip care nu prea inspira încredere, într-atât prefăcătoria şi viclenia se oglindeau în el.

Nu cumva am onoarea să mă adresez, aşa cum mi-a spus mai adineauri un matelot binevoitor, domnului Antifer? blogodori el într-o franţuzească jalnică, de ale cărei stângăcii este mai bine să-l scutim pe cititor, limbaj, dealtfel, foarte uşor de înţeles chiar şi de un breton.

Antifer Pierre-Servan-Malo! i se răspunse. Şi dumneata?

Ben-Omar…

Un egiptean? …

Notar la Alexandria şi locuind în prezent la hotelul Union, strada Poissonnerie.

Un notar cu cipilică roşie! Evident, în ţările din Orient, notarii nu pot avea tipul sui generis şi obişnuit al notarului francez cu cravată albă, haine negre, purtând ochelari cu ramă de aur. Este şi aşa de mirare că supuşii faraonilor au şi ei conţopiştii lor.

Jupân Antifer nu se îndoi nici o clipă că are în faţă pe misteriosul mesager, aducătorul faimoasei longitudini, Mesia anunţat cu douăzeci de ani mai înainte, prin scrisoarea lui Kamylk-Paşa. Cu toate acestea, în loc să se aprindă cum ar fi fost de temut, în loc de a-l hărţui cu întrebări pe acest Ben-Omar, fu destul de stăpân pe sine pentru a-l lăsa pe celălalt să vorbească, într-atât viclenia întipărită pe faţa acestei mumii vii te îndemna la prudenţă. Niciodată Gildas Tregomain nu l-ar fi putut crede pe prietenul său în stare de o asemenea cuminţenie.

Ei bine, ce doriţi de la mine, domnule Ben-Omar? întrebă jupân Antifer, văzând cum se frământa egipteanul.

Să stăm puţin de vorbă, domnule Antifer.

Vreţi să veniţi la mine acasă? …

Nu… aş prefera să fie într-un loc unde să nu ne poată auzi nimeni.

Este vorba deci de un secret? …

Da şi nu… mai degrabă de un târg…

La acest cuvânt, jupân Antifer tresări. Hotărât lucru, dacă acest cetăţean îi aducea longitudinea, s-ar părea că nu avea de gând să i-o dea degeaba. Şi totuşi, scrisoarea lui Kamylk-Paşa nu pomenea nimic de un târg.

„Atenţie la cârmă, îşi spuse el, să nu-l lăsăm să aibă avantajul vântului”.

Apoi, adresându-se interlocutorului său şi arătându-i un colţ pustiu, la capătul cel mai îndepărtat al portului, zise:

Să mergem acolo. O să fim destul de singuri ca să putem vorbi fără să ne audă cineva. Dar să ne grăbim fiindcă este un ger uscat care te taie la obraz!

Nu aveau de făcut decât aproximativ douăzeci de paşi. Pe vasele ancorate la chei, nu se vedea nimeni. Vameşul de serviciu se plimba cam la o sută cincizeci de metri de acolo. Într-o clipă ajunseră în acel colţ pustiu şi se aşezară pe un ciot de catarg.

Vă convine aici, domnule Ben-Omar? întrebă Pierre-Servan-Malo.

Da… oh! Foarte bine!

Şi acum vorbiţi, dar vorbiţi limpede, într-o limbă desluşită, nu aşa cum fac sfincşii dumneavoastră care se distrează spunând cimilituri bieţilor oameni.

Nu o să mă feresc, domnule Antifer, şi o să vorbesc deschis, răspunse Ben-Omar, pe un ton care nu părea deloc a fi acela al sincerităţii.

Tuşi de două-trei ori şi apoi spuse:

Aţi avut un tată.

Da, aşa se obişnuieşte la noi în ţară. Şi apoi? …

Am auzit că a murit? …

A murit acum opt ani. Şi apoi? …

A navigat? …

Aşa s-ar părea, fiindcă era marinar. Şi apoi? …

Pe ce mări? …

Pe toate. Şi apoi? …

Astfel că… i s-a întâmplat să ajungă şi prin Levant? …

Şi prin Levant, ca şi prin părţile Apusului. Şi apoi? …

În timpul acestor călătorii, continuă notarul, căruia aceste prea scurte răspunsuri nu-i permiteau să prindă firul, în timpul acestor călătorii nu s-a aflat oare acum vreo şaizeci de ani pe coastele Siriei? …

Poate că da, poate că nu. Şi apoi? …

Aceşti „apoi” ajungeau la Ben-Omar ca nişte ghionturi în coastă şi chipul i se descompunea în cele mai nebănuite strâmbături.

„Ocoleşte, omule, îşi zicea jupân Antifer, ocoleşte cât vrei. Dacă tu crezi că am să-ţi ajut să ieşi la mal! …”

Notarul înţelese, în cele din urmă, că trebuie sa meargă mai direct la ţintă.

Ştiţi, spuse el, că tatăl dumneavoastră a avut prilejul să facă un serviciu… un mare serviciu… cuiva… exact pe coastele Siriei?

Habarn-am. Şi apoi? …

Ah! făcu Ben-Omar foarte mirat de răspuns. Şi nu ştiţi dacă a primit o scrisoare de la Kamylk-Paşa?

Un paşă?

Da.

Cu câte cozi?

Asta nu interesează, domnule Antifer. Important pentru mine este să ştiu dacă tatăl dumneavoastră a primit scrisoarea care conţinea informaţii de mare valoare…

Eu nu ştiu nimic. Şi apoi? …

Nu aţi căutat prin hârtiile lui? … Nu se poate ca această scrisoare să fi fost distrusă… Ea cuprindea, vă repet, o informaţie de foarte mare importanţă…

Pentru dumneavoastră, domnule Ben-Omar? …

Şi pentru dumneavoastră, domnule Antifer, fiindcă… în sfârşit… tocmai această scrisoare am sarcina să o găsesc… Ea ar putea face obiectul unui târg…

Şi într-o clipă, în mintea jupânului Antifer se făcu lumină: însemna că nişte oameni oarecare, al căror trimis era Ben-Omar, trebuie că erau în posesia longitudinii care-i lipsea lui şi fără de care nu puteau să calculeze poziţia locului în care se aflau milioanele.

Ticăloşii! murmură el. Vor să-mi smulgă secretul, să-mi cumpere scrisoarea şi apoi să se ducă să-mi dezgroape comoara!

Poate că nu judeca tocmai greşit!

Pe când discuţia ajunsese la acest punct, jupân Antifer şi Ben-Omar auziră paşii unui bărbat care, venind într-acolo, o luă apoi după colţul cheiului, în direcţia gării. Tăcură sau cel puţin notarul îşi întrerupse la jumătate fraza pe care o începuse. S-ar fi putut crede că aruncă o privire trecătorului cu pricina şi îi face un anumit semn, de dezamăgire sau de negaţie, de care acesta din urmă păru foarte contrariat, într-adevăr, trecătorului îi scăpă un gest de ciudă şi, grăbind pasul, nu întârzie să dispară.

Era un străin în vârstă de treizeci şi trei de ani, îmbrăcat ca egiptenii, negricios la faţă, cu ochii negri şi iuţi, înalt de statură, bine făcut, cu o căutătură hotărâtă, întreaga sa înfăţişare fiind prea puţin atrăgătoare, aproape sălbatică. Să se fi cunoscut oare notarul şi cu el? Tot ce se putea. Să fi vrut ei să se prefacă în acel moment că nu se cunosc? Asta era sigur.

Oricum, jupân Antifer nu observă câtuşi de puţin această manevră – doar o privire şi un gest, nimic mai mult – şi reluă convorbirea.

Acum, domnule Ben-Omar, spuse el, vreţi să-mi explicaţi de ce ţineţi atât de mult să intraţi în posesia acestei scrisori, să ştiţi ce cuprinde, şi aceasta până-ntr-atâta încât să vreţi – dacă aş avea-o – să mi-o cumpăraţi? …

Domnule Antifer, îi răspunse notarul, destul de încurcat, printre clienţii mei, l-am avut şi pe un oarecare Kamylk-Paşa. Însărcinat să-i reprezint interesele…

Spuneţi că l-aţi avut? …

Da… şi ca mandatar al moştenitorilor săi…

Moştenitorii săi? … strigă jupân Antifer cu o tresărire care îl miră pe notar. A murit, deci? …

A murit!

Atenţie! murmură Pierre-Servan-Malo, făcând săi scrâşnească, pietricica în dinţi. Kamylk-Paşa este mort… Iată ceea ce e bine să nu uit, şi dacă cumva se pune ceva la cale…

Aşadar, domnule Antifer, îl întrebă Ben-Omar, aruncându-i o privire pe furiş, dumneavoastră nu aveţi această scrisoare…

Nu.

Păcat, fiindcă moştenitorii lui Kamylk-Paşa care doresc să strângă tot ce ar putea să le aducă aminte de preaiubita lor rudă…

Ah! Numai pentru aducere aminte? … Ce inimi minunate! …

Numai pentru asta, domnule Antifer, şi aceste inimi minunate, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, nu ar fi ezitat să vă ofere o sumă frumuşică pentru a intra în stăpânirea acestei scrisori.

Cât mi-ar fi dat? …

La ce bun, dacă tot nu o aveţi?

Spuneţi-mi, totuşi…

Oh! Câteva sute de franci…

Pfui! … făcu jupân Antifer.

Poate chiar câteva mii…

Ei bine, făcu jupân Antifer, care, la capătul răbdării, îl apucă pe Ben-Omar de gât, îl smuci spre el şi-i strecură în ureche, nu fără a-şi înfrânge o violentă dorinţă de a-l muşca, ei bine… scrisoarea aceea… o am!

O aveţi?

Scrisoarea parafată cu un dublu K.

Da… dublu K! Aşa semna clientul meu!

O am… am citit-o şi am răscitit-o… Şi ştiu sau mai curând bănuiesc de ce ţineţi atât de mult s-o aveţi!

Domnule! …

Şi nu o s-o aveţi!

Refuzaţi? …

Da, bătrânule Omar, doar dacă mi-o cumpăraţi…

Cât? … întrebă notarul, care îşi şi duse mâna la buzunar pentru a-şi scoate punga.

Cât? Cincizeci de milioane de franci! Ben-Omar sări ca ars, în timp ce jupân Antifer, cugura deschisă, cu buzele răsfrânte, arătându-şi toţi dinţii, îl privea aşa cum, fără îndoială, nu fusese niciodată privit.

Apoi, pe un ton sec, ton de comandă marinărească, adăugă:

Dacă îţi place! Dacă nu…

Cincizeci de milioane! repetă notarul năuc.

Nu te tocmi, domnule Omar, n-ai să obţii vreo reducere, nici măcar de cincizeci de centime!

Cincizeci de milioane? …

Atâta face… şi în bani peşin… aur sau bancnote… sau un cec pentru Banca Franţei.

Buimăcit o clipă, notarul îşi recapătă, încetul cu încetul, sângele rece. Nu mai era nici o îndoială că acest blestemat de marinar ştia cât de importantă trebuie să fi fost această scrisoare pentru moştenitorii lui Kamylk-Paşa… Şi într-adevăr, nu conţinea ea toate lămuririle necesare pentru căutarea comorii? Manevra făcută cu scopul de a pune mâna pe scrisoare fusese zădărnicită. Maluinul era prudent. Trebuia să izbutească să-i cumpere această scrisoare, adică această latitudine care ar fi completat longitudinea care se afla în posesia lui Ben-Omar. Ne-am putea însă întreba cum de ştia Ben-Omar că Pierre Antifer deţine această scrisoare? Nu cumva era el, fostul notar al bogatului egiptean, mesagerul care, potrivit ultimelor dorinţe ale lui Kamylk-Paşa avea sarcina să aducă longitudinea aşteptată? … O s-o aflăm fără întârziere.

În orice caz, oricare ar fi fost scopul lui Ben-Omar, dacă acţiona sau nu la îndemnul moştenitorilor defunctului, notarul înţelesese că scrisoarea nu putea fi căpătată decât cu aur. Dar cincizeci de milioane…

Aşa că, luându-şi un aer şiret şi dulceag, spuse:

Mi se pare că aţi spus cincizeci de milioane, domnule Antifer?

Aşa am spus.

Ei, este unul din cele mai hazlii lucruri pe care lam auzit în viaţa mea…

Vrei să auzi acum, domnule Ben-Omar, un alt lucru şi mai hazliu?

Bucuros.

Ei bine, eşti un pungaş bătrân, un ticălos, un crocodil bătrân din Nil…

Domnule…

Fie! … Mă opresc! … Un moşneag pescuind în apă tulbure, care a vrut să-mi smulgă secretul în loc să mil spună pe al său… secretul pe care, presupun, aveai misiunea de a mi-l comunica…

Presupuneţi?

Presupun ceea ce este!

Nu… ceea ce vă place să vă închipuiţi? …

Destul, pungaş neruşinat!

Domnule…

Retrag cuvântul neruşinat, din bună-cuviinţă! Şi acum, vrei să-ţi spun ce-ţi stă la inimă să afli din scrisoarea mea? …

Să fi crezut notarul că Pierre-Servan-Malo, sfârşind fraza, era pe cale de a se da de gol? Fapt este că ochii lui mici sticliră ca două rubine.

Nu! Maluinul, oricât de pornit ar fi fost şi cu toate că se vedea cum furia îi şi aprinsese chipul, se stăpâni aşteptând.

Da… ceea ce îţi stă la inimă, bătrân Omar ce te afli, şi care nici îmbrăcat americăneşte n-ai fi mai breaz, nu sunt frazele cuprinse în această scrisoare, fraze care amintesc serviciile făcute de tatăl meu celui care semnează cu dublu K. Nu! Ci sunt cele patru cifre… mă auzi bine? … cele patru cifre… spuse jupân Antifer.

Cele patru cifre? … murmură Ben-Omar.

Da… cele patru cifre din ea şi pe care nu o să ţi le dau decât cu douăsprezece milioane şi jumătate pentru fiecare! Şi acum, am vorbit destul! … Bunăseara! …

Înfundându-şi mâinile în buzunare, jupân Antifer făcu câţiva paşi şuierând melodia lui preferată, a cărei origine nimeni, nici măcar el, nu o cunoştea şi care amintea mai degrabă lătratul unui câine rătăcit decât melodiile lui Auber5.

Împietrit, Ben-Omar părea că a prins rădăcini în acel loc, ca un zeu al căminului sau ca o bornă de şosea. El, care socotise că o să-l poată păcăli uşor pe tontul de marinar, ca pe un oarecare felah – şi numai Mahomet ştie pe câţi din aceşti nenorociţi ţărani, pe care nefericita lor soartă îi mânase la biroul său de notariat, unul din cele mai de seamă din Alexandria, îi jumulise!

Îl privea cu un ochi rătăcit, buimac, pe maluinul care se îndepărta cu pasul lui greoi, legănându-se din şolduri, săltându-şi umerii, când pe unul, când pe celălalt, ca şi când prietenul său Tregomain ar fi fost acolo, gata să asculte una din obişnuitele lui predici.

Deodată jupân Antifer se opri locului. Se ivise în calea lui vreo piedică? Da! … Piedica era o idee care tocmai îi trecuse prin cap… Uitase ceva, uşor însă de remediat prin câteva cuvinte.

Se întoarse deci către notarul tot atât de neclintit ca şi fermecătoarea Daphne6atunci când, spre cumplita dezamăgire a lui Apollo, se preschimbase în laur.

Domnule Ben-Omar, spuse el.

Ce doriţi? …

Am uitat să-ţi strecor ceva la ureche…

Anume? …

Numărul…

Ah, numărul?! reluă Ben-Omar.

Numărul casei mele… Strada Hautes-Salles, numărul 3. E bine să-mi cunoşti adresa şi fii sigur că, în ziua în care vei veni, o să fii bine primit.

Când o să viu? …

Cu cele cincizeci de milioane în buzunar!

Şi de data asta, jupân Antifer o porni din nou la drum, în timp ce notarul se prăbuşea implorându-l pe Allah şi pe profetul său.

Capitolul VII. În care un secretar cam nervos, sub numele de Nazim, se face, vrând-nevrând, acceptat de Ben-Omar.

În noaptea de 9 februarie, călătorii din hotelul Union, care erau găzduiţi în apartamentele ce dădeau spre Piaţa Jacques-Coeur, s-ar fi trezit din cel mai adânc somn dacă uşa odăii cu numărul 17 nu ar fi fost foarte bine închisă şi acoperită de o perdea groasă care împiedica gălăgia dinăuntru să răzbată în afară. În adevăr, doi bărbaţi, sau cel puţin unul din ei îşi dădea frâu liber furiei, unor reproşuri şi unor ameninţări care dovedeau o enervare ajunsă la culme. Celălalt se străduia să-l calmeze, dar nu izbutea deloc, cu rugăminţile lui în care se simţea teama. Era, dealtfel, prea puţin probabil ca cineva să fi înţeles această furtunoasă discuţie purtată în limba turcă, puţin cunoscută celor născuţi în Occident. Este adevărat că, din când în când, se amestecau şi unele expresii franţuzeşti, arătând că cei doi străini s-ar fi înţeles tot aşa de bine dacă s-ar fi exprimat în această nobilă limbă.