Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə2/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42

Boulevard de Săbastopol. Maga cântând din Schumann ne plăcea destul de mult, dar totul depindea de lună şi de ce urma să facem în seara aceea, şi de asemenea de Rocamadour, fiindcă îndată ce Maga îşi amintea de Rocamadour cântatul se ducea dracului şi Ronald, singur la pian, avea tot răgazul necesar să-şi prelucreze ideile de bebop sau să ne omoare blând cu nesfârşitele-i bluesuri.

Nu vreau să scriu despre Rocamadour, cel puţin nu astăzi, aş avea atâta nevoie să mă apropii mai mult de mine însumi, să înlătur tot ce mă îndepărtează de centm. Veşnic sfârşesc prin a mă referi la centru fără cea mai mică garanţie că ştiu ce spun, mă las prins în capcana facilă a geometriei după care încearcă să se orânduiască viaţa noastră de occidentali: Ax, centru, raţiune de a fi, Omphalos, nume ale nostalgiei indoeuropene. Chiar şi această existenţă pe care mă străduiesc uneori s-o descriu, acest Paris unde mă mişc precum o frunză uscată, n-ar fi vizibile dacă în spatele lor n-ar fremăta neliniştea axială, reîntâlnirea cu nucleul. Câte cuvinte, câte denumiri pentru aceaşi descumpănire. Uneori mă conving că prostia se numeşte triunghi, că opt ori opt egal nebunie sau un câine. îmbrăţişând-o pe Maga, această concretizare de nebuloasă, mă gândesc că-i la fel de lipsit de sens să fac o figurină din miez de pâine sau să scriu romanul pe care nu-l voi scrie niciodată sau să apăr cu preţul vieţii ideile ce izbăvesc popoarele. Pendula îşi împlineşte mişcarea-i instantanee şi încă o dată mă cufund în categoriile liniştitoare: figurină neînsemnată, roman transcendent, moarte eroică. Le aşez la rând de la mic la mare: figurină, roman, eroism. Mă gândesc la ierarhiile de valori atât de bine explorate de Ortega, de Scheler: esteticul, eticul, religiosul. Religiosul, esteticul, eticul. Eticul, religiosul, esteticul. Figurina, romanul. Moartea, figurina, Maga mă gâdilă cu limba. Rocamadour, etica, figurina, Maga. Limba, gâdilatul, etica.



—l16)

A DE A TREIA ŢIGARĂ a insomniei se consuma între buzele lui Horacio Ohveira aşezat pe pat; într-un rând sau două mângâiase uşurel pletele Magăi care adormise lipită de el. Se iveau zorii zilei de luni, lăsaseră să treacă seara şi noaptea de duminică citind, ascultâud discuri, sculându-se când unul când altul pentru a încălzi cafeaua sau a face nişte mate. La sfârşitul unui cuartet de Haydn, Maga adormise şi Oliveira, fără chef să mai asculte, scoase din priză pick-up-ul din pat, discul se mai învârti de câteva ori fără ca dm difuzor să se mai audă vreun sunet Nu ştiu de ce, dar această inerţie stupidă îl făcuse să se gândească la mişcările aparent inutile ale unor insecte, ale unor copii Nu putea să doarmă, fuma cu ochii la fereastra deschisă, la mansarda unde la răstimpuri un violonist cocoşat exersa până foarte târziu. Nn era cald, dar trupul Magăi îi încălzea piciorul şi partea dreaptă; se îndepărtă încetul cu încetul, se gândi că noaptea avea să fie lungă.



Se simţea foarte bine, ca întotdeauna când Maga şi el reuşeau să ajungă la sfârşitul unei întâlniri fără să se certe şi fără să se exaspereze. Nu-i păsa deloc de scrisoarea fratelui său, un avocat strălucit din Rosario, care umpluse patru coli de hârtie despre îndatoririle filiale şi cetăţeneşti nesocotite de Oliveira Scrisoarea era un adevărat regal

I şi o fixase cu scotch pe perete ca s-o savureze şi prietenii. Singurul lucru important era confirmarea că-i trimisese nişte bani prin bursa neagră, pe care frate-său o numea cu delicateţe „comisionarul”. Oliveira se gândi că-şi va putea cumpăra nişte cărţi pe care de mult voia să le citească, şi că avea să-i dea Magăi trei mii de franci să facă ce-o pofti cu ei, probabil să cumpere un elefant de pluş de mărime aproape naturală spre stupefacţia lui Rocamadour. In cursul dimineţii ar trebui să treacă pe la bătrânul Trouille să-i pună la zi corespondenţa cu America Latini A ieşi, a face, a pune la zi, nu erau lucruri care să te ajute s-adormi. A pune la zi, ce mai expresie! A face. A face ceva, a face un bine, a face pipi, a face să treacă timpul, acţiunea în toate combinaţiile sale cu putinţă. Dar în spatele oricărei acţiuni exista un protest, căci a face orişice însemna să pleci din pentru a ajunge la, sau să mişti ceva că să stea aici şi nu dincolo, sau să intri în casa asta în loc să nu intri sau să intri în cea de alături, aceasta înseamnă că în orice act exista acceptarea unei lipse, a ceva încă nefăcut şi care poate fi făcut, protestul tacit în faţa evidenţei neîncetate a lipsei, a scăderii, a micimii prezentului. A crede că acţiunea ar putea să satisfacă, sau că însumarea acţiunilor ar putea realmente echivala cu o viaţă demnă de acest nume, era o iluzie de moralist Era mai bine să renunţi, căci renunţarea la acţiune era protestul însuşi, nu masca lui. Oliveira aprinse altă ţigară şi această minimă activitate îl obligă să zâmbească ironic şi să râdă de sine însuşi chiar în aceeaşi clipă. Puţin îi păsa de analizele superficiale, aproape întotdeauna viciate de neatenţie şi de capcanele filologice. Singurul lucru cert era greutatea pe care o simţea în stomac, bănuiala concretă că ceva nu era în regulă, că nu fusese nicicând în regulă. Nici măcar nu era vorba de o problemă, ci de respingerea timpurie a minciunilor colective sau a singurătăţii pline de ranchiună a celui care se apucă să studieze izotopii radioactivi ori preşedenţia lui Bartolome Mitre. Dacă alesese ceva încă din tinereţe, era să nu se descurce printr-o rapidă şi nesăţioasă acumulare a unei „culturi”, truc prin excelenţă al clasei mijlocii argentiniene pentru a întoarce spatele realităţii naţionale şi oricărei alte realităţi, şi a se crede la adăpost de neantul care o înconjoară. Poate că graţie acestei indolenţe sistematice, cum o definea camaradul său Traveler, scăpase de înregimentarea în acel ordin fariseu (în care militau mulţi prieteni de ai lui, în general de bună-credinţă fiindcă treaba era posibilă, existau exemple), ceea ce evita fondul problemelor printr-o specializare de orice tip, a cărei practicări conferea în chip ironic cele mai înalte titluri nobiliare de argentinitate. De altfel i se părea înşelător şi facil să amestece probleme istorice ca aceea de a fi argentinian sau eschimos cu probleme ca cea a acţiunii sau a renunţării. Trăise destul pentru a afla acest lucru care, deşi la îndemâna oricui, scapă cel mai adesea: greutatea subiectului în noţiunea obiectului. Maga făcea parte dintre puţinele femei care nu uitau în veci că faţa unui tip influenţa întotdeauna ideea pe care şi-o putea face despre comunism sau despre civilizaţia cretano-miceniană, şi că forma mâinilor lui era prezentă în ceea ce stăpânul lor putea simţi în faţa lui Ghirlandaio sau Dostoievski. De aceea Oliveira era înclinat să admită că grupa lui sangvină, faptul că-şi petrecuse copilăria înconjurat de unchi maiestuoşi, o iubire neîmpărtăşită în adolescenţă şi o predispoziţie către astenie puteau fi factori de prim ordin în viziunea sa despre lume. Era din clasa mijlocie, era din Buenos Aires, urmase colegiul naţional, şi toate acestea nu dispar aşa, cu una cu două. Partea proastă era că de teama unei excesive localizări a punctelor de vedere, ajunsese să cântărească şi chiar să accepte prea mult un da şi un nu ce se puteau spune despre orice, ajunsese să privească de la arătător talgerele balanţei. La Paris totul i se părea Buenos Aires şi viceversa; în plină ardoare a iubirii suferea şi presimţea pierderea şi uitarea. Atitudine primejdios de comodă şi chiar facilă în cazul în care devine reflex şi tehnică; cumplita luciditate a paraliticului, orbirea atletului cu desăvârşire stupid. începi să umbli prin viaţă cu pasul leneş al filosofului şi al unui clochard, reducând tot mai mult gesturile vitale la simplul instinct de conservare, la exercitarea unei conştiinţe mai preocupate să nu se lase înşelată decât să pătrundă adevărul. Cvietism laic, ataraxie moderată, atentă neluare-aminte. Important pentru Oliveira era să asiste fără să-şi piardă firea la spectacolul acestei sfârtecări gen Tupac-Amaru, să nu cadă în amantul egocentrism (neaoş-centrism, suburbi-cen-trism, cultur-centrism, folclor-centrism) ce zilnic era proclamat în jurul lui sub toate formele posibile. Când avea zece ani, într-o seară cu unchi şi predici istorico-politice debitate cu suficienţă la umbra unor arbori ai paradisului, îşi manifestase sfios prima reacţie împotriva acelei expresii atât de hispano-italo-argentiniene „V-o spun eu!”, însoţită de o năprasnică lovitură de pumn ce trebuia să slujească drept ratificare furioasă. Glielo dico io! V-o spun eu, la naiba! Ce valoare probatorie avea acest eu? reuşise să se întrebe Oliveira. Ce omniscienţă cuprindea acel eu al adulţilor? La cincisprezece ani aflase expresia „tot ce ştiu e că nu ştiu nimic”; otrava concomitentă i se păru inevitabilă, nu poţi sfida lumea în acest fel, v-o spun eu. Mai târziu l-a amuzat să constate că, în formele superioare de cultură, greutatea autorităţilor şi a influenţelor, încrederea pe care o imprimă lecturile bune şi inteligenţa, dădeau şi ele naştere acelui „v-o spun eu” disimulat cu eleganţă, chiar şi pentru cel care-l rostea: acum se perindau expresii de genul „totdeauna am crezut”, „dacă sunt sigur de ceva”, „este limpede că”, aproape niciodată echilibrate de o apreciere obiectivă a punctului de vedere opus. Ca şi când specia ar veghea asupra individului spre a nu-l lăsa să înainteze prea mult pe calea toleranţei, a îndoielii inteligente, a şovăielii sentimentale. într-un punct dat se ivea bătătura, scleroza, definiţia: negru sau alb, radical sau conservator, homosexual sau heterosexual, figurativ sau abstract, echipa San Lorenzo sau Boca Juniors, carne sau legume, afacerile sau poezia. Şi era bine aşa, căci specia nu se putea încrede în ţipi ca Oliveira; scrisoarea fratelui său era tocmai expresia acestei respingeri.

„Partea proastă în toată treaba asta”, se gândi, „e că duce inevitabil la acel animula vagula blandula. Ce-i de făcut? Cu întrebarea aceasta mi-am alungat somnul. Oblomov, cosa facciamo? Marile voci ale Istoriei instigă la acţiune: Hamlet, revenge! Ne răzbunăm, Hamlet, sau în linişte Chippendale şi papuci şi un foc bun? Sirianul, la urma urmelor, a elogiat-o într-un mod scandalos pe Marta, se ştie doar Te încumeţi, Arjuna? Nu poţi nega valorile, rege nehotărât Lupta de dragul luptei, a trăi primejdios, gândeşte-te la Mario Epicureanul, la Richard Hillary, la Kyo, la T. E. Lawrence… Fericiţi cei care aleg, cei care acceptă să fie aleşi, frumoşii eroi, frumoşii sfinţi, cei care ştiu perfect să se descurce.”

Poate. De ce nu? Dar e posibil şi ca punctul lui de vedere să fie cel al vulpii care se uită la struguri. Se poate şi să aibă dreptate, dar o dreptate meschină şi jalnică, deptatea furnicii în faţa greierului. Dacă luciditatea ducea la lipsa de acţiune, nu devenea suspectă, nu ascundea o formă cu desăvârşire diabolică de orbire? Prostia eroului militar care sare în aer o dată cu praful de puşcă, Cabrai soldat erou acoperindu-se de glorie, sugerau poate o superviziune, apropierea pentru o clipă de absolut, dincolo de orice conştiinţă (nu i se cere aşa ceva unui sergent), şi faţă de m acestea, clarviziunea obişnuită, luciditatea ruptă de viaţă, de la ora trei dimineaţa în pat, cu o ţigară fumată pe jumătate, erau mai puţin eficiente decât cele ale unei cârtiţe. îi vorbi despre toate acestea Magăi, care se trezise şi se cuibărea la piept, mieunând somnoroasă. Maga deschise ochii, dusă pe gânduri.

— Tu n-ai putea – spuse – Te gândeşti prea mult înainte de a face orice.

— Plec de la principiul că reflecţia trebuie să preceadă acţiunea, prostuţo.

— Pleci de la principiul – spuse Maga – Ce complicat! Eşti ca un martor, eşti cel care se duce la muzeu şi se uită la tablouri. Vreau să spun că tablourile sunt aici şi tu eşti în muzeu, aproape şi totodată departe. Eu sunt un tablou. Rocamadour e un tablou. Etienne e un tablou, camera asta e un tablou. Tu crezi că eşti aici în cameră dar nu eşti. Tu priveşti doar camera, nu te afli în cameră.

— Fata asta l-ar da gata până şi pe sfântul Toma – zise Oliveira.

— De ce pe sfântul Toma? – întrebă Maga – Prostul ăla care vroia să vadă ca să creadă?

— Da, iubito – zise Oliveira, gândindu-se că în fond Maga nimerise sfântul potrivit Ferice de ea că putea crede fără să vadă, că putea să se identifice cu durata, cu continuitatea vieţii. Ferice de ea că se afla în cameră, că avea drept de cetate peste orice atingea şi cu care convieţuia, peşte în josul apei, frunză în pom, nor pe cer, imagine în poem. Peşte, frunză, nor, imagine: întocmai aşa, numai dacă…

Î

NCEPUSERA ASTFEL SA UMBLE printr-un Paris fabulos, lăsându-se purtaţi de semnele nopţii, parcurgând itinerarii născute din vorbele unui clochard, dintr-o mansardă luminată la capătul unei străzi negre, opnndu-se în piaţete familiare ca să se sărute pe bănci sau să privească vreun şotron, ritualul acela copilăresc cu pietricica şi săritul într-un picior pentru a ajunge în Cer. Maga vorbea de prietenele ei din Montevideo, de anii copilăriei, de un oarecare Ledesma, de tatăl ei. Oliveira asculta fără chef, regretând oarecum că nu era în stare să se arate interesat; Montevideo era la fel ca Buenos Aires şi el avea nevoie să întărească o despărţire precară (ce-o fi făcând oare Traveler, leneşul ăla fără pereche, în ce încurcături colosale s-o fi băgat de când a plecat el? Şi Gekrepten, biata prostuţă, şi cafenelele din centru), din cauza asta asculta nepăsător făcând tot felul de desene pe pietnş cu o crenguţă în vreme ce Maga explica de ce Chempe şi Graciela erau fete de treabă, şi cât o duruse că Luciana nu venise s-o conducă la vapor, Luciana era o snoabă, asta n-o putea înghiţi la nimeni.



— Ce înţelegi prin snoabă? – întrebă Oliveira, mai interesat

— Mă rog – zise Maga, plecând capul cu aerul cuiva care presimte c-o să spună o prostie – eu am mers cu clasa a treia, dar cred că dac-aş fi mers cu a doua Luciana ar fi venit să mă conducă.

— Cea mai bună definiţie pe care-am auzit-o vreodată – zise Oliveira.

— Şi pe deasupra mai era şi Rocamadour – spuse Maga.

Aşa a aflat Oliveira de existenţa lui Rocamadour, care la Montevideo se numea cu modestie Carlos Francisco. Maga nu părea dispusă să-i dea prea multe amănunte despre geneza lui Rocamadour, în afară de faptul că respinsese ideea avortului şi acum începea să-i pară rău.

— Dar în fond nu-mi pare rău, problema e din ce-o să trăiesc. Madame Irene îmi cere o groază de bani, trebuie să iau lecţii de canto, toate asta costă.

Maga nu prea ştia de ce venise la Paris, şi Oliveira începu să-şi dea seama că printr-o uşoară confuzie în materie de bilete, agenţii de turism şi vize, ar fî putut ateriza la fel de bine la Singapore sau la Cape Town; singurul lucru important era să plece din Montevideo, să apuce să stea faţă în faţă cu ceea ce numea ea modest „viaţa”. Marele avantaj al Parisului era că ştia destul de bine franceza (more Pitman) şi că aici puteau fi văzute cele mai bune tablouri, cele mai bune filme, Kultur, mă rog, în cele mai strălucite forme ale sale. Panorama aceasta îl înduioşa pe Oliveira (deşi Rocamadour însemnase un şoc destul de neplăcut, nu ştia de ce) şi se gândea la unele din prietenele sale strălucitoare din Buenos Aires, care nu erau în stare să meargă mai departe de Mar del Plata în ciuda atâtor nelinişti metafizice de dimensiuni planetare. Mucoasa asta, pe deasupra şi cu un copil în braţe, se urca într-un vapor la clasa a treia şi-şi lua tălpăşiţa ca să studieze canto la Paris, fără un sfanţ în buzunar. Şi, culmea, acum îi mai şi dădea lecţii despre cun trebuia să privească şi să vadă; lecţii de care ea n-avea habar, era doar felul ei de a se opri pe neaşteptate în stradă ca să se uite în vreun gang unde nu era nimic, dar dincolo de care se zărea o licărire verde, o lumină, felul ei de a se strecura atunci pe furiş pentru ca portăreasa să nu se supere, de a cerceta curtea mare unde se afla uneori o statuie veche sau un ghizd cu iederă sau nu era nimic, doar caldarâmul stricat cu pavele rotunde, muşchi pe ziduri, o finnă de ceasornicar, un bătrânel la umbră în vreun colţ, şi pisicile, mereu şi negreşit acele minouche pis-pis miau-miau Kitten Kat chat cat gatto cenuşii şi albe şi negre, maida-neze, stăpâne peste timp şi peste pietrele călduţe, veşnic prietene cu Maga care ştia să le gâdile pe burtă şi le vorbea într-un grai când tâmp când misterios, cu întâlniri la o dată anume, sfaturi şi avertismente. Dintr-o dată pe Oliveira îl încerca uimirea când era cu Maga, degeaba se înfuria fiindcă ea răsturna mai totdeauna paharele cu bere sau scotea piciorul de sub o masă dinadins ca ospătarul să se împiedice şi să înceapă să blesteme; era fericit deşi îl exaspera veşnic felul acesta al ei de a face totul pe dos, de a ignora suveran nota de plată cu cifre multe şi a rămâne în schimb uluită văzând ce urmează după un modest 3, sau de a se opri în mijlocul străzii (Renault-ul negru frâna la doi metri şi şoferul scotea capul şi înjura de mamă cu accent picard), încremenită şi fără să-i pese de nimic, spre a zări din mijlocul drumului Panteonul în depărtare, mult mai frumos decât se vedea de pe trotuar. Şi alte chestii de-astea.

Oliveira îi cunoştea dinainte pe Perico şi pe Ronald. Maga i-l prezentă pe Etienne iar Etienne le-a făcut cunoştinţă cu Gregorovius; Clubul Şarpelui se închegă treptat în nopţile acelea din Saint-Gennain-des-Pre's. Toată lumea o accepta imediat pe Maga ca pe o prezenţă inevitabilă şi firească, chiar dacă se cam enervau când trebuia să i se explice aproape tot ce se vorbea, sau când ea făcea să zboare un sfert de chil de cartofi prăjiţi pur şi simplu fiindcă nu era în stare să mânuiască o furculiţă cum se cade şi cartofii prăjiţi ajungeau mai întotdeauna în părul tipilor de la masa de alături, şi erau nevoiţi să-şi ceară scuze sau s-o facă pe Maga inconştientă. în cadrul grupului Maga se purta cu totul aiurea, Oliveira îşi dădea seama că ea prefera să-i vadă separat pe toţi cei de la Club, s-o pornească pe străzi cu Etienne sau cu Babs, să-i introducă în lumea ei fără să-şi propună vreodată să-i introducă în lumea ei, dar făcând-o pentru că erau oameni care nu aşteptau altceva decât să iasă din cursul obişnuit al autobuzelor

I I

If şi al istoriei, şi astfel într-un chip sau altul toţi cei de la Club îi erau recunoscători Magăi deşi o ocărau cu cel mai mic prilej. Etienne, sigur pe el precum un câine sau o cutie poştală, se făcea palid când Maga îi trântea vreo trăsnaie de-a ei în faţa ultimului său tablou, şi chiar şi Perico Romero binevoia să fie de acord că pentru-o-feme-ie-Maga-era-dată-naibii. Săptăinâni sau luni în şir (socoteala zilelor 1 se părea tare grea lui Oliveira, fericit, ergo fără viitor) hoinăriră prin Paris privind în dreapta şi-n stânga, lăsând să se întâmple ceea ce trebuia să se întâmple, iubindu-se şi certându-se, străini de ştirile din ziare, de îndatoririle de familie şi de orice formă de obligaţie fiscală sau morală.



Toc, toc. -^ – Să ne trezim – spunea uneori Oliveira.

— De ce? – răspundea Maga, privind de pe Pont Neuf cum trec şlepurile – Toc, toc, ai o păsărică în cap. Toc, toc, îţi ciocane întruna, vrea să-i dai mâncare argentiniană. Toc, toc.

— Mă rog – mormăia Oliveira – Nu mă confunda cu Rocamadour. O s-ajungem să vorbim păsăreşte cu băcanul sau portăreasa, să vezi ce tărăboi o să mai fie. Ia te uită la tipul ăla care o urmăreşte pe brunetă.

— Pe ea o cunosc, lucrează la o cafenea de pe rue de Provence. îi plac femeile, bietul de el a încurcat-o.

— S-a dat la tine fata? ^ immb ™™U w

— Bineînţeles. Oricum ne-am împrietenit, i-am făcut cadou rujul meu şi ea mi-a dat o cărţulie de un oarecare Retef, ba nu… stai puţin, Retif…

— Mda, înţeleg, mda Pe cuvânt că nu te-ai culcat cu ea? Trebuie să fie interesant pentru o femeie ca tine.

— Tu te-ai culcat cu vreun bărbat, Horacio?

— Sigur că da. Experienţa, mă înţelegi.

Maga îl privea chiorâş, bănuind că o ia peste picior, că totul se trăgea de la furia

* lui din pricina păsăricii din cap, toc, toc, a păsăricii care-i cerea mâncare argentiniană.

* Atunci se repezea la el spre uluirea unei perechi care se plimba pe rue Saint-Sulpice,

* îl ciufulea râzând, Oliveira trebuia s-o prindă de braţe, izbucneau în râs, perechea se „ uita la ei şi bărbatul abia îndrăznea să zâmbească, nevastă-sa era din cale-afară de scandalizată de o astfel de purtare.

— Ai dreptate – mărturisea în cele din urmă Oliveira – Sunt incurabil, dragă. Să vorbesc de trezire când în sfârşit e aşa de bine să dormi.

Se opreau în dreptul unei vitrine ca să citească titlurile cărţilor. Maga se punea pe T întrebat, luându-se după culori şi format Trebuia să i-l arăţi pe Flaubert, să-i spui că t Montesquieu, să-i explici cum Raymond Radiguet, s-o informezi când anume 1 Theophile Gautier. Maga asculta, desenând cu degetul pe geam. „O păsărică în cap, vrea să-i dai mâncare argentiniană”, se gândea Oliveira, ascultându-se vorbind. „Bietul de mine, Doamne Dumnezeule.”

— Dar nu-ţi dai seama că aşa nu se învaţă nimic? – îi spunea până la urmă – încerci să te cultivi pe stradă, iubito, nu se poate. Pentru asta abonează-te la Reader's

Digest.

— Oh, nu, e o porcărie. -q o-k,dotO el ab im q&t O păsărică în cap, îşi zicea Oliveira. Nu la ea, ci la el. Dar ea ce-avea în cap? Aer t sau tărâţe, ceva puţin receptiv. Nu în cap îşi avea ea centrul.



qma „închide ochii şi nimereşte drept la ţintă”, gândea Oliveira. „Exact sistemul Zen le a trage cu arcul. Dar nimereşte la ţintă pur şi simplu fiindcă nu ştie că ăsta-i istemul. în schimb eu… Toc, toc. Şi aşa mai departe.”

Când Maga întreba de lucruri ca de pildă filosofie Zen (aşa ceva se putea întâmpla a Club, unde se vorbea mereu de nostalgii, de învăţături atât de îndepărtate încât erau ocotite fundamentale, de reversul medaliei, de partea nevăzută a lunii, veşnic), }regorovius se străduia să-i explice rudimentele metafizicii în vreme ce Oliveira orbea un Pernod şi-i privea amuzat Era lipsit de sens să vrei să-i explici ceva Magăi.;auconnier avea dreptate, pentru oameni ca ea misterul începea tocmai o dată cu xplicaţia. Maga auzea vorbindu-se de imanenţă şi transcendenţă şi-şi holba ochii rumoşi care lui Gregorovius îi întrerupeau şirul metafizicii. Până la urmă apuca să se onvingă că înţelesese filosofia Zen şi ofta obosită. Doar Oliveira îşi dădea seama că itaga ajungea în orice clipă la acele uriaşe terase în afara timpului pe care ei toţi le ăutau dialectic.

— Nu-ţi băga în cap date tâmpite – o sfătuia el —. La ce bun să-ţi pui ochelari dacă i-ai nevoie?

Maga nu se prea lăsa convinsă. îi admira^ teribil pe Oliveira şi pe Etienne, care rau în stare să discute trei ceasuri fără răgaz. în jurul lui Etienne şi al lui Oliveira era larcă un cerc de cretă, ea voia să intre în cerc, să priceapă de ce principiul adeterminării era atât de important în literatură, de ce Morelli, despre care vorbeau tata, pe care-l admirau atâta, urmărea să facă din cartea lui un glob de cristal unde licro şi niacrocosmosul să se împletească într-o viziune anihilantă.

— Imposibil să-ţi explic – spunea Etienne – Asta-i Meccano numărul 7 şi tu n-ai juns decât la 2.

Maga se întrista, culegea o frunză de pe marginea trotuarului şi stătea câteva clipe ie vorbă cu ea, şi-o trecea peste palmă, o culca pe o parte şi pe cealaltă, o netezea, sfâr-ea prin a o rupe rămânând doar cu nervurile, o gingaşă fantomă verde i se profila încet * piele. Etienne i-o smulgea cu o mişcare bruscă şi o ridica în lumină. Pentru aseme-ea lucruri o admirau, puţin ruşinaţi că s-au purtat atât de grosolan cu ea, şi Maga pro-ita ca să mai ceară o jumătate de litru şi dacă se poate şi nişte cartofi prăjiţi.

RIMA OARĂ SE PETRECUSE într-un hotel de pe rue Valette, hoinăreau pe acolo i întâmplare oprindu-se prin portaluri, după prânz burniţa e totdeauna nesuferită şi ebuiau să facă ceva împotriva acestei pulberi îngheţate, împotriva impermeabilelor e miroseau a cauciuc, pe neaşteptate Maga se strânse lângă Oliveira şi se priviră ca rostii, HOTEL, bătrâna în spatele biroului jegos îi salută înţelegător şi ce altceva se utea face pe timpul ăsta nenorocit? îşi târâia un picior, era groaznic s-o vezi cum urca prindu-se la fiecare treaptă ca să-şi tragă piciorul beteag mult mai gros ca celălalt,;petând manevra până la etajul patru. Mirosea a lânced, a supă, pe covorul de pe oridor cineva vărsase un lichid albastru ce desena parcă o pereche de aripi. Camera vea două ferestre cu perdele roşii, ţesute şi pline de petice; o lumină umedă se filtra i un înger până la patul cu plapumă galbenă.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə