Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə26/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   42

Talita îi întoarse spatele şi se duse spre uşă. Când se opri să-l aştepte, descumpănită şi totodată fiind nevoită să-l aştepte pentru că a pleca de lângă el în clipa aceea era ca şi cum l-ar lăsa să cadă într-un puţ (cu gândaci, cu cârpe pestriţe), văzu că zâmbea şi că nici zâmbetul nu-i era destinat. Niciodată nu-l mai văzuse zâmbind aşa, nefericit şi în acelaşi timp cu toată faţa deschisă şi sincer, fără ironia obişnuită, acceptând ceva ce trebuia să-i vină din centrul însuşi al vieţii, din celălalt puţ (cu gândaci, cu cârpe pestriţe, cu o faţă plutind într-o apă murdară?), apropiindu-se de ea în gestul de acceptare a acestui ceva fără nume care-l făcea să zâmbească. Şi nici sărutul nu-i era destinat, nu i-l dădea acolo, grotesc, lângă un congelator plin de morţi, atât de aproape de Mânu care dormea. Parcă se atingeau de pe altă parte, cu altă parte din ei înşişi, şi nu era vorba de ei, ca şi cum plăteau sau primeau ceva pentru alţii, ca şi cum ar fi fost fantomele unei întâlniri imposibile între stăpânii lor. Şi Câmpiile Flegree, şi ceea ce şoptise Horacio despre coborâre, o prostie atât de mare că Mânu şi tot ce era Manii şi se afla la nivelul lui Manii nu putea împărtăşi ceremonia, pentru că ceea ce se înfiripa acolo era ca mângâierea porumbelului, ca ideea de a se scula spre a-i face o limonada unuia care stă de gardă, ca îndoirea unui picior şi împingerea unei pietricele de la primul pătrat într-al doilea, de la al doilea într-al treilea. într-un anume fel intraseră altundeva, în acel ceva unde păreai îmbrăcat în cenuşiu fiind de fapt îmbrăcat în roz, unde putea să fi murit înecată într-un râu (şi asta nu mai era ce gândea ea) şi să apară într-o noapte la Buenos Aires pentru a repeta în şotron imaginea înseşi a ceea ce reuşiseră să atingă, ultimul pătrat, centrul acelui desen labirintic numit mandala, năvalnicul copac Ygdrassil, prin care se ieşea la o plajă deschisă, la o întindere nemărginită, la lumea de sub pleoape pe care ochii întorşi înlăuntra o recunoşteau, supunându-i-se.

—l29) v.1 C ii! – î

NSÂ TRAVELER NU DORMEA, după una sau două tentative coşmarul îi dădea mai departe târcoale şi în cele din urmă se aşeză în capul oaselor în pat şi aprinse lumina. Talita nu era acolo, somnambula de ea, fluturele de noapte al insomniilor, şi Traveler bău un pahar de rachiu şi-şi puse bluza de la pijama. Fotoliul de răchită părea mai răcoros decât patul, şi era o noapte grozavă pentru citit La răstimpuri se auzeau paşi pe coridor, şi Traveler ieşi de două ori în uşa care dădea spre aripa cu birourile administraţiei. Nu era nimeni, nici măcar aripa, Talita o fi plecat să lucreze la farmacie, de necrezut cum o entuziasma întoarcerea la ştiinţă, la balanţe, la antipiretice. Traveler se apucă să citească puţin, între două pahare de rachiu. Oricum era ciudat că Talita nu se întorsese de la farmacie. Când apăru, cu un aer fantomatic ce-ţi dădea fiori, sticla de rachiu scăzuse într-atât că lui Traveler aproape nu-i mai păsa dacă o vedea sau nu, şi vorbiră o vreme de o mulţime de lucruri, în timp ce Talita etala o cămaşă de noapte şi felurite teorii, mai toate tolerate de Traveler care în momentele acelea tindea spre bunăvoinţă. Apoi Talita adormi cu faţa în sus, cuprinsă de un somn agitat întrerupt de mişcări bruşte din mână şi de gemete. Mereu se întâmpla la fel, lui Traveler îi venea greu să adoarmă când Talita era neliniştită, dar abia îl răzbea j oboseala că ea se şi deştepta şi într-o clipă era complet trează fiindcă el se împotrivea j sau se zbătea visând, şi aşa îşi treceau noaptea ca într-un scrânciob care urcă şi coboară. Ca totul să fie şi mai rău lumina rămăsese aprinsă şi era extrem de complicat j să ajungi la buton, din care pricină se deşteptară până la urmă de-a binelea şi atunci Talita stinse lampa şi se strânse puţin în Traveler care năduşea şi se întorcea de pe o J parte pe alta

— Horacio a văzut-o azi noapte pe Maga – zise Talita – A văzut-o în curte, acum] două ceasuri, când tu erai de gardă.

— Ah – spuse Traveler, întinzându-se pe spate şi căutându-şi ţigările prin sistemul j Braille. Mormăi o frază de neînţeles ce provenea din ultimele sale lecturi.

— Maga eram eu – zise Talita, strângându-se şi mai tare în Traveler – Nu ştiu dacă îţi dai seama.

— S-ar zice că da.„ -!- > (

— Odată şi odată trebuia să se întâmple. Ce mă miră e că a rămas atât de surprins de confuzie.

— Oh, ştii, Horacio face încurcături şi apoi le priveşte cu aerul căţeluşilor când îşi fac nevoile şi rămân stupefiaţi uitându-se la ce au făcut.

— Eu cred că s-a întâmplat chiar în ziua când ne-am dus să-l aşteptăm în port -zise Talita – Nu se poate explica, fiindcă nici măcar nu s-a uitat la mine, şi amândoi m-aţi gonit ca pe un câine de pripas, cu motan cu tot

Traveler bombăni ceva de neînţeles.

— M-a confundat cu Maga – stărui Talita.

Traveler o auzea vorbind, referindu-se ca toate femeile la fatalitate, la inevitabila înlănţuire a lucrurilor, şi-ar fi preferat să tacă, dar Talita se împotrivi cu înflăcărare, se strângea în el şi se înverşuna să povestească, să povestească despre ea şi, fireşte, să-i povestească lui. Traveler se lăsă antrenat

— Mai întâi a venit bătrânul cu porumbelul, şi atunci am coborât la subsol. Horacio vorbea tot timpul de coborâre, de hăul acela care îl face să se frământe. Era disperat, Manii, ţi se făcea frică să-l vezi cât de liniştit părea, când de fapt. Am coborât cu ascensorul, şi el s-a dus să închidă unul din congelatoarele alea, ceva oribil.

— Aşadar ai coborât – zise Traveler – Bună treabă.

— Era altceva. Nu ca atunci când cobori. Stăteam de vorbă, însă eu simţeam că Horacio se afla parcă pe altă parte, vorbindu-i altei femei, unei femei înecate, bunăoară. Acum mi se năzare povestea asta, dar el încă nu spusese că Maga se înecase în râu.

— Nu s-a înecat absolut deloc – zise Traveler – Mi-e limpede, chiar dacă recunosc că n-am nici cea mai mică idee. E de-ajuns să-l cunoşti pe Horacio.

— Crede că e moartă, Mânu, şi în acelaşi timp o simte aproape şi azi noapte am fost eu. Mi-a spus că a văzut-o şi pe vapor, şi sub podul de pe bulevardul San Martin… N-o spune ca şi cum ar vorbi de o nălucire, şi nici nu pretinde să-l crezi. O spune, doar atât, şi e adevărat, e ceva care e prezent. Când a închis congelatorul şi mie mi-a fost frică şi-am spus nu mai ştiu ce, a început să mă privească şi de fapt o privea pe cealaltă. Eu nu sunt fantoma nimănui. Manii, nu vreau să fiu fantoma nimănui.

Traveler îi trecu mâna peste plete, dar Talita îl respinse nerăbdătoare. Se aşezase în capul oaselor în pat şi el o simţea tremurând. Pe căldura aceea, tremurând. îi spuse că Horacio o sărutase, şi încercă să-i explice sărutul, şi cum nu-şi găsea cuvintele, îl tot atingea pe Traveler în întuneric, mâinile ei cădeau ca nişte cârpe pe faţa lui, pe braţe, îi alunecau peste piept, i se sprijineau pe genunchi, şi din toate astea se năştea un fel de explicaţie pe care Traveler era incapabil s-o respingă, o contagiere ce venea de undeva de dincolo, de undeva din adâncul sau din înaltul sau de aiurea, din afara acelei nopţi şi acelei camere, o contagiere prin care Talita punea stăpânire pe el, un gângurit ca un indiciu intraductibil, bănuiala că se afla în faţa a ceva ce putea fi un indiciu, dar vocea care i-l aducea era frântă şi când îi comunica indiciul o făcea într-o limbă de neînţeles, şi totuşi această prezenţă era singura necesară acolo, la îndemână, impunând cunoaşterea şi acceptarea, lovindu-se de un perete spongios, de fum şi de plută, de neatins şi oferindu-se, goală ţinută în braţe dar parcă de apă curgând printre lacrimi.

„învelişul aspru al minţii, apucă să-şi spună Traveler. Auzea vag că teama, că Horacio, că ascensorul, că porumbelul; un sistem de comunicare intra din nou, încetul cu încetul, în ureche. Aşadar sărmanului nefericit îi era teamă că el avea să-l omoare, să te prăpădeşti de râs nu alta.

— Ţi-a spus-o într-adevăr? E greu de crezut, ştii doar cât e de orgolios.

— E altceva – spuse Talita, luându-i ţigara şi trăgând din ea cu un soi de nesaţ de cinematograf mut – Eu cred că teama pe care o simte e ca un ultim refugiu, bara de care se ţine cu mâinile înainte de a se arunca Se bucura atât de mult că-i era frică azi noapte, ştiu bine că se bucura în fond.

— Asta – zise Traveler, respirând ca un yoghin veritabil – n-ar putea-o înţelege Cuca, poţi fi sigură. Şi eu trebuie să fiu cum nu se poate mai inteligent în noaptea asta, fiindcă treaba cu teama veselă e greu de înghiţit, dragă.

Talita se lăsă să alunece puţin în pat şi se sprijini de Traveler. Ştia că era iar lângă el, că nu se înecase, că el o ţinea la suprafaţa apei şi că în fond era păcat, o minunăţie de păcat. Amândoi o simţiră în aceeaşi clipă şi alunecară unul spre celălalt parcă pentru a se prăbuşi în ei înşişi, pe pământul comun unde cuvintele şi mângâierile şi gurile îi învăluiau precum circumferinţa cercul, metaforele acelea liniştitoare, tristeţea aceea de demult mulţumită de a redeveni cei de totdeauna, de a merge mai departe, de a se menţine plutind cu orice preţ, în pofida chemării şi a căderii.

LJE UNDE l-0 FI VENIND obiceiul de a umbla veşnic cu capete de sfoară prin buzunare, de a aduna fire colorate şi a le pune între paginile cărţilor, de a face din ele tot felul de figuri lipindu-le cu adragant? Răsucind o bucată de sfoară neagră în jurul clanţei, Oliveira se tot întrebă dacă nu cumva fragilitatea firelor nu-i producea un fel de satisfacţie perversă, şi conchise că maybe peut-etre şi cine ştie? Singurul lucru cert era că sforile şi firele îl înveseleau, că nimic nu i se părea mai instructiv decât să alcătuiască bunăoară un uriaş dodecaedru transparent, treabă care-i lua multe ore şi era tare complicată, pentru ca apoi să apropie de el un chibrit şi să vadă cum o flăcăruie măruntă prindea să fugă de colo până colo pe când Gekrepten îşi-frân-gea-mâi-ni-le spunând că-i mare păcat să arzi o asemenea minunăţie. Greu să-i explici că de fapt cu cât mai fragilă şi pieritoare e armătura, cu atât ai mai multă libertate s-o faci şi s-o desfaci. Firele îi păreau lui Oliveira unicul material justificabil pentru născocirile lui, şi numai la răstimpuri, dacă le găsea pe stradă, se încumeta să folosească vreo bucată de sârmă sau câte un arc. îi plăcea ca tot ceea ce face să conţină cât mai mult spaţiu liber, pentru ca aerul să intre şi să iasă, mai ales să iasă; tot cam aşa i se întâmpla cu cărţile, cu femeile şi cu obligaţiile, şi n-avea pretenţia ca Gekrepten sau cardinalul primat să înţeleagă bucuriile astea.

Povestea cu sfoara neagră înfăşurată pe clanţă începu cam cu două ceasuri mai târziu, răstimp în care Oliveira făcu tot felul de treburi la el în cameră şi pe afară. Ideea cu ligheanele era clasică şi nu se simţi câtuşi de puţin mândru că şi-a însuşit-o, dar în întuneric un lighean cu apă pus pe jos configurează o seamă de valori defensive destul de subtile: surpriză, chiar şi groază, şi în orice caz furia oarbă ce te apucă atunci când constaţi că ţi-ai băgat în apă un pantof marca Fanacal sau Tonsa, ba chiar şi ciorapul, şi că apa şiroieşte din belşug în vreme ce piciorul înnebunit de tot se zbate în ciorap, şi ciorapul în pantof, ca un şobolan gata să se înece sau ca unul din nenorociţii ăia pe care sultanii geloşi îi aruncau în Bosfor într-un sac cusut la gură (cu sfoară, fireşte: toate se aflau până la urmă, era destul de amuzant că ligheanul cu apă şi bucăţile de sfoară apăreau la sfârşitul raţionamentului şi nu la începutul lui, însă aici Horacio îşi îngăduia să presupună a) că ordinea raţionamentelor nu trebuia să urmeze timpul fizic, să ţină cont de noţiunile de înainte şi de după, şi b) că poate raţionamentul se produsese inconştient pentru a-l conduce de la noţiunea de bucată de sfoară la cea de lighean cu apă). în definitiv, cum începea să analizeze puţin lucrurile, îl încercau grave bănuieli de determinism; mai bine să se retragă mai departe în turnul lui fără a da prea mare importanţă raţionamentelor sau preferinţelor. Oricum, ce venea mai întâi, sfoara sau ligheanul? Ca execuţie, ligheanul, dar sfoara fusese născocită mai înainte.

Nu merita osteneala să-şi mai bată capul când în joc era chiar viaţa; procurarea ligheanelor era mult mai importantă, şi prima jumătate de oră a fost de fapt o atentă explorare a etajului doi şi în parte a parterului, în cursul căreia făcu rost de cinci ligheane de mărime mijlocie, trei scuipători şi o cutie goală de dulciuri de batat, toate acestea adunate sub denumirea generală de lighean. Pacientul cu numărul 18, care era treaz, se încăpăţână să-i ţină tovărăşie şi Oliveira acceptă până la urmă, hotărât să scape de el îndată ce operaţiile defensive aveau să capete oarecare anvergură. în privinţa firelor de lână, numărul 18 se dovedi de mare folos, pentru că îndată ce-l informă pe scurt despre necesităţile strategice, îşi miji ochii verzi de o frumuseţe malignă şi îi spuse că pacienta cu numărul 6 avea sertare întregi pline cu fire de lână de toate culorile. Singura problemă e că numărul 6 se afla la parter, în aripa lui Remorino, şi dacă Remorino se trezea avea să iasă un tămbălău de pomină. Numărul 18 mai pretindea şi că pacienta cu numărul 6 era nebună, ceea ce complica incursiunea la ea în cameră. Mijindu-şi ochii verzi de o frumuseţe malignă, îi propuse lui Oliveira să stea de pază pe coridor în timp ce el se va descălţa şi se va duce să ia firele de lână, dar lui Oliveira i se păru că asta însemna să meargă prea departe şi hotărî să-şi asume personal răspunderea de a intra în camera pacientei cu numărul 6 la ora aceea din noapte. Era destul de nostim să te gândeşti la răspundere în timp ce năvăleai în dormitorul unei fete care sforăia cu faţa în sus, expusă celor mai mari primejdii; cu buzunarele şi mâinile pline de gheme de sfoară şi de fire de lână colorată, Oliveira stătu o clipă s-o privească, dar apoi ridică din umeri ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai apese atât povara răspunderii. Numărului 18, care-l aştepta la el în cameră contemplând ligheanele îngrămădite pe pat, i se păru că Oliveira nu adunase destul de multă sfoară.

Mijindu-şi ochii verzi de o frumuseţe malignă, susţinu că pentru a completa în chip eficient preparativele de apărare era nevoie de o cantitate serioasă de rulmenţi şi de un Heftpistol. Ideea cu rulmenţii i se păru bună lui Oliveira, chiar dacă nu prea ştia exact ce anume avea să însemne, dar respinse cu hotărâre pistolul. Numărul 18 îşi făcu mari ochii verzi de o frumuseţe malignă şi spuse că Heftpistolul nu era ce credea doctorul (spunea „doctor” pe tonul potrivit ca să fie limpede că o făcea în bătaie de joc), dar că ţinând seama de refuzul lui avea să încerce să facă rost numai de rulmenţi.

Oliveira îl lăsă să plece, cu speranţa că n-o să se mai întoarcă fiindcă avea chef să fie singur. La ora două Remorino avea să se trezească pentru a-l schimba în gardă, deci trebuia să pună la cale ceva până atunci. Dacă Remorino nu-l găsea pe coridor avea să vină să-l caute în camera lui, şi asta n-ar fi picat deloc bine, poate numai dacă ar experimenta astfel pe pielea lui prima încercare a sistemului de apărare. Respinse ideea deoarece apărarea era concepută ca răspuns la un atac anume, iar Remorino avea să intre cu nişte intenţii cu desăvârşire diferite. Acum i se făcea tot mai frică (şi când i se făcea frică îşi privea ceasul de la mână, şi frica sporea de la o oră la alta); începu să fumeze, studiind posibilităţile defensive ale camerei, şi la două fără zece se duse chiar el să-l trezească pe Remorino. îi dădu un raport care era o adevărată operă de creaţie, cu schimbări subtile în foile cu temperatura, în orarul de administrare a calmantelor şi în manifestările sindromatice şi eupeptice ale pacienţilor de la primul etaj, astfel încât Remorino va trebui să-şi petreacă mai tot timpul ocupându-se de ei, pe când cei de la etajul doi, după cum reieşea din raportul de gardă, dormeau liniştit şi n-aveau nevoie decât să nu fie deranjaţi de nimeni în tot cursul nopţii. Remorino vru să afle (cam fără chef) dacă aceste recomandări proveneau de la doctorul Ovejero, o adevărată somitate, la care Oliveira răspunse făţarnic prin adverbul monosilabic de afirmaţie adecvat împrejurării. După care se despărţiră amical şi Remorino urca un etaj, căscând. în vreme ce Oliveira urcă două, tremurând. Dar în nici un caz nu va accepta ajutorul unui Heftpistol, mare lucru că admisese şi treaba cu rulmenţii.



Mai avu încă un scurt răgaz, fiindcă numărul 18 nu apărea şi trebuia să umple ligheanele şi scuipătonle, aranjându-le apoi într-o primă linie de apărare în spatele celei dintâi bariere din fire de lână (încă teoretică dar perfect plănuită) şi să verifice posibilităţile de înaintare, eventuala cădere a primei linii şi eficacitatea celei de a doua Intre două ligheane, Oliveira umplu şi chiuveta cu apă rece şi-şi băgă faţa şi mâmile, udându-şi gâtul şi părul Fuma neîncetat, dar nu ajungea nici la jumătatea ţigăni şi se şi ducea la fereastră să arunce chiştocul şi să-şi aprindă alta. Ţigările neterminate cădeau peste şotron şi Oliveira calcula astfel încât fiecare ochi strălucitor să ardă o clipă pe deasupra mai multor pătrate: era tare amuzant La ceasul acela 1 se năzărea să se lase năpădit de gânduri străine, donna nobis pacem, pentru ca tipul cu biştan care te întreţine să aibe veşnic parte de ei, chestii de tango în genul ăsta, şi tot pe neaşteptate cădeau asupra lui crâmpeie dintr-o materie mentală, ceva între noţiune şi sentiment, de pildă faptul că baricadarea era singura stângăcie, că unicul lucru nesăbuit şi prin urmare demn de a fi experimentat şi poate chiar eficient ar fi fost să atace în loc să se apere, să pornească la asediu în loc să stea acolo tremurând şi fumând şi aşteptând ca numărul 18 să apară cu rulmenţii; dar asta nu ţinea mult, era aproape la fel ca şi cu ţigările, iar mâinile îi tremurau şi el îşi dădea seama că nu-i mai rămânea decât asta, şi brusc altă amintire ce părea un fel de speranţă, nişte cuvinte prin care cineva spunea că ceasurile de somn şi de veghe nu s-au contopit încă într-o unitate, şi după asta urma un ris pe care-l asculta ca şi cum n-ar fi al lui, şi o grimasă prin care se dovedea limpede că această unitate era prea departe şi că nimic din timpul somnului n-avea să-i fie de folos în starea de veghe sau invers. A-l ataca pe Traveler în chip de cea mai bună apărare era o posibilitate, dar însemna să invadeze ceea ce el simţea tot mai mult ca un fel de masă neagră, un teritoriu unde oamenii dorm şi nimeni nu se aşteaptă în ruptul capului să fie atacat la ceasul acela din noapte şi din pnncini inexistente în termeni de masă neagră. Dar în vreme ce simţea toate astea, lui Oliveira îi displăcea că le formulase în termeni de masă neagră, sentimentul era ca o masă neagră dar din vina lui şi nu a teritoriului unde dormea Traveler; de aceea era mai bine să nu folosească nişte cuvinte atât de negative ca masă neagră, şi să-l numească teritoriu pur şi simplu, de vreme ce sfârşeşti veşnic prin a da un nume sentimentelor tale. Trebuie spus că din dreptul camerei lui începea teritoriul, şi că a ataca teritoriul nu era deloc recomandabil căci motivele atacului încetau să mai fie inteligibile sau să poată fi intuite de dinăuntru teritoriului. în schimb, dacă el se baricada în camera lui şi Traveler venea să-l atace, nimeni n-ar putea susţine că Traveler nu ştie ce face, iar cel atacat, la rândul lui, era în perfectă cunoştinţă de cauză şi-şi lua măsurile de precauţie şi rulmenţii, indiferent ce însemnau de fapt aceştia din urmă.

În tot acest timp putea sta la fereastră fumând, studiind dispoziţia ligheanelor cu apă şi a firelor, şi gândindu-se la unitatea atât de încercată de conflictul teritoriu versus cameră. Oliveira avea să repete pentru totdeauna că nu-şi putea face nici măcar o idee despre unitatea asta care în alte rânduri se numea centru, şi care în lipsa unui contur mai precis se reducea la imagini ca cea a unui strigăt negru, a unui kibbutz al dorinţei (atât de îndepărtat acum, acest kibbutz cu zori de zi şi vin roşu), şi chiar a unei vieţi demne de acest nume fiindcă (simţi asta pe când arunca ţigara peste pătratul cinci) fusese destul de nefericit pentru a-şi imagina posibilitatea unei vieţi demne după felurite ticăloşii săvârşite cu minuţie. Nimic din toate acestea nu putea fi crezut, în schimb ceva se făcea simţit în termenii unei contrageri a stomacului, teritoriu, respiraţie profundă ori spasmodică, năduşeală în podul palmei, aprindere a unei ţigări, ghiorţăit de maţe, sete, ţipete fără voce care explodau ca nişte bucăţi de masă neagră îu gât (totdeauna era un fel de masă neagră în jocul acesta), poftă de somn, spaimă de somn, anxietate, imaginea unui porumbel care fusese alb, cârpe colorate ca fundal a ceea ce ar fi putut fi o trecătoare, Sirius deasupra unui cort, şi ia mai termină, măi, te rog, gata; dar ce bine era că se simţise acolo până în străfundurile fiinţei lui un răstimp incomensurabil, fără să se gândească la nimic, pur şi simplu fiind acel ceva care stătea acolo cu un cleşte prins în stomac. Acel ceva împotriva teritoriului, starea de veghe împotriva somnului. A spune însă: starea de veghe împotriva somnului însemna să intri iar în dialectică, să constaţi încă o dată că nu exista nici cea mai mică speranţă de unitate. De aceea sosirea numărului i 8 cu rulmenţii era un pretext excelent pentru reluarea preparativelor de apărare, cam pe la trei şi douăzeci.

Numărul 18 îşi miji pchij^ve^z^deo^nuxiuşeţe. malignă şi desfăcu un prosop în care aducea rulmenţii. Spuse că-l spionase pe Remorino, şi că Remorino avea atâta bătaie de cap cu pacienta numărul 31, cu pacientul numărul 7 şi cu pacienta numărul 45, că nici nu-i va trece prin cap să urce la etajul doi. Probabil că bolnavii s-au opus revoltaţi inovaţiilor terapeutice pe care încerca să Ie aplice Remorino, şi administrarea de pastile sau injecţii avea să dureze destul de mult Oricum lui Oliveira i se păru potrivit să nu mai piardă timp şi, după ce i-a indicat numărului 18 să dispună rulmenţii în modul cel mai adecvat, se porni să încerce eficacitatea ligheanelor cu apă, fapt pentru care se duse până pe coridor învingându-şi frica ce-l cuprindea la gândul de a ieşi din cameră în lumina violetă de pe coridor, şi intră la loc cu ochii închişi, imagi-nându-şi că este Traveler şi păşind cu picioarele puţin întoarse în afară, cum făcea Traveler. La al doilea pas (cu toate că ştia) îşi vârî pantoful stâng într-o scuipătoare cu apă, şi când şi-l scoase brusc proiectă în aer scuipătoarea care din fericire căzu pe pat fără să facă cel mai mic zgomot. Numărul 18, care se băgase sub birou presărând rulmenţii, se ridică dintr-un salt şi mijindu-şi ocini verzi de o frumuseţe malignă sugeră să îngrămădească rulmenţii între cele două şiruri de ligheane, astfel încât surpriza provocată de apa rece să fie întregită de posibilitatea unei alunecări zdravene. Oliveira nu spuse nimic dar îl lăsă să acţioneze, şi după ce puse iar scuipătoarea cu apă la locul ei, începu să înfăşoare o bucată de sfoară neagră în jurul clanţei. întinse sfoara până în dreptul biroului şi o legă de spătarul scaunului; aşezând scaunul pe două picioare, sprijinit într-o rână pe marginea mesei, era de-ajuns să vrei să deschizi uşa tiv!

pentru ca scaunul să cadă jos. Numărul 18 ieşi pe culoar pentru a face încercarea, şi Oliveira ţinu de scaun spre a evita zgomotul. începea să-l enerveze prezenţa amicală a numărului 18, care la răstimpuri îşi mijea ochii verzi de o frumuseţe malignă şi voia să-i povestească istoria internării lui în clinică Bineînţeles că era suficient să-şi pună un deget pe buze ca să-l facă să tacă ruşinat şi să rămână cinci minute cu spatele lipit de perete, dar Oliveira îi dărui totuşi un pachet de ţigări neînceput şi-i spuse să se ducă la culcare fără să fie văzut de Remonno.

— Rămân cu dumneata, doctore – spuse numărul 18.

— Nu, du-te. O să mă descurc de minune.

— Ţi-am spus eu că ţi-ar fi prins bine un Heftpistol. îţi înfige cârligele peste tot şi aşa e mai uşor să legi sforile.

— O să mă descurc eu, bătrâne – zise Ohveira – Du-te să te culci, oricum îţi mulţumesc.

— Bine, doctore, atunci multă baftă.

— Ciao, somn uşor.

— Fii atent la rulmenţi, nu dau greş niciodată. îi laşi aşa cum i-am pus eu şi ai să vezi ce bine iese treaba.

— S-a făcut

— Dacă până la urmă vrei Heftpistolul, mă chemi, numărul 16 are unul.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə