Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə27/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   42

— Mulţumesc. Ciao.



La trei şi jumătate Oliveira termină de aşezat firele. Plecarea numărului 18 îl scutise de conversaţie, sau măcar de a se privi unul pe celălalt la răstimpuri sau a-şi întinde câte o ţigară. Aproape în beznă, fiindcă înfăşurase lampa de pe birou cu un pulover verde care începea să se pârlească încet-încet, era ciudat să facă pe păianjenul ducându-se şi venind cu firele, de la pat la uşă, de la chiuvetă la dulap, întinzând de fiecare dată câte cinci sau şase fire şi dându-se înapoi cu mare grijă ca să nu calce pe rulmenţi. în cele din urmă o să rămână claustrat între fereastră, o latură a biroului (aşezat în colţ pe peretele din dreapta) şi pat (lipit de peretele din stânga). între uşă şi ultima linie se întindeau succesiv firele de alertă (de la clanţă la scaunul înclinat, de la clanţă la o scrumieră cu reclama de vermut Martini aşezată pe marginea chiuvetei, şi de la clanţă la unul din sertarele dulapului, înţesat de cărţi şi hârtii şi care abia se mai ţinea prins la capăt), ligheanele cu apă alcătuind două linii defensive neregulate, dar îndreptate în general de la peretele din stânga spre cel din dreapta, adică de la chiuvetă la dulap, prima linie, şi de la picioarele patului la cele ale biroului, linia a doua Nu mai rămânea decât vreun metru liber între ultimul şir de ligheane cu apă, deasupra căruia se întindeau nenumărate fire, şi peretele cu fereastra ce da spre curte (două etaje mai jos). Aşezându-se pe marginea biroului, Oliveira mai aprinse o ţigară şi se apucă să se uite pe geam; la un moment dat îşi scoase cămaşa şi o vârî sub birou. Acum nu mai putea bea, chiar de i-ar fi sete. Rămase aşa, în maiou, fumând şi privind curtea, dar cu atenţia concentrată asupra uşii, chiar dacă la răstimpuri îi era abătută în clipa când azvârlea chiştocul peste şotron. Nu stătea chiar rău, deşi marginea biroului era tare şi mirosul de pârlit de la pulover îi făcea greaţă în sfârşit stinse lampa şi încetul cu încetul prinse a desluşi o dungă violetă pe sub uşă, ceea ce însemna ca la sosirea lui Traveler pantofii Iui cu talpă de cauciuc întrerupeau în două locuri dunga violetă, semn involuntar că urma să înceapă atacul. Când Traveler va deschide uşa se vor petrece diferite lucruri şi se puteau petrece încă multe altele. Primele erau mecanice şi fatale, în cadrul stupidei supuneri a efectului cauzei, a scaunului sforii, a i i clanţei mâinii, a mâinii voinţei, a voinţei… Şi pe aici se ajungea la celelalte lucruri ce se puteau întâmpla sau nu, după cum trântirea scaunului pe jos, spargerea în cinci sau şase cioburi a scrumierei Martini şi căderea sertarului de la dulap aveau să-l influenţeze într-un fel sau într-altul pe Traveler şi chiar pe Oliveira fiindcă acum, în vreme ce-şi aprindea altă ţigară cu chiştocul celei dinainte şi îl arunca apoi în aşa fel încât să nimerească în pătratul al nouălea, şi-l vedea căzând într-al optulea şi sărind în al şaptelea, al naibii chiştoc, acum era poate momentul să se întrebe ce va face oare când se va deschide uşa şi jumătate din dormitor se va duce la mama dracului şi se va auzi exclamaţia surdă a lui Traveler, dacă era o exclamaţie şi dacă era surdă. In fond fusese un prost că a refuzat Heftpistolul, pentru că în afară de lampă care nu era deloc grea, şi de scaun, în colţul de la fereastră nu exista nici cel mai mic arsenal defensiv, şi cu lampa şi scaunul n-avea să se descurce prea grozav dacă Traveler reuşea să treacă de cele două şiruri de ligheane cu apă şi evita să patineze pe rulmenţi. Dar n-avea să reuşească, toată strategia consta în faptul că armele de apărare nu puteau fi de aceeaşi natură cu armele ofensive. Firele, de pildă, aveau să-i facă o impresie teribilă lui Traveler când va înainta pe întuneric şi va simţi un fel de împotrivire surdă pe faţă, pe braţe şi pe picioare, stârnindu-i sila aceea de neînvins a celui care se încurcă într-o pânză de păianjen. Presupunând că din două sărituri o să rupă toate firele, că n-o să-şi bage un pantof într-unui din ligheanele cu apă şi n-o să patineze pe vreun rulment, ar ajunge până la urmă în zona ferestrei şi în pofida beznei ar recunoaşte silueta nemişcată de pe marginea biroului. Era foarte puţin probabil să ajungă până acolo, dar dacă se întâmpla aşa, nu încape îndoială că lui Oliveira avea să-i fie cu desăvârşire inutil un Heftpistol, nu atât din pricină că numărul 18 vorbise de nişte cârlige, ci fiindcă n-avea să se producă o întâlnire cum şi-o imagina poate Traveler, ci ceva cu totul diferit, un lucru pe care el nu era în stare să şi-l imagineze dar pe care-l cunoştea atât de precis de parcă l-ar fi văzut sau trăit, o alunecare a acelei mase negre ce venea dinafară peste acest lucru pe care el îl cunoştea fără să-l cunoască de fapt, o nepotrivire incalculabilă între masa neagră Traveler şi el care stătea pe marginea biroului, fumând. Ceva asemănător cu starea de veghe împotriva somnului (orele de somn şi cele de trezie, spusese odată cineva, nu se contopiseră încă în unitate), dar a spune stare de veghe împotriva somnului însemna a admite până la urmă că nu exista nici o speranţă de unitate. în schimb se putea întâmpla ca sosirea lui Traveler să fie un fel de punct maxim de la care să încerce încă o dată saltul de la unul la celălalt şi acelaşi timp de la celălalt la unul, dar tocmai acest salt avea să fie contrariul unui şoc. Oliveira era sigur că teritoriul Traveler nu putea ajunge până la el chiar dacă s-ar năpusti asupra lui, l-ar lovi, i-ar zmulge maioul sfâşiindu-l, l-ar scuipa în ochi şi în gură, i-ar suci braţele şi l-ar arunca pe fereastră. Dacă un Heftpistol era cu totul ineficace împotriva teritoriului, căci după părerea numărului 18 era un fel de maşină de capsat sau ceva în genul ăsta, ce putea conta un cuţit Traveler sau un pumn Traveler, biete Heftpistoluri nepotrivite pentru a străbate distanţa de nestrăbătut de la un corp la altul, în care un corp ar începe să-l respingă pe celălalt, sau celălalt l-ar respinge? Dacă în realitate Traveler putea să-l omoare (şi nu degeaba avea el gura uscată iar palmele îi transpirau îngrozitor), toate îl făceau să respingă această posibilitate pe un plan în care realizarea ei în fapt nu s-ar săvârşi decât pentru asasin. Dar şi mai bine era să considere că asasinul nu era asasin, că teritoriul nici măcar nu era un terioriu, să diminueze şi să minimalizeze şi să subestimeze teritoriul pentru ca din toată mascarada asta şi din atâtea scrumiere spărgându-se pe pardoseală să nu rămână nimic altceva decât zgomotul şi consecinţe neînsemnate. Dacă se cantona (luptând împotriva fricii) în această totală desprindere de teritoriu, apărarea era atunci cel mai bun atac, lovitura cea mai necruţătoare s-ar isca nu cu tăişul ci cu vârful cuţitului Dar la ce bun să vină cu metafore acum în puterea nopţii când singurul lucru nesăbuit într-un mod judicios era să-şi lase ochii să pândească dunga violacee de sub uşă, linia care marca temperatura teritoriului.

La patru fără zece Ohveira se ridică, mişcându-şi umerii ca să se dezmorţească, şi se duse să se aşeze pe pervazul ferestrei. îl amuza să-şi închipuie că, dacă în noaptea asta ar fi avut norocul să înnebunească, distrugerea teritoriului Traveler ar fi fost totală Soluţie care nu se potrivea în nici un fel cu trufia şi intenţia lui de a se opune oricărei forme de capitulare Oricum, să ţi-l imaginezi pe Ferraguto înscriindu-l în registrul pacienţilor, punându-i un număr pe uşă şi un vizor ca să-l spioneze noaptea… Şi pe Talita pregătindu-i casete la farmacie, străbătând curtea cu mare grijă ca să nu calce pe şotron, ca să nu mai calce niciodată pe şotron. Fără să mai vorbim de Manii, sărmanul de el, neconsolat de stângăcia şi tentativa lui absurdă. întors cu spatele la curte, legănându-se primejdios pe pervaz, Oliveira simţi să teama începe să dispară şi ca asta e rău. Nu-şi lua ochii de la dunga de lumină, dar cu fiecare răsuflare era cuprins de o mulţumire în sfârşit fără cuvinte, fără nici o legătură cu teritoriul, şi tocmai asta era bucuria, să simtă cum teritoriul cedează încetul cu încetul. Nu conta până când, de câte ori inspira aerul cald al lumii simţea o împăcare cu sine, aşa cum i s-a mai întâmplat în câteva rânduri în viaţă. Nici măcar nu mai avea nevoie să fumeze, pentru câteva clipe făcuse pace cu sine însuşi şi asta însemna distrugerea teritoriului, biruinţa fără luptă şi dorinţa de a dormi în sfârşit în trezie, în acea graniţă unde veghea şi somnul îşi amestecă apele neîncepute şi descoperă că sunt aceleaşi; însă asta era rău, fireşte, şi fireşte totul trebuia să fie întrerupt de brusca interpunere a două zone negre la jumătatea distanţei de dunga luminii violacee, şi de un ciocănit vag în uşă. „Ţi-ai căutat-o cu lumânarea”, îşi zise Oliveira alunecând până se lipi de birou. „Adevărul e că dacă aş mai fi rămas o clipă m-aş fi prăbuşit cu capul în jos peste şotron. Intră odată, Mânu, la urma urmelor nici nu exişti sau poate că nu exist eu, sau suntem atât de tâmpiţi încât credem în toată povestea asta şi o să ne omorâm între noi, frate, de data asta s-a terminat, totul s-a dus de râpă.”

— Intră, hai – repetă cu voce tare, dar uşa nu se deschise. Ciocănitul uşor în uşă continua, poate era o simplă coincidenţă faptul că jos era cineva lângă fântână, o femeie stând cu spatele, cu părul lung şi braţele căzute de-a lungul trupului, pierdută în contemplarea firului de apă. La ora aceea şi pe întunericul din jur ar fi putut fi la fel de bine şi Maga şi Talita sau oricare dintre nebune, chiar şi Pola dacă stătea şi se gândea Nimic nu-l împiedica să se uite la femeia întoarsă cu spatele, căci dacă Traveler se hotăra să intre, apărarea ar fi funcţionat automat şi ar fi avut timp din belşug ca să renunţe la privit şi să-i ţină piept în orice caz era destul de ciudat că Traveler continua să zgârie la uşă de parc-ar vrea să se convingă că el dormea (nu putea fi Pola, fiindcă Pola avea gâtul mai scurt şi şoldurile mai conturate), numai dacă n-ar fi pus şi el în funcţie un sistem special de atac (putea fi Maga sau Talita, semănau atât de bine între ele şi mai cu seamă noaptea şi de la etajul doi) menit să-l-scoată-din-sărite (cel puţin de la primul pătrat până la al optulea, căci nu putuse trece niciodată dincolo de opt, n-avea să ajungă în veci la Cer, n-avea să intre în veci în kibbutzul său). „Ce mai aştepţi, Mânu?”, gândi Oliveira. „La ce bun toate astea?” Era Talita, fireşte, care acum privea în sus şi rămânea iar neclintită când Horacio îşi scoase pe geam braţul gol şi îl mişcă obosit dintr-o parte în alta.

— Vino mai aproape, Maga – spuse Oliveira – De aici semănaţi atât de bine că îţi pot schimba numele.

— închide fereastra, Horacio – îl rugă Talita.

— Cu neputinţă, e o căldură cumplită iar bărbatul tău stă şi zgrepţăne la uşă ceva de groază. Asta-i ceea ce se poate numi un ansamblu de circumstanţe supărătoare. Dar nu-ţi face griji, ia o pietricică şi încearcă din nou, cine ştie poate că într-o…

Sertarul, scrumiera şi scaunul se făcură praf în aceeaşi clipă pe pardoseală. Aplecându-se puţin, Oliveira privi orbit dreptunghiul violet care înlocuia uşa, pata neagră mişcându-se, auzi înjurătura lui Traveler. Zgomotul trebuie să fi deşteptat jumătate din omenire.

— Nenorocitule! – zise Traveler, nemişcat în prag – Vrei ca Directorul să ne dea afară pe toţi?

— îmi face morală – o informă Oliveira pe Talita – întotdeauna mi-a fost ca un tată.

— închide fereastra, te rog – zise Talita. '«5T *i>*'

— Nu-i nimic mai necesar ca o fereastră deschisă – afirmă Oliveira —. Auzi-l pe bărbatul tău, se vede bine că a intrat cu un picior în apă. Precis că are faţa plină de fire, nu ştie ce să facă.

— Mama ta astăzi şi mâine – făcu Traveler agitând mâinile pe întuneric şi dându-şi la o parte firele de peste tot – Aprinde lampa, ce dracu'.

— încă n-a picat jos – informă Oliveira – Am dat greş cu rulmenţii.

— Nu te apleca aşa! – strigă Talita, ridicând braţele.

Cu spatele spre fereastră, cu capul întors ca s-o vadă şi să-i vorbească, Oliveira se înclina tot mai mult în afară. Cuca Ferraguto ieşea în fugă în curte şi abia în clipa aceea Oliveira îşi dădu seama că nu mai e noapte, halatul Cucăi avea aceeaşi culoare ca pietrele din curte, ca zidurile farmaciei. Acordându-şi timp pentru recunoaşterea frontului de luptă, privi întunericul şi izbuti să-şi dea seama că, în pofida dificultăţilor lui ofensive, Travaler optase pentru a închide uşa. Auzi, între două înjurături, zgomotul zăvorului.

— Aşa îmi place, măi – zise Oliveira – Singurei pe ring, ca doi bărbaţi adevăraţi.

— Du-te naibii – zise Traveler furios – Mi-am udat un pantof, şi asta mă scoate din sărite cumplit Aprinde măcar lumina, nu se vede nimic.

— Surpriza de la Cancha Rayada când venirea spaniolilor a băgat groaza în chilieni a fost ceva cam în genul ăsta – spuse Oliveira – înţelegi cred că n-o să-mi sacrific avantajele poziţiei pe care o am. Zi mersi că-ţi răspund, fiindcă nici asta n-ar trebui s-o fac. Şi eu am participat la Tirul Federal, frate.

Îl auzi pe Traveler respirând din greu. Afară se trânteau uşi, vocea lui Ferraguto se amesteca mereu cu felurite întrebări şi răspunsuri. Silueta lui Traveler devenea tot mai vizibilă; toate în jur îşi recăpătau numărul şi-şi reluau locurile, cinci ligheane, trei scuipători, zeci de rulmenţi. Aproape că se puteau privi acum în lumina ce părea porumbelul din mâna nebunului.

— în sfârşit – spuse Traveler ridicând scaunul căzut şi aşezându-se fără chef – Poate îmi explici şi mie puţin ce-i cu nebunia asta.

— O să fie tare greu, măi. Vorbitul, ştii doar…

I

U – Tu, ca să vorbeşti, îţi alegi nişte momente de necrezut – spuse Traveler turbat – Când nu stăm călare pe două scânduri pe o căldură de patruzeci şi cinci de grade la umbră, mă imobilizezi cu un picior în apă şi sforile astea nenorocite.



— Dar veşnic în poziţii simetrice – zise Oliveira – Ca doi gemeni care se joacă dându-se în leagăn, când sus, când jos, sau pur şi simplu ca un individ oarecare în faţa oglinzii. Asta nu-ţi spune nimic, doppelgăngerl

Fără să răspundă Traveler scoase o ţigară din buzunarul de la pijama şi o aprinse, în vreme ce Oliveira îşi scotea şi el una şi o aprindea aproape în aceeaşi clipi Se priviră şi izbucniră în râs.

— Eşti ţicnit de-a binelea – zise Traveler – De data asta nu există altă explicaţie. Să-ţi poţi imagina că eu…

— Lasă în pace cuvântul imaginaţie – spuse Oliveira – Mărgineşte-te să constaţi că eu mi-am luat nişte precauţii, dar că ai venit tu. Nu altcineva Tu. La patru dimineaţa.

— Talita mi-a spus, şi mi s-a părut… Dar tu crezi într-adevăr…?

— Poate că în fond e necesar, Manei. Tu crezi că te-ai sculat ca să vii să mă linişteşti, să-mi dai asigurări. Dacă eu aş fi dormit ai fi intrat nestingherit, ca cineva care se apropie liniştit de oglindă cu pămătuful de bărbierit în mână, şi să zicem că în loc de rjămătuf ar fi fost ceea ce ai tu acolo în pijama…

— II port totdeauna cu mine, măi, spuse Traveler indignat – Sau crezi cumva că suntem la o grădiniţă de copii? Dacă tu umbli neînarmat, eşti un inconştient

— în sfârşit – zise Oliveira, aşezându-se iar pe marginea ferestrei şi salutându-le cu mâna pe Talita şi pe Cuca – ceea ce cred eu despre toate astea contează prea puţin faţă de ceea ce trebuie să fie de fapt, indiferent dacă ne place sau nu ne place. De atâta vreme suntem ca unul şi acelaşi câine care se învârte întruna să-şi muşte coada. Nu că ne-am urî, dimpotrivă. Sunt alte lucruri care ne folosesc pentru a ne juca, pionul alb şi pionul negru, ceva în genul ăsta. Două modalităţi, să zicem, condiţionate de necesitatea ca una să fie abolită de cealaltă şi invers.

— Eu nu te urăsc – zise Traveler – Numai că m-ai încolţit în aşa fel că nu ştiu ce să mai fac.

— Muta tis mutandis, tu m-ai aşteptat în port cu ceva ce părea un armistiţiu, un steag alb, un îndemn trist la uitare. Nici eu nu te urăsc, frate, dar te dau de gol, şi asta numeşti tu a încolţi.

— Eu trăiesc – zise Traveler privindu-l în ochi – A trăi pare întotdeauna preţul a ceva. Iar tu nu vrei să plăteşti nimic. Niciodată n-ai vrut Un fel de catliarsis existenţial, o purificare. Sau Cezar sau nimic, acest gen de opţiuni radicale. Crezi oare că nu te admir în felul meu? Crezi oare că nu te admir pentru că nu te-ai sinucis? Adevăratul doppeJgănger eşti tu, fiindcă ţi-ai pierdut parcă orice interes, eşti o voinţă în formă de giruentă, acolo sus. Vreau asta, vreau astalaltă, vreau şi nordul şi sudul şi toate în acelaşi timp, o iubesc pe Maga, o iubesc pe Talita, şi iată că domnul se duce la morgă şi-i dă o sărutare nevestei celui mai bun prieten. Toate astea pentru că realitatea şi ameninţările i se amestecă în cap într-un mod deloc euclidian.

Oliveira ridică din umeri dar se uită la Traveler spre a-l face să înţeleagă că nu era un gest de dispreţ. Cum să-i transmită măcar o părere din acel ceva care pe teritoriul din faţă se numeşte sărutare, o sărutare pentru Talita, o sărutare a lui pentru Maga sau pentru Pola, acest altfel de joc de oglinzi, ca şi jocul de a întoarce capul spre fereastră şi a o privi pe Maga stând în picioare acolo, la marginea şotronului, în vreme ce Cuca şi Remorino şi Ferraguto, îngrămădiţi în pragul uşii, aşteaptă parcă să iasă Traveler la geam şi să-i anunţe că totul merge bine, şi că o casetă de embutal sau poate o cămăşuţă de forţă pentru câteva ceasuri, până când băiatul şi-o veni în fire. Nici bătăile în uşă nu uşurau înţelegerea. Dacă cel puţin Mânu ar fi în stare să priceapă că nimic din ce credea el nu mai are vreun sens de partea cealaltă a ferestrei, că nu contează decât de partea ligheanelor şi a rulmenţilor, şi că dacă cel care bate cu pumnii în uşă s-ar potoli doar pentru un minut, poate atunci… Dar nu se putea face altceva decât s-o priveşti pe Maga atât de frumoasă la marginea şotronului, şi să doreşti să împingă pietricica dintr-un pătrat în altul, de la pământ până la Cer.

—. deloc euclidian.

— Te-am aşteptat tot acest timp – zise Oliveira ostenit – îţi dai seama că nu era să mă las înjunghiat chiar aşa. Fiecare ştie ce trebuie să facă, Manii. Dacă vrei o explicaţie despre cele petrecute acolo jos… Numai că n-are nici o legătură, şi asta o ştii doar. O ştii, doppelgănger, o ştii prea bine. Ce-ţi pasă ţie de povestea cu sărutarea? De fapt nici ei nu-i pasă deloc. E o problemă de-a voastră, la urma urmelor.

— Deschideţi! Deschideţi imediat!

— Se îngroaşă gluma – spuse Traveler, ridicându-se – Le deschidem? Trebuie să fie Ovejero.

— După mine…

— O să vrea să-ţi facă o injecţie, precis că Talita a ridicat în picioare tot spitalul de nebuni.

— Femeile sunt moartea – zise Oliveira – Aşa cum o vezi acolo, cum nu se poate mai sfioasă lângă şotron… Mai bine nu le deschide, Mânu, ne simţim grozav aşa.

Traveler se duse la uşă şi-şi apropie gura de broască. Şleahtă de cretini, de ce nu încetau să-i mai agaseze cu strigătele alea ca prin filmele de groază. Şi el şi Oliveira se simţeau minunat şi vor deschide când o să fie cazul. Ar face mai bine să pregătească nişte cafea pentru toată lumea, în clinica asta nu poţi nici măcar să-ţi tragi sufletul.

Se auzea destul de bine că Ferraguto nu era deloc convins, dar vocea lui Ovejero se suprapuse ca un fel de mormăit înţelept şi persistent, şi în cele din urmă lăsară uşa în pace. Pentru moment singurul semnal de alarmă era lumea strânsă în curte şi luminile de la etajul trei care se aprindeau şi se stingeau neîncetat, obicei vesel al pacientului numărul 43. în scurt timp Ovejero şi Ferraguto apărură iar în curte şi de acolo se uitară la Oliveira aşezat la fereastră, care-i salută cerându-şi scuze ca era doar în maiou. Numărul 18 se apropiase de Ovejero şi-i tot explica ceva despre Heftpistol, iar Ovejero părea foarte interesat şi-l privea pe Oliveira cu atenţie profesională, ca şi cum n-ar mai fi partenerul lui cel mai bun la pocher, ceea ce pe Oliveira îl amuză destul de tare. Se deschiseseră aproape toate ferestrele de la etajul întâi, şi mai mulţi bolnavi luau parte cu extremă voiciune la tot ce se întâmpla, dar de fapt nu se întâmpla mare lucru. Maga îşi ridicase braţul drept ca să-i atragă atenţia lui Oliveira, ca şi cum ar fi fost mare nevoie, şi-l tot ruga să-l cheme pe Traveler la fereastră. Oliveira îi explică atunci cât se poate de limpede că era imposibil fiindcă zona ferestrei corespundea exclusiv apărării, dar că s-ar putea încerca încheierea unui armistiţiu. Adăugă apoi că gestul de a-l striga ridicând braţul îl duce cu gândul la actriţe din trecut şi mai ales la cântăreţe de operă ca Emmy Destynn, Melba, Marjorie Lawrence, Muzio, Bori şi, de ce nu? Theda Bara şi Nită Naldi, le rostea pe rând numele cu imensă plăcere şi Talita îşi lăsa braţul în jos şi apoi îl ridica iar, implorându-l, Eleonora Duse, fireşte, Vilma Banky, chiar Garbo, bineînţeles, şi o fotografie cu Sarah Bernhardt pe care o avea în copilărie lipită într-un caiet, şi Karsavina, Boronova, femeile acelea, gesturile lor eterne, perpetuarea destinului, deşi în cazul de faţă nu-i va fi posibil să dea curs amabilei rugăminţi.

Ferraguto şi Cuca vocifeiau parcă în contradictoriu, când Ovejero, care cu mutra lui adormită asculta tot, le făcu semn să tacă pentu ca Talita să se poată înţelege cu Oliveira. Operaţie zadarnică fiindcă Oliveira, după ce a ascultat pentru a şaptea oară rugămintea Magăi, le întoarse spatele şi-l văzură (deşi nu-l putură şi auzi) dialogând cu invizibilul Traveler

— Auzi, au pretenţia să ieşi la fereastră.

— Oricum, lasă-mă doar o clipă Pot trece pe sub sfori.

— Prostii, măi – spuse Oliveira – E ultima linie de apărare, dacă o distrugi rămânem cu desăvârşire infighting.

— Bine – răspunse Traveler aşezându-se pe scaun – îngrămădeşti mai departe cuvinte inutile. l?” '

— Nu sunt inutile Dacă vrei să vii aici n-ai de ce să-mi ceri voie Cred că e limpede.

— îmi juri că n-ai să te arunci?

Oliveira rămase cu ochii la el de parcă Traveler ar fi fost un panda uriaş. ' – în sfârşit – spuse – S-a golit sacul. Acolo jos Maga se gândeşte la acelaşi lucru. Şi eu care credeam că, orice s-ar zice, mă cunoaşteţi puţin.

— Nu e Maga – zise Traveler – Ştii prea biue că nu e Maga

— Nu e Maga – răspunse Oliveira – Ştiu prea bine că nu e Maga. Iar tu eşti stegarul, heraldul predării, al întoarcerii acasă şi al ordinii. începi să-mi faci milă, bătrâne.

— Nu te mai gândi la mine – spuse Traveler, amar – Tot ce vreau e să-mi dai cuvântul de onoare că n-o să faci prostia asta

— Ia seama că dacă mă arunc ajung direct în cer.

— Vino de partea asta, Horacio, şi lasă-mă să vorbesc cu Ovejero. Pot să aranjez lucrurile, mâine nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de povestea asta.

— A învăţat-o dintr-un manual de psihiatrie – spuse Oliveira, aproape uimit – E un elev cu o memorie grozavă.

— Ascultă – zise Traveler – Dacă nu mă laşi să ies la fereastră o să fiu nevoit să le deschid uşa şi o să fie mai rău.

— Mi-e egal, una e să intre şi alta să ajungă până aici.

— Vrei să spui că dacă încearcă să pună mâna pe tine te arunci.

— Se prea poate ca de pe partea ta să însemne aşa ceva.

— Te rog – spuse Traveler făcând un pas înainte – Nu-ţi dai seama că e un coşmar? Vor crede că eşti nebun de-a binelea, vor crede că eu voiam într-adevăr să te omor

Oliveira se mai aplecă puţin în afară, şi Traveler se opri în dreptul celei de a doua linii de ligheane cu apă. Cu toate că aruncase doi rulmenţi cu o lovitură de picior, nu mai înainta. Printre răcnetele scoase de Cuca şi Talita, Oliveira se îndreptă încetişor şi le făcu semn să se liniştească. Parcă înfrânt, Traveler îşi trase puţin scaunul şi se aşeză. începură iar bătăile în uşă, mai uşoare ca înainte

— Nu-ţi mai bate capul – zise Oliveira – De ce cauţi explicaţii, bătrâne? Unica diferenţă reală între noi doi în clipa asta e că eu sâut singur. De asta e mai bine să cobori la ai tăi, şi o să vorbim mai departe prin fereastră ca doi prieteni buni. Cam pe la opt am de gând s-o iau din loc, am vorbit cu Gekrepten să mă aştepte cu plăcinte şi mate.

— Nu eşti singur, Horacio. Ai vrea să fii singur din pură vanitate, ca să faci pe Maldoror din Buenos Aires. Vorbeai de un doppelgdnger, nu? Vezi doar că cineva te urmează, că cineva e întocmai ca tine, chiar dacă e de partea cealaltă a sforilor tale nenorocite.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə