Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə31/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   42

Notă


FOARTE PEDANTĂ a lui Morelli: „De încercat «le roman comique» în sensul că un text reuşeşte să sugereze alte valori şi să colaboreze astfel la această antropofanie pe care continuăm s-o credem posibilă. S-ar părea că romanul obişnuit zădărniceşte căutarea limitând cititorul la universul lui, cu atât mai bine definit cu cât romancierul e mai bun. Oprire forţată la diversele grade ale dramaticului, psihologicului, tragicului, satiricului sau politicului. De încercat în schimb un text care să nu capteze interesul cititorului, dar care să-l facă obligatoriu complice şoptindu-i, pe sub dezvoltarea convenţională, alte perspective mai ezoterice. Scriitură demotică pentru lectorul-femeie (care de altfel nu va trece de primele pagini, în mod brutal rătăcit şi scandalizat, blestemând pentru cât l-a costat cartea), cu un vag aer de scriitură hieratică.

„De provocat, de asumat un text neglijent, dezlânat, incongruent, minuţios antinu-velistic (deşi nu antinovelesc) Fără a-şi interzice marile efecte ale genului când situaţia o cere, dar amintindu-şi de sfatul lui Gide, ne jamais profiter de Velan acquis. Ca toate creaţiile alese ale Occidentului, romanul se mulţumeşte cu o ordine închisă. Hotărât împotrivă, de căutat tot aici deschiderea şi pentru asta de tăiat de la rădăcină orice plăsmuire sistematică de caractere şi situaţii. Metodă: ironia, autocritica permanentă, incongruenţa, imaginaţia în slujba nimănui.

O tentativă de această natură porneşte de la o respingere a literaturii; respingere parţială, căci se întemeiază pe cuvânt, dar care ar trebui să intervină la fiecare operaţie întreprinsă de autor şi lector. Astfel, romanul trebuie folosit cum se foloseşte un revolver pentru a apăra pacea, sclumbându-i semnul. De luat din literatură ceea ce este punte vie de la om la om, şi pe care tratatul sau eseul o permite doar între specialişti O creaţie narativă care să nu fie pretext pentru transmiterea unui „mesaj” (nu există mesaj, există mesageri şi aceştia sunt mesajul, tot aşa cum dragostea e cel care iubeşte); o creaţie narativă acţionând ca liant de trăiri, ca un catalizator de noţiuni confuze şi prost înţelese, şi influenţându-l în primul rând pe cel care o compune, fapt pentru care trebuie elaborată ca anti-roman, căci orice ordine închisă va ignora sistematic aceste indicii care ne pot transorma în mesageri, ne pot apropia de înseşi limitele noastre de care suntem atât de departe, chiar dacă stăm faţă în faţă.

Ciudată autocreare a autorului prin opera sa. Dacă din magma aceasta care e ziua, cufundarea în existenţă, dorim să plăsmuim valori care să vestească în sfârşit antropofania, ce-i de făcut cu simpla înţelegere, cu trufaşa raţiune care judecă? De la eleaţi şi până în prezent gândirea dialectică a avut timp din belşug spre a ne oferi roadele sale. Stăm şi le mâncăm, sunt delicioase, fierb de radioactivitate. Şi la sfârşitul ospăţului de ce suntem atât de trişti, fraţi din o mie nouă sute cincizeci şi ceva?”

Altă nota aparent complementară: „Situaţia cititorului. în general orice romancier aşteaptă de la cititorul lui să-l înţeleagă, împărtăşindu-i propria experienţă, sau să preia un anumit mesaj şi să-l încarneze. Romancierul romantic vrea să fie înţeles prin el însuşi sau prin mijlocirea eroilor lui; romancierul clasic vrea să instruiască, să lase o urmă pe drumul istoriei.

Cea de a treia posibilitate: de a face din cititor un complice, un tovarăş de drum. A îl face să fie simultan cu el, căci lectura va aboli timpul cititorului şi îl va transpune în cel al autorului. Astfel cititorul ar putea ajunge co-participant şi camarad de suferinţă care împărtăşeşte experienţa trăită de romancier, în acelaşi moment şi în acelaşi fel. Orice tertip estetic e inutil pentru a obţine acest lucru: are valoare doar materia în gestaţie, imediateţea trăirii (transmisă prin cuvânt, e drept, dar un cuvânt cât mai puţin estetic cu putinţă; de aici romanul „comic”, acele anticlimax, ironia, tot atâtea săgeţi indicatoare îndreptate spre altceva).

Pentru acest lector, mon semblable, mon frere, romanul comic (şi ce este Ulyssesl) ar trebui să se desfăşoare ca acele vise în care în afara unei acţiuni banale presimţirn o încărcătură mai gravă pe care nu totdeauna reuşim s-o desluşim. în acest sens romanul comic trebuie să fie de o pudoare exemplară; nu înşală cititorul, nu-l face să încerce orice emoţie sau orice gând, ci îi dă un fel de lut semnificativ, un început de modelare, cu urme de ceva care ar fi poate colectiv, omenesc şi nu individual. Mai exact, îi dă un fel de faţadă, cu uşi şi ferestre în spatele cărora planează un mister pe care electorul complice ar trebui să-l caute (de aici complicitatea) şi poate nu-l va descoperi (de aici suferinţa împărtăşită). Ceea ce a izbutit autorul acestui roman pentru sine însuşi se va repeta (la proporţii uriaşe, poate, şi asta ar fi minunat) la cititorul complice. în ce priveşte lectorul-femeie, va rămâne cu faţada şi se ştie doar că sunt unele foarte frumoase, foarte trompe l'oeil, şi că dinaintea lor se pot reprezenta mai departe în chip satisfăcător comediile şi tragediile acelui honnete homtne. Şi cu aceasta toată lumea pleacă mulţumită, iar pe cei care protestează să-i lovească damblaua.”

TERMIN cu tăiatul unghiilor sau cu spălatul pe cap, sau pur şi simplu acum când, în vreme ce scriu, aud un clipocit în stomac, am iar senzaţia că trupul mi-a rămas în urmă (nu cad din nou în dualisme dar fac diferenţa între mine şi unghiile mele) şi că trupul începe să ne funcţioneze prost, că ne lipseşte sau ne prisoseşte (depinde)

Altminteri am merita de acum o maşinărie mai bună. Psihanaliza arată cum contemplarea trupului creează complexe timpurii (Şi Sartre, care în faptul că femeia este „numai găuri” vede implicaţii existenţiale care îi condiţionează întreaga viaţă.) E dureros să te gândeşti că mergem înamtea acestui trup, dar că înaintaiea este greşeală şi piedică şi zădărnicie probabilă, fiindcă unghiile acestea, buricul acesta vreau să spun altceva, aproape imposibil de prins că „sufletul” (eul-meu-fâră unghii) este sufletul unui trup care nu există. Sufletul l-a împins poate pe om în evoluţia sa corporală, dar a obosit de atâta tras şi merge singur înainte Abia face doi paşi se îupe sufletul vai fiindcă adevăratul lui trup nu există şi-l lasă sa cadă, buf

Sărmanul se întoarce acasă etc, dar asta nu-i ceea ce eu în sfârşiL

Lungă discuţie cu Traveler despre nebunie Vorbind despre vise, ne-am dat seama aproape în acelaşi tmip că anumite structuri visate sunt probabil forme curente de nebunie dacă se continuă în starea de veghe Visând, ne este dat să ne exercităm gratis aptitudinea pentru nebunie Presupunem totodată că once nebunie e un vis care se fixează înţelepciune populară „E un biet nebun, un visător „

IIPIC PENTRU SOFIST, după Anstofan, este să născocească raţiuni noi

Să încercăm să născocim pasiuni noi, bau să le unităm pe cele vechi cu aceeaşi intensitate

Analizez încă o dată această concluzie, de origine pascahană adevărata credinţă se află între superstiţie şi libertinaj

JOSE LEZAMA LIMA Tratate la Haxana

C I *»* > J *

V i ii i S« <* li* t

Morelliana, CE SCRIU TOATE ASTEA? N-am idei prea clare, nici măcar n-am idei Există crâmpeie, impulsuri, blocuri, şi totul caută o formă, atunci mtră în joc ritmul şi eu scriu în acest ritm, scriu prin el, motivat de el şi nu de acest ceva care se numeşte gândire şi care face proza, literară sau de alt gen Există mai întâi o situaţie confuză, care se poate defini numai prin cuvânt; plec de la această penumbră, şi dacă ceea ce vreau să spun (dacă ceea ce se vrea spus) are destulă forţă, imediat se începe acel swing. un balans ritmic care mă scoate la suprafaţă, iluminând totul, topind această materie confuză şi pe cel care îi este victimă într-o a treia instanţă clară şi parcă fatală: fraza, paragraful, pagina, capitolul, cartea Acest balans, acest swing în care prinde treptat formă materia confuză este pentru mine unica certitudine a necesităţii lui, pentru că abia încetează şi înţeleg îndată că nu mai am nimic de zis. Şi este şi unica răsplată a muncii mele: să simt că ceea ce am scris e ca o spinare de pisică sub mângâiere, cu scântei şi o arcuire cadenţaţi Astfel prin scriitură cobor la vulcan, mă apropii de Mame, mă conectez cu Centrul – fie ce-o fi – A scrie înseamnă a-mi desena propriul meu mandala şi în acelaşi timp a-l străbate, a inventa purificarea purificându-mă; muncă de biet şaman alb cu slip de nailon.

INĂSCOCIREA SUFLETULUI de către om se insinuează ori de câte ori încolţeşte sentimentul corpului ca parazit, ca vierme lipit de eul fiecăruia. E de-ajuns să simţi că trăieşti (şi nu numai să trăieşti ca acceptare, ca ceva-care-e-bine-să-se-întâmple) pentru ca până şi partea cea mai apropiată şi îndrăgită din trup, bunăoară mâna dreaptă, să devină deodată un obiect ce comportă în chip respingător dubla condiţie de a nu fi eu şi a fi lipit de mine.

Înghit supa. Apoi, în toiul unei lecturi, mă gândesc: „Supa este în mine, o am în punga asta pe care n-o s-o văd niciodată, stomacul.” Palpez cu două degete şi îi simt volumul, mişcarea mâncării acolo înăuntru. Şi eu sunt asta, un sac cu mâncare înăuntru.

Atunci se naşte sufletul: „Nu, eu nu sunt asta.”. ';

Acum când (sa fim cinstiţi o data) da, eu sunt aceasta. Cu o salvare foarte elegantă pentru uzul celor delicaţi: „Eu sunt ţi asta.” Sau o nuanţă în plus: „Eu sunt în asta.”

Citesc The Wawes, această dantelă de cenuşă, alcătuire de spumă. La treizeci de centimetri mai jos de ochii mei, o supă mi se mişcă încet în punga stomacului, un fir de păr îmi creşte pe coapsă, un chist sebaceu mi se iveşte imperceptibil pe spate.

La sfârşitul a ceea ce Balzac ar fi numit o orgie, un anume individ deloc metafizic mi-a spus, crezând că face o glumă, că defecatul îi produce o impresie de irealitate. Mi-aduc aminte de cuvintele lui: „Te ridici, te întorci şi te uiţi, spunând: Dar asta am făcut-o eu?”

(Ca versul lui Lorca: „N-ai încotro, băiatul meu, vomează! N-ai încotro.” Şi cred că şi Swift, nebun: „Dar, Celia, Celia, Celia defechează.”)

Despre durerea fizică drept stimulent metafizic s-a scris foarte mult Pe mine orice durere mă loveşte cu o armă dublă: face să simt ca niciodată divorţul între eul şi trupul meu (şi falsitatea lui, născocirea lui consolatoare) şi totodată îmi apropie trupul, mi-lface să-l simt ca fiind durere. Şi simt această durere parcă mai a mea decât plăcerea sau simpla cenestezie. Este realmente o legătură. Dacă aş şti să desenez aş reprezenta alegoric durerea izgonind sufletul din trup, dar în acelaşi timp desenul ar da impresia că totul e fals: simple aparenţe ale unui complex a cărui unitate constă în a nu o avea

—l42) mm

IVĂTĂCIND PE QUAI des Ce”lestins, calc pe frunze uscate şi când ridic una şi mă uit mai bine la ea văd că e plină de pulbere de aur vechi, iar dedesubt, de pământ pătrunzător ca mireasma de muşchi ce mi se lipeşte de mână. Din pricina asta aduc frunze uscate acasă şi le prind pe abajurul unei lămpi. Vine Ossip, stă două ceasuri şi nici măcar nu priveşte lampa. A doua zi apare Etienne, şi cu basca încă în mână, Dis donc, c'est epatant, gal, şi ridică lampa, cercetează frunzele, se entuziasmează, Diirer, nervurile, etcetera.

Aceeaşi situaţie şi două versiuni… Stau şi mă gândesc la toate frunzele pe care nu le voi vedea eu, cel care adună frunze uscate, la atâtea câte or fi existând în văzduh şi pe care nu le văd ochii mei, bieţi lilieci de romane şi filme şi flori presate. Pretutindeni or fi existând lămpi, or fi existând frunze pe care n-o să le văd în veci.

Şi astfel, de feuille en aiguille, mă gândesc la stările acelea excepţionale în care preţ de o clipă poţi ghici frunzele şi lămpile invizibile, le poţi simţi într-un aer care e în afara spaţiului. E foarte simplu, orice exaltare sau depresiune mă împinge spre o stare propice pentru, le voi numi previziuni „4„MI„^,„,., va să zică (asta-i nenorocirea, să zici) o aptitudine instantanee de a ieşi din mine însumi, pentru ca pe neaşteptate să mă prind din afară, sau dinăuntru, dar pe alt plan, ca şi cum ar fi cineva care stă şi mă priveşte

(mai bine-zis – fiindcă în realitate nu mă văd -: cineva care mă trăieşte). Nu durează detloc, doi paşi pe stradă, atât cât să respiri adânc (uneori, când te trezeşti, durează puţin mai mult, dar atunci e de-a dreptul fabulos) şi în clipa aceea ştiu ce sunt pentru că ştiu exact ce nu sunt (faptul acesta pe care mai apoi îl voi ignora cu viclenie). Dar nu există cuvinte pentru o materie pe jumătate pe cuvânt, pe jumătate viziune pură, ca o evidenţă zdrobitoare. E imposibil să obiectivezi, să precizezi această lipsă pe care am prins-o într-o secundă şi care este absenţă vădită sau greşeală vădită sau insuficienţă vădită, dar fără să ştiu de ce, ce.

Alt mod de a încerca să spui toate astea: Când mi se întâmplă aşa ceva, nu mai stau privind către lume, dinspre mine spre ce e în jur, ci pentru o secundă eu sunt lumea, planul din afară, toate din jur privindu-mă. Mă văd cum mă pot vedea ceilalţi, e de nepreţuit: de asta abia dacă durează. îmi măsor lipsa, observ tot ceea ce prin absenţă sau defect nu vedem la noi niciodată. Văd ceea ce nu sunt. De pildă (asta o încropesc la întoarcere, dar porneşte de aici): există uriaşe zone la care eu n-am ajuns niciodată, şi ce nu e cunoscut nu există. Dorinţa aprigă de a o rupe la fuga, de a intra într-o casă, în prăvălia de colo, de a sări într-un tren, a-l citi pe nerăsuflate pe Jouhandeau în întregime, a şti germana, a cunoaşte oraşul Aaurangabad… Exemple localizate şi lamentabile dar care pot da o idee (o idee!)

Alt mod de a spune: Defectivitatea se simte mai curând ca o sărăcie intuitivă decât ca o simplă lipsă de experienţă. Realmente nu mă mâhneşte din cale-afară că nu l-am citit pe Jouhaudeau în întregime, cel mult mă încearcă melancolia că viaţa e prea scurtă pentru atâtea biblioteci. Lipsa de experienţă e inevitabilă, dacă-l citesc pe Joyce sacrific automat altă carte şi invers etcetera. Senzaţia de lipsă e mai acută în

Cam aşa ceva: există linii de aer pe lângă capul tău, pe lângă privirea ta, zone unde ţi se opresc ochii, mirosul, gustul, adică trăieşti îngrădit pe dinafară şi dincolo de limita asta nu poţi ajunge când crezi că ai prins bine de tot orice lucru, dar lucrul acela precum un iceberg are o bucăţică în afară şi ţi-o arată, iar restul uriaş e dincolo de limitele tale, şi aşa s-a scufundat Titanicul. Hacest Holiveira mereu cu hexemplele lui.

Să fim serioşi. Ossip n-a văzut frunzele uscate de pe lampă pur şi simplu fiindcă limita lui e dincoace de ceea ce înseamnă lampa asta. Etienne le-a văzut perfect, dar în schimb limita lui nu l-a lăsat să vadă că eu eram întristat şi fără să ştiu ce să fac din cauza poveştii cu Pola. Ossip şi-a dat imediat seama, şi mi-a adus-o la cunoştinţă. Aşa ni se întâmplă tuturor.

Îmi imaginez omul ca o amebă ce-şi întinde pseudopodele ca să^ ajungă la hrană şi s-o apuce. Există pseudopode lungi şi scurte, mişcări, ocoluri. într-o zi asta se fixează (ceea ce se numeşte maturitate, omul în toată puterea cuvântului). Pe de o parte ajunge până la mare distanţă, pe de alta nu vede o lampă la doi paşi. Şi nu mai e nimic de făcut, cum spun inculpaţii, ai ales calea asta sau cealaltă. Şi astfel omul trăieşte destul de convins că nu-i scapă nimic interesant, până când un junghi fulgerător în coastă îi arată pentru o secundă, fără să-i lase din păcate timp ca să ştie ce, îi arată fiinţa lui parcelată, pseudopodele-i neuniforme, bănuiala că mai departe, acolo, văd acum văzduhul limpede, sau în această nehotărâre, la răspântia opţiunii, eu însumi, în restul de realitate pe care-l ignor if”4 „ „ * '*>«->< stau şi mă aştept în zadar., „ l i” >iJ>TV r^c ji' „ ~i „ Kâ.».;>. t r k. ri». *» ei™

(Suite)

Indivizi ca Goethe n-au prea avut asemenea experienţe. Prin aptitudine sau decizie (geniul înseamnă a te socoti genial şi a nimeri) stau cu pseudopodele întinse la maximum în toate direcţiile. Bat pe un diametru uniform, limita le e pielea proiectată prin spirit la distanţe uriaşe. Nu s-ar părea că au nevoie să dorească ceea ce începe (sau continuă) dincolo de imensa lor sferă. De asta sunt clasici, măi!



De ameba uşo nostro necunoscutul se apropie prin toate părţile. Pot să ştiu mult sau să trăiesc mult într-un anume sens, dar atunci celălalt se prinde de mine pe partea cu lipsurile şi mă scarpină în cap cu gheara sa rece. Nenorocirea e că mă scarpină când nu mă mănâncă, şi când începe să mă mănânce – când aş vrea să ştiu – tot ce mă împresoară e atât de bine înfipt, atât de la locul lui, de complet şi solid şi etichetat, că ajung să cred că visez, că sunt bine aşa, că mă descurc destul de bine şi nu trebuie să mă las în voia imaginaţiei.

(Ultima suite) 4'4

S-a elogiat excesiv imaginaţia. Biata de ea nu poate păşi un centimetru dincolo de limita pseudopodelor. încoace, mare varietate şi agerime. Dar în celălalt spaţiu, unde >lSu' fcjf* bate vântul cosmic pe care Rilke îl simţea deasupra capului, Dame Imagination nu se arată. Ho detto.

Ł|is*v- %~- jftj^-îâ'MH unu^tui?îi îhm Isa.w (-4)

V IEŢILE CARE SE sfârşesc ca articolele literare de prin ziare şi leviste, atât de bombastice pe prima pagină şi terminându-se jalnic pe la pagina treizeci şi doi, printre anunţuri de lichidare şi tuburi de pastă de dinţi.

râs^r (-l50) ii'»

DE LA CLUB, cu două excepţii, susţineau că e mai uşor să-l înţelegi pe Morelli din citatele lui decât din meandrele personale. Wong stărui până la plecarea din Franţa (poliţia n-a vrut să-i prelungească la carte de sejour) ca nu merită să-ţi mai dai osteneala să-l descifrezi pe bătrân ca Cchampollion pietrele de la Rosette, odată localizate cele două citate care urmează, ambele de Pauwels şi Bergier: „Poate va fi existând vreun loc în om de unde s-ar putea percepe realitatea în întregime. Această ipoteză pare delirantă. Auguste Comte declara că nu se va cunoaşte niciodată compoziţia chimică a unei stele. Anul următor Bunsen inventa spectroscopul.” ,.h|l^k«MS*Ut.

Limbajul, asemeni gândirii, procede din funcţionarea aritmetică binară a creierului nostru. Clasificăm în da şi nu, în pozitiv şi negativ (…) Tot ce dovedeşte limbajul meu este lentoarea unei viziuni despre lume limitate la aspectul binar. Această insuficienţă a limbajului e evidentă, şi cu totul regretabilă. Dar ce să spui despre insuficienţa inteligenţei binare în sine? Existenţa lăuntrică, esenţa lucrurilor îi scapi Poate descoperi că lumina este continuă şi discontinuă totodată, că molecula benzinei stabileşte între cei şase atomi ai săi relaţii duble şi care totuşi se exclud reciproc; admite aceasta, dar n-o poate înţelege, nu poate include în propna-i experienţă realitatea structurilor de adâncime pe care le examinează. Pentru a reuşi acest lucru, ar trebui să-şi schimbe starea, ar fi necesar ca alte mecanisme decât cele uzuale să înceapă să funcţioneze în creier, ca judecata binară să fie înlocuită printr-o conştiinţă analogică ce să-şi asume formele şi să asimileze ritmurile de neconceput ale acestor structuri de adâncime.” „' * ' Le matm des magiaens.

m on

A

IN 32, ELLINGTON a înregistrat Baby when you ain't there, una din temele lui mai puţin elogiate şi căreia fidelul Barry Ulanov nu-i dedică o menţiune specială. Cu un glas ciudat de aspru cântă Cootie Williams versurile acestea:



1 get the blues down North, The blues down South, -

Blues anywhere, I get the blues down East, Blues down West, zi

Blues anywhere. „

7 get the blues very well

O my baby when you ain't there. \u260?Kţ, j-A: saeî «î^Ui*?

ain't there ain't there n*. „O

De ce, la anumite ore, e atâta nevoie să spui: „Am îndrăgit asta?”. Am îndrăgit nişte bluesuri, o figură pe stradă, un biet râu secat din nord. Să dai mărturie, să lupţi cu neantul care ne va înghiţi Astfel mai dăinuie în aerul sufletului aces.te lucruri mărunte, o vrăbiuţă venită din Lesbia, nişte bluesuri care ocupă în amintire locul mărunt al parfumurilor, stampelor şi prespapierelor.

fl ista


? &f*to5!

*»b


— JVlĂI, DACĂ DAI atâta din picior o să-ţi înfig acul în coaste – zise Traveler.

— Povesteşte-mi mai departe chestia cu culoarea galbenă – zise Oliveira – Cu ochii acoperiţi pare un caleidoscop.

— Culoarea galbenă – zise Traveler frecându-i coapsa cu nişte vată – revine asociaţiei naţionale a agenţilor care răspund de speciile respective.

— Animale cu pârul galben, vegetale cu floarea galbenă şi minerale cu aspect galben – recită ascultător Oliveira – De ce nu? La urma urmelor aici joia e ziua la modă, duminica nu se lucrează, metamorfozele dimineţii şi după-amiezii de sâmbătă sunt extraordinare, şi lumea atât de liniştită. Faci să mă doară ceva de groază. E vreun metal cu aspect galben, sau ce?

— Apă distilată – spuse Traveler – Ca să crezi că e morfină. Ai mare dreptate, lumea lui Ceferino î se poate părea ciudată numai tipilor care cred în instituţiile lor făcând abstracţie de cele străine Dacă te gândeşti la toate câte se schimbă îndată ce părăseşti bordura trotuarului şi faci trei paşi pe caldarâm…

— Ca şi cum ai trece de la culoarea galbenă la culoarea pampa – zise Oliveira —. Asta îţi cam face somn, măi

— Apa e soporifică. De-ar fi fost după mine ţi-aş fi făcut o injecţie cu nebiol şi ai fi fost acum nemaipomenit de treaz.

Explică-mi ceva înainte să adorm.

Mă îndoiesc c-ai s-adormi, dar dă-i drumuL

*, a*.'


ÎL),4f tn

JIjRAU DOUĂ SCRISORI de la licenţiatul Juan Cuevas, dar ordinea în care trebuiau citite stârnea polemici Prima constituia expunerea poetică a ceea ce el numea „suveranitate mondială”; a doua, dictată şi ea unui dactilograf din faţa portalului bisericii Santo Domingo, îşi lua revanşa faţă de rezerva celei dintâi:

Puteţi face după prezenta scrisoare câte copii poftiţi, mai ales pentru membrii ONU şi pentru guvernele lumii, care sunt cu toţii nişte porci şi nişte şacali internaţionali. Pe de altă parte, portalul bisericii Santo Domingo e un infern al zgomotelor, însă altminteri îmi place, pentru că vin aici să arunc pietroaiele cele mai mari din istorie

Printre cele dintâi pietroaie figurau următoarele:

Papa de la Roma e cel mai mare porc din istorie, dar cu nici un chip nu e reprezentantul lui Dumnezeu; clericalismul roman e pur şi simplu rahatul Satanei, toate templele clericale romane trebuie să fie rase complet de pe faţa pământului, pentru ca să strălucească lumina lui Cristos, nu numai în adâncul inimilor oamenilor, ci reflectată în lumina universală a Domnului, şi spun toate acestea fiindcă scrisoarea anterioară am dictat-o unei domnişoare foarte amabile, aşa că n-am putut spune acolo nişte grozăvii, căci se uita la mine cu o privire tare pierită

Ce licenţiat cavaler! Duşman înverşunat al lui Kant, insista că trebuie „să se umanizeze filosofia actuală din lume”, după care decreta:

Şi romanul să fie mai curând psihopsihiatric, adică elementele realmente spirituale ale sufletului să se constituie ca elemente ştiinţifice ale adevăratei psihiatrii universale…

Renunţând uneori la un arsenal dialectic considerabil, întrevedea împărăţia religiei mondiale: – v. >-

Dar numai dacă omenirea este călăuzită de cele două porunci universale: şi chiar pietrele cele mai tari de pe lume, prefăcându-se în ceară mătăsoasă de lumină strălucitoare…

Poet, şi încă dintre cei buni.

«r-i

Vocile tututor pietrelor de pe lume răsună în toate cataractele şi prăpăstiile de pe lume, cu firicele de voci de argint, prilej infinit de a iubi femeile şi pre Domnul…



Pe neaşteptate, viziunea arhetipală năvălind şi risipindu-se:

Cosmosul Terrei, lăuntric precum imaginea mentală a universului Domnului, care mai târziu va trebui să se prefacă în materie condensată, este simbolizat în Vechiul Testament prin acel arhanghel care întoarce capul şi vede o lume tainică plină de lumină, bineînţeles că nu-mi pot aminti cuvânt cu cuvânt paragrafe din Vechiul Testament, dar povestea sună cam aşa: pare că faţa Universului ar deveni însăşi lumina Terrei, şi ar fiinţa ca orbită de energie universală în jurul soarelui… în acelaşi fel Omenirea întreagă şi popoarele sale vor trebui să-şi întoarcă trupurile, sufletele şi capetele… Este universul şi întreaga Terra care se întorc spre Cristos, punându-i la picioare toate legile Pământului…



Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə