Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə6/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42

— Treaba cu progresul în artă e o poveste răsuflată – zise Etienne – Dar în jaz ca în orice artă se găsesc veşnic o grămadă de şantajişti. Una e muzica ce se poate tălmăci în emoţie şi alta e emoţia care pretinde să treacă drept muzică. Durere paternă în fa diez, hohot de râs sarcastic în galben, violet şi negru. Nu, dragă, arta începe de mai încoace sau de mai departe, dar nu-i niciodată asta.



Nimeni nu părea dispus să-l contrazică, pentru că Wong îşi făcea apariţia ducând cu grijă cafeaua şi Ronald, dând din umeri, pusese grupul Waring's Pennsylvanians şi acum cu un hârâit îngrozitor răsuna tema care-l încânta pe Oliveira, o trompetă anonimă şi apoi pianul, totul învăluit într-o aură de fonograf vechi şi de înregistrare cumplit de proastă, de orchestră ieftină şi parcă de dinaintea jazului, la urma urmelor tocmai din discurile astea vechi, din acele show boats şi din nopţile din Storyville se născuse singura muzică universală a veacului, ceva ce apropia oamenii mai mult şi mai trainic decât esperanto, Unesco sau liniile aeriene, o muzică prea primitivă pentru a atinge universalitatea şi destul de bună pentru a-şi făuri propria istorie, cu schisme, renunţări şi erezii, şi cu charlestonul său, cu black bottom, shimmy, foxtrot, stomp, bluesuri, pentru a accepta clasificările şi etichetele, cutare sau cutare stil, swing, bebop, cool, dispariţia şi revenirea romantismului şi a clasicismului, hot şi jaz cerebral, o muzică-bărbat, o muzică având o istorie spre deosebire de stupida muzică animalică de dans, polca, valsul, samba, o muzică ce se lăsa recunoscută şi preţuită atât la Copenhaga cât şi la Mendoza sau la Cape Town, care-i apropia pe adolescenţii cu discurile lor sub braţ, care le dăruia nume şi melodii ca nişte semne cifrate pentru a se recunoaşte şi a se adânci în lumea ei şi pentru a se simţi mai puţin singuri înconjuraţi de şefii lor de la serviciu, de familiile şi iubirile lor nesfârşit de amare, o muzică ce îngăduia toate fanteziile şi gusturile, colecţia de 78 de turaţii afonice cu Freddie Keppard sau Bunk Johnson, exclusivismul reacţionar din Dixieland, specializarea academică la Bix Beiderbecke ori saltul spre marea aventură a lui Thelonius Monk, Horace Silver sau Thad Jones, lipsa de gust a lui Erroll Garner sau Art Tatum, remuşcările şi renegările, predilecţia pentru ansamblurile mici, misterioasele înregistrări cu pseudonime şi denumiri impuse de case de discuri sau capricii de moment, şi toată această francmasonerie de sâmbătă noaptea din camera studentului sau de prin subsoluri, cu fete care preferă să danseze ascultând Star Dust sau When your man is going to put you down, şi care miros gingaş a parfum şi a piele şi a căldură, lăsându-se sărutate când se face târziu şi cineva a pus The blues with a feeling şi aproape nimeni nu mai dansează, se stă doar în picioare, legănându-se, şi totul e tulbure şi murdar şi josnic şi fiecare bărbat ar vrea să smulgă corsajele acelea călduţe în vreme ce mâinile mângâie o spinare şi fetele au gura întredeschisă şi se dăruie tot mai mult acelei temeri desfătătoare şi nopţii, atunci se înalţă o trompetă posedându-le pentru toţi bărbaţii, convingându-le cu doar câteva cuvinte fierbinţi ce le fac să cadă ca o plantă retezată în braţele partenerilor, şi începe o cursă nemişcată, o săritură în văzduhul nopţii, peste oraş, până când un pian minuţios le readuce în simţiri, vlăguite şi împăcate şi încă fecioare până sâmbăta cealaltă, toate astea într-o muzică ce-i sperie pe obtuzii din fotoliile de orchestră, pe cei care cred că nimic nu se întâmplă cu adevărat dacă nu există programe tipărite şi plasatoare, şi aşa mai departe, iar jazul e precum o pasăre care migrează sau emigrează sau imigrează sau transmigrează, sărind peste bariere, înşelând vameşii, ceva care se prelinge şi se răspândeşte, în seara asta la Viena cântă Ella Fitzgerald în vreme ce la Paris, Kenny Clarke inaugurează o cave şi la Perpignan freamătă degetele lui Oscar Peterson, iar Satchmo e pretutindeni cu darul acela al ubicuităţii pe care i l-a dat Domnul, la Birmingham, la Varşovia, la Milano, la Buenos Aires, la Geneva, în lumea întreagă, e nelipsit, e ploaia şi pâinea şi sarea, fără să-i pese în nici un fel de riturile naţionale, de tradiţiile invariabile, de limbă şi folclor: un nor fără graniţe, un spion al aerului şi apei, o formă arhetipică, ceva de dinainte, din adâncuri, care-i împacă pe mexicani cu norvegienii, pe ruşi cu spaniolii, îi readuce la ascunsul foc central uitat, făcându-i să revină cu stângăcie şi prost şi lipsit de temei, la o sorginte trădată, le arată că poate mai existau alte căi, că cea pe care au ales-o nu era singura şi nici cea mai bună, sau că poate mai existau alte căi, că cea pe care au ales-o era cea mai bună, dar că poate mai existau alte căi plăcute de străbătut şi pe care nu le-au ales, sau le-au ales pe jumătate, şi că un om e întotdeauna ceva mai mult decât un om şi întotdeauna mai puţin decât un om, mai mult decât un om deoarece cuprinde toate acestea pe care jazul le presimte şi chiar anticipează, şi mai puţin decât un om pentru că din libertatea aceasta a făcut un joc estetic sau moral, o tablă de şah unde îşi rezervă dreptul de a fi nebunul sau calul, o definiţie a libertăţii învăţată prin şcoli, tocmai în şcolile unde copiilor nu li s-a predat şi nu li se va preda în veci prima măsură dintr-un ragtime şi primele cuvinte dintr-un blues etcetera, etcetera.

/ could sit right here and think a thousand miles away, I could sit right here and think a thousand miles away, *3

Since I had the blues this bad, I can 't remember the day…

t 18 ' ' „ ^ * * „ „

IN U CÂŞTIGA NIMIC întrebându-se ce făcea acolo la ora aceea şi cu lumea din jur, dragii lui prieteni atât de necunoscuţi ieri şi mâine, lume care nu era altceva decât o nesemnificativă incidenţă în locul şi momentul acela. Babs, Ronald, Ossip, Jelly Roii, Akhenat6n: care-i diferenţa? Aceleaşi umbre pentru aceleaşi luminări verzi. Beţia era în toi. Vodcă dubioasă, îngrozitor de tare.

De-ar fi fost cu putinţă să se gândească la o extrapolare a tuturor acestora, să înţeleagă Clubul, să înţeleagă Cold Wagon Blues, să înţeleagă iubirea Magăi, să înţeleagă orice capăt de sfoară ce porneşte de la ceva şi ajunge în degetele lui, fiecare marionetă sau fiecare păpuşar, ca o epifanie, să-i înţeleagă nu ca simboluri ale unei alte realităţi poate de neatins, ci ca factori potenţiatori (ce limbaj, ce neruşinare!), întocmai ca nişte culoare ale unei curse în care ar fi trebuit să se avânte chiar în momentul acela, deslipindu-se de blana de eschimos încântător de caldă şi aproape parfumată şi atât de stil eschimos că-ţi făcea frică, ar fi trebuit să iasă pe palier, să coboare, să coboare singur, să ajungă singur în stradă, să înceapă să meargă singur, până la colţ, colţul singur, la cafeneaua lui Max, Max singur, felinarul de pe rue de Bellechasse unde… unde singur. Şi poate începând din momentul acela.

Dar totul într-un plan me-ta-fi-zic. Fiindcă Horacio, cuvintele… Adică pentru Horacio, cuvintele… (Problemă pe care a întors-o pe toate părţile în multe ceasuri de insomnie). S-o ia pe Maga de mână, s-o ducă prin ploaie ca şi cum ar fi fumul ţigării lui, ceva care face parte din el, prin ploaie. Să facă din nou dragoste cu ea dar acum mai mult pentru ea, nu ca să mai înveţe o detaşare prea uşor de deprins, o renunţare care poate să ascundă zădărnicia efortului, o fantoşă ce predă algoritmi la o universitate dubioasă pentru câini savanţi sau fete de colonel Dacă toate acestea – făina de tapiocă a zorilor începând să se ivească în lucarnă, chipul atât de trist al Magăi privindu-l pe Gregorovius, Struttin' with some barbecue, Babs care plângea iar numai pentru sine, ascunzându-se de Ronald care nu plângea, însă avea chipul adumbrit de fum şi de vodcă, totul prefăcut într-o aureolă aidoma sfinţilor, Perico fantomă hispanică înălţat pe o culme de dispreţ şi stilistică mediocră —, dacă toate acestea s-ar putea extrapola, dacă toate acestea n-ar exista, în fond s-ar afla acolo numai pentru ca cineva (oricine, dar în cazul de faţă el, fiindcă el era cel care se gândea acum la toate acestea, era oricum cel care putea şti cu certitudine că se gândea acum la toate acestea, eh, Descartes, pisălog bătrân!), pentru ca cineva din toate câte erau acolo, repezindu-se şi muşcând şi mai cu seamă sfâşiind nu se ştia ce anume dar sfâşiind până la os, să poată sări apoi ca o lăcustă spre o oază de pace, de mulţumire, intrând printr-o poartă oarecare într-o grădină oarecare, într-o grădină alegorică pentru toţi ceilalţi, aşa cum preoţii mandala sunt alegorii pentru toţi ceilalţi, iar în grădina aceea să poată fi culeasă o floare, şi floarea să fie Maga, sau Babs, sau Wong, dar descifraţi şi explicându-se la rândul lor, regăsiţi, scăpaţi de învelişul lor de la Club, aduşi înapoi, ieşiţi din.pielea lor obişnuită, poate că totul nu era altceva decât o nostalgie a paradisului pe pământ, un ideal de puritate, numai că puritatea era un produs inevitabil al simplificării, zboară un nebun, zboară turnurile, sare calul, cad pionii, şi în mijlocul tablei de şah, uriaşi ca nişte lei de antracit, regii rămân flancaţi de tot ce are armata mai curat, mai desăvârşit şi fără prihană, în zori se va da fatala bătălie hotărâtoare, se va afla soarta, va fi pace Puritate ca cea a împerecherii între caimani, nu puritatea acelor oh sfântă fecioară cu picioarele murdare; puritate de acoperiş de tablă cu porumbei care îşi slobod fireşte găinaţul în capul cucoanelor înnebunite de furie, puritatea mănunchiu-rilor de ridichi, puritate de… Horacio, Horacio, te rog.

Puritate.

(Destul. Pleacă odată. Du-te la hotel, fă o baie, citeşte Notre-Dame de Paris sau Lupoaicele din Machecoul, revino-ţi din beţie. Extrapolare, nimic altceva.)

Puritate. Oribil cuvânt Pure1 şi apoi tate. Fii puţin atent E calamburul pe care l-ar fi făcut Brisset De ce plângi acum? Cine plânge. măi?

Să înţelegi purâul drept un fel de bobotează. Damn the language. Să înţelegi. Nu să fii inteligent: să înţelegi. O îndoială de paradis ce poate fi recâştigat: nu se poate să fim aici tocmai pentru a nu putea fi. Brisset? Omul se trage din broască… Blând as a bat, drunk as a butterfly, foutu, royalement foutu devant Ies portes que peut-etre… (O bucată de gheaţă pe ceafă, şi mai să te culci. Problemă: „Johnny Dodds sau Albert Nicholas?” Dodds, aproape sigur. Notă: să-l întreb pe Ronald.) Un vers şchiop, fâlfâind din aripi de pe lucarnă: „înainte de a se prăbuşi în neant la ultima diastolă…” Ce beţie îngrozitoare! The doors of perception, by Aldley Huxdous. Get yourself a tiny bit of mescalina, brother, the rest is bliss and diarrhoea. Dar să fim serioşi (da, era Johnny Dodds, poţi ajunge s-o dovedeşti în mod indirect Bateristul nu poate fi decât Zutty Singleton, ergo clarinetistul e Johnny Dodds, jazologie, ştiinţă deductivă, extrem de simplă după patru dimineaţa. Nu e de recomandat domnilor şi preoţilor). Să fim serioşi, Horacio, înainte de a ne îndrepta puţin şi a porni pe stradă, să ne întrebăm cu mâna pe inimă (cu mâna pe inimă? Cu sufletul la gură, dragă, sau cam aşa ceva. Toponomie, anatologie descriptologică, două tomuri, i-lus-tra-te), să ne întrebăm aşadar dacă trebuie să ne punem pe treabă începând de sus sau de jos (ce bine, gândurile mi s-au limpezit, vodca le înfige ca pe nişte fluturi pe carton, A este A, a rose is a rose is a rose, April is the cruellest month, fiecare lucru la locul lui şi un loc pentru fiecare roză e o roză e o roză…).

Uf. Beware of the Jabberwocky my son.



Horacio mai alunecă puţin şi văzu foarte clar tot ce voia să vadă. Nu ştia dacă trebuia să se pună pe treabă începând de sus sau de jos, adunându-şi toată puterea, sau mai curând ca acum, revărsat pe jos ca ceva lichid, sensibil la lucarnă, la luminările verzi, la faţa de mieluşel trist a Magăi, la Ma Rainey care cânta Jelly Beans Blues. Mai bine aşa, mai bine revărsat şi receptiv, spongios cum devine orice lucru îndată ce-l priveşti cu luare-aminte şi cu ochii adevăraţi. Nu era atât de beat încât să nu simtă că şi-a făcut casa bucăţi, că înlăuntrul lui nimic nu mai era la locul cuvenit, dar că în acelaşi timp – era sigur, minunat de sigur – pe podea sau pe tavan, sub pat ori plutind într-un lighean, erau stele şi crâmpeie de veşnicie, poeme ca nişte sori şi capete uriaşe de femei şi de pisici în care mocnea furia speciilor lor, în amestecul de gunoaie şi plăcuţe de jad al limbii lor, unde cuvintele se împleteau zi şi noapte în lupte înverşunate duse de furnici contra scolopendrelor, blasfemia convieţuia cu simpla aluzie la esenţe, imaginea cristalină cu cel mai trivial argou. Dezordinea triumfa şi alerga prin încăperi cu părul spânzurând în laţe slinoase, cu ochi sticloşi, în mâini cu cărţi de joc desperecheate, mesaje din care lipsea iscălitura şi formula de adresare, iar pe mese se răceau farfuriile cu supă, podeaua era plină de pantaloni azvârliţi, de mere putrede, de fese murdare. Şi toate astea sporeau pe neaşteptate şi muzica devenea atroce, mai de nesuportat decât liniştea catifelată a caselor bine orânduite ale rudelor sale fără cusur, în toiul haosului unde trecutul nu era în stare să găsească un buton de cămaşă iar prezentul se bărbierea cu cioburi de sticlă în lipsa unui brici îngropat în vreo glastră, în toiul unui anotimp ce se deschidea ca o giruetă oricărei adieri de vânt, un bărbat respira cu nesaţ, se simţea trăind până la delir chiar în actul de a contempla vălmăşagul din jur şi a se întreba dacă ceva din toate astea avea oare vreun sens. Orice dezordine se justifica dacă tindea să iasă din sine însăşi, prin nebunie se putea ajunge la o raţiune care să fie alta decât cea a cărei eroare e nebunia. „A ajunge de la haos la ordine”, se gândi Oliveira. „Da, însă ce ordine poate fi cea care nu pare haosul cel mai nefast, mai teribil, mai fără leac? Ordinea zeilor se numeşte ciclon sau leucemie, ordinea poetului se cheamă antimaterie, spaţiu dur, flori de buze tremurânde, sunt într-adevăr beat criţă, mamă Doamne, trebuie să mă duc să mă culc imediat” Iar Maga plângea, Guy dispăruse, Etienne se ţinea după Perico, şi Gregorovius, Wong şi Ronald stăteau cu privirea aţintită la un disc ce se învârtea încet, treizeci şi trei de turaţii şi jumătate pe minut, niciuna în plus sau în minus, şi în aceste turaţii Oscar's Blues, bineînţeles că interpretate de Oscar însuşi la pian, un anume Oscar Peterson, un anume pianist având ceva de tigru şi de pluş, un anume pianist trist şi gras, un tip la pian şi ploaia bătând în lucarnă, în fine, literaturi

—l53)


— C/U CRED CĂ TE ÎNŢELEG – spuse Maga, mângâindu-l pe păr – Cauţi ceva fără să ştii ce. Şi eu caut dar nici eu nu ştiu ce. Sunt însă două lucruri diferite. Ca povestea despre care se vorbea aseară… Da, tu eşti mai curând un Mondrian iar eu o Vieira da Silva

— Ah – zise Oliveira – Deci eu sunt un Mondrian.

— Da, Horacio.

— Vrei să spui un spirit plin de rigoare.

— Eu spun un Mondrian.

— Şi nu ţi-a trecut prin cap că dincolo de acest Mondrian poate începe o realitate Vieira da Silva?

— Oh, ba da – spuse Maga – Dar tu n-ai ieşit până acum din realitatea lui Mondrian. Ţi-e teamă, vrei să fii sigur. Nu ştiu de ce anume… Eşti ca un medic, nu ca un poet

— Să-i lăsăm pe poeţi – zise Oliveira – Şi nu-l dezavantaja pe Mondrian cu comparaţia asta.

— Mondrian e o minunăţie, dar fără respiraţie. Eu mă cam sufoc aici înăuntru. Şi când începi să-i dai zor c-ar trebui să găsim unitatea, eu văd atunci lucruri foarte frumoase dar moarte, flori presate sau ceva în genul ăsta.

— Ia să vedem, Lucia: tu înţelegi ce înseamnă unitatea?

— Pe mine mă cheamă Lucfa dar tu nu trebuie să-mi spui aşa – zise Maga – Sigur că ştiu ce înseamnă unitatea. Vrei să zici că toate se adună în viaţa ta ca să le poţi vedea dintr-odată. Nu-i aşa?

— Mai mult sau mai puţin – recunoscu Oliveira – De necrezut ce greu îţi vine să pătrunzi noţiunile abstracte. Unitate, pluralitate… Nu eşti în stare să le înţelegi fără să ai nevoie de exemple? Nu, nu eşti în stare… în sfârşit, ia să vedem: viaţa ta e pentru tine o unitate?

— Nu, nu cred. Sunt crâmpeie, lucruri care mi s-au tot întâmplat

— Dar tu treceai prin toate întâmplările ca firul prin mărgelele astea din piatră verde. Şi fiindcă veni vorba de ele, de unde a mai ieşit şi colierul ăsta?

— Mi l-a dat Ossip – spuse Maga – Era al mamei lui, cea din Odessa. Oliveira începu să pregătească mate. Maga se duse până la patul scund împrumutat de la Ronald ca să-l poată ţine în cameră şi pe Rocamadour. Cu patul acela şi cu Rocamadour şi furia vecinilor nu mai prea rămânea loc de trăit, dar nimeni n-o putuse convinge pe Maga că Rocamadour s-ar putea însănătoşi mai degrabă la spitalul de copii. Fusese nevoit s-o însoţească la ţară chiar în aceeaşi zi în care primise telegrama de la madame Irene, să-l înfăşoare pe Rocamadour în scutece şi pături, să instaleze de mântuială patul, să facă focul în sobă, să suporte ţipetele lui Rocamadour când sosea timpul supozitoarelor sau al biberoanelor, în care nimic nu putea ascunde gustul de medicament Oliveira mai pregăti nişte mate, uitându-se cu coada ochiului la coperta unui Deutsche Grammophon Gessellschaft pe care i-l dăduse Ronald şi pe care cine ştie când avea să-l poată asculta fără urletele şi zvârcolelile lui Rocamadour. îl îngrozea stângăcia cu care Maga îl înfăşa şi desfăşa, cântecele ei de nesuportat ca să-l liniştească, mirosul care venea la răstimpuri dinspre pătuţ, tampoanele de vată, zbieretele, stupida siguranţă pe care părea s-o aibă Maga că nu era nimic grav, că ceea ce făcea pentru copil era întocmai ceea ce trebuia făcut şi că Rocamadour se va însănătoşi în două sau trei zile. Totul era atât de insuficient, atât de fără rost Ce căuta el acolo? Cu o lună în urmă fiecare îşi mai avea încă propria sa cameră, apoi hotărâseră să locuiască împreună. Maga spusese că în felul acesta ar putea face destule economii, ar cumpăra un singur ziar, bucăţile de pâine n-ar mai prisosi, ea ar călca rufele lui Horacio, şi încălzirea, şi electricitatea… Oliveira fusese gata să admire această bruscă izbucnire de bun-simţ. Până la urmă acceptă fiindcă bătrânul Trouille avea greutăţi şi-i datora aproape treizeci de mii de franci, şi în momentul acela îi era totuna dacă locuia cu Maga sau singur, era mereu adâncit în gânduri şi prostul obicei de a despica firul în patru îi devenise de nesuferit, dar nu se putea dezbăra de el. Ajunse să creadă că prezenţa permanentă a Magăi îl va aduce cu picioarele pe pământ când va apuca s-o ia razna, dar nu bănuia fireşte ce avea să se întâmple cu Rocamadour. încă mai reuşea să se izoleze la răstimpuri, până când scâncetele lui Rocamadour îl făceau să se cufunde în chip salutar în starea aceea de proastă dispoziţie. „O să sfârşesc ca personajele lui Walter Pater”, se gândea Oliveira. „Un solilocviu după altul, adevărat viciu. Mario epicurianul, viciu în toată regula. Tot ce mă salvează încet-încet e mirosul de pipi al acestui copil.”

— Am bănuit întotdeauna că până la urmă ai să te culci cu Ossip – zise Oliveira.



— Rocamadour are febră – spuse Maga.

Oliveira mai făcu nişte mate. Trebuia să fie atent cu ceaiul, la Paris costa cinci sute de franci chilul prin farmacii şi mai era o iarbă de-a dreptul scârboasă ce se vindea la drogheria din gara Saint-Lazare cu denumirea pompoasă de „mate veritabil, cules de indieni”, cu virtuţi diuretice, antibiotice şi emoliente. Din fericire avocatul din Rosano – care în treacăt fie spus îi era frate – îi trimisese cinci chile de mate marca Crucea Maltei, dar nu-i mai rămăsese decât puţin. „Dacă mi se termină ceaiul am încurcat-o”, îşi zise Oliveira „Singurul meu dialog adevărat e cu stacana asta verde.” Cerceta comportamentul extraordinar al acestui mate, respiraţia frunzelor parfumate f ce se ridicau la suprafaţa apei şi care prin sorbire se dau la fund îngrămădindu-se unele peste altele, pierzându-şi orice luciu şi orice parfum, doar dacă nu erau înviorate din nou de un mic şuvoi de apă, plămân argentinian de rezervă pentru oameni solitari şi trişti. De multă vreme Oliveira era atras de lucruri fără importanţă şi avantajul de a medita cu atenţia concentrată asupra stacanei verzi consta în aceea că perfidei sale inteligenţe n-avea să i se năzare niciodată să îngrămădească în stacana verde noţiuni cum sunt cele iscate în mod pervers de către munţi, lună, orizont, o fată puberă, o pasăre sau un cal. „Poate că şi ceişorul ăsta mi-ar putea indica un centru”, se gândea Oliveira (şi ideea că Maga şi Ossip se combinaseră slăbea şi-şi pierdea consistenţa, pentru o clipă stacana verde era mai puternică, îşi oferea micul vulcan semeţ, craterul spumos şi ceaşca aburindă în aerul destul de rece al camerei în pofida sobei unde trebuia făcut focul cam pe la ora nouă). „Şi centrul ăsta care nu prea ştiu ce este nu serveşte ca expresie topografică a unităţii? Mă plimb printr-o încăpere uriaşă cu dale pe jos şi una din aceste dale e punctul exact unde ar trebui să mă opresc pentru ca totul să se orânduiască în perspectiva optimă”. „Punctul exact”, stărui Oliveira, luându-se puţin peste picior spre a-şi întări convingerea că nu se va pierde în hăţişul cuvintelor. „Un tablou anamorfozat la care trebuie să găseşti unghiul potrivit (şi important în acest hexemplu e că hunghiul e teribil de hascuţit, trebuie să ai nasul haproape lipit de pânză pentru ca dintr-o dată fascicolul de raze fără rost să se prefacă în portretul lui Francisc I sau în bătălia de la Sinigaglia, ceva huimitor într-un mod hincalificabil).” Dar această unitate, suma actelor definite de o viaţă, părea că refuză să se manifeste înainte ca viaţa însăşi să se sfârşească precum un mate fiert la refuz, adică numai ceilalţi, biografii, aveau să vadă unitatea, şi asta zău că n-avea nici cea mai mică importanţă pentru Oliveira. Problema consta în a capta unitatea fără a fi un erou, fără a fi un sfânt, fără a fi un criminal, fără a fi un campion de box, fără a fi un bărbat eminent, fără a fi un pastor. Să captezi unitatea în plină manifestare a pluralităţii, să înţelegi că unitatea ar fi ca centrul unui vârtej şi nu ca sedimentul de mate răsfiert şi rece.

— O să-i dau un sfert de aspirină – zise Maga.

jto _ Dacă izbuteşti să-l faci s-o înghită eşti mai mare decât Ambroise Pară – spuse Oliveira – Hai să bei un mate, l-am făcut chiar acum.

Treaba cu unitatea îl preocupa fiindcă i se părea că putea foarte uşor să cadă în cele mai groaznice capcane. Pe vremea studenţiei sale, pe strada Viamonte, cam prin 1930, constatase cu surprindere (mai întâi) şi cu ironie (apoi), că o grămadă de ţipi se instalau confortabil într-o aşa-zisă unitate a persoanei, care nu trecea dincolo de unitatea lingvistică şi de o prematură sclerozare a caracterului. Oamenii de soiul ăsta îşi inventau un sistem de principii niciodată verificate în profunzime, şi care nu erau altceva decât o cedare în faţa cuvântului, a noţiunii verbale de forţe, respingeri şi atracţii dislocate năprăznic şi înlocuite prin substitutul lor verbal. Şi astfel datoria, morala, imoralitatea şi amoralitatea, justiţia, caritatea, ceea ce era european şi ceea ce era american, ziua şi noaptea, soţiile, logodnicele şi prietenele, armata şi banca, drapelul şi aurul yankeu sau moscovit, arta abstractă şi bătălia de la Caseros, ajungeau să fie ca nişte dinţi sau fire de păr, ceva acceptat şi incorporat în mod fatal, ceva care nu se trăieşte şi nu se analizează fiindcă este aşa şi ne întregeşte şi întăreşte. Violarea omului de către cuvânt, apriga răzbunare a verbului împotriva părintelui său, umpleau de amarnică neîncredere orice reflecţie a lui Oliveira, silit să se folosească de propriul său duşman spre a-şi deschide drum până la un punct în care l-ar putea lăsa să plece şi continua – cum şi cu ce mijloace, în ce noapte albă sau în ce zi întunecată?- până la o împăcare absolută cu sine însuşi şi cu realitatea în care trăieşte. A ajunge la cuvânt fără cuvinte (ce dorinţă îndepărtată, ce puţin probabilă!), fără conştiinţă cugetătoare, a capta o unitate profundă, ceva care să arate în sfârşit sensul acestei poveşti care deocamdată nu însemna altceva decât faptul că stătea acolo bând mate şi uitându-se la funduleţul gol al lui Rocamadour şi la degetele Magăi care se tot agitau cu bucăţi de vată, ascultând zbieretele lui Rocamadour căruia nu-i plăceau deloc manevrele astea.

— 1 OTDEAUNA AM bănuit c-ai să ajungi să te culci cu el – zise Oliveira. Maga îşi acoperi copilul care ţipa acum mai puţin şi-şi şterse mâinile cu nişte vată.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə