— Şi totuşi – spuse Gregorovius întinzându-se – ilfaut tenter de vivre. „Voilă”, îşi zise Oliveira. „încă o dovadă pe care mă voi feri s-o menţionez. Din] milioane de versuri posibile, îl alege tocmai pe cel la care mă gândisem acum zece j minute. Asta-i ceea ce lumea numeşte coincidenţă.”
— Mă rog – spuse Etienne cu voce somnoroasă – nu-i vorba că trebuie să încerci j să trăieşti, căci viaţa ne este fatalmente dată De multă vreme oamenii se întreabă dacă viaţa şi fiinţele vii nu sunt două lucruri distincte. Viaţa se trăieşte ea însăşi, ne place j ori nu ne place. Guy a încercat azi să dezmintă această teorie, dar statistic vorbind e j de necontestat Stau mărturie lagărele de concentrare şi schingiuirile. Dintre toate j sentimentele noastre, singurul care nu-i cu adevărat al nostru e pesemne speranţa j Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi care se apără. Etcetera Şi acestea fiind zise eu ] m-aş duce să mă culc, fiindcă povestea cu Guy m-a făcut să mă simt frânt de oboseală, i Ronald, trebuie să vii la atelier mâine dimineaţă, am terminat o natură moartă care o ] să te înnebunească.
— Horacio nu m-a convins – zise Ronald – Recunosc că multe din cele ce mă: înconjoară sunt absurde, însă dăm probabil acest nume la tot ce nu înţelegem încă. Dar odată şi odată o să înţelegem.
— Ce optimism încântător – zise Oliveira – Am putea pune şi optimismul pe j seama vieţii pure. Forţa ta constă în aceea că pentru tine nu există viitor, cum e logic la majoritatea agnosticilor. Veşnic eşti viu, veşnic eşti în prezent, totul ţi se aranjează mulţumitor ca într-un tablou de Van Eyck. Dar dacă ţi s-ar întâmplă lucrul acesta îngrozitor şi anume să fii lipsit de credinţă şi în acelaşi timp să te proiectezi înspre moarte, spre scandalul cel mai de pomină, ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.
— Haide, Ronald – zise Babs – E foarte târziu, mi-e somn.
— Aşteaptă, aşteaptă. Mă gândeam la moartea tatălui meu, da, ceva din ce spui e adevărat N-am putut niciodată să potrivesc piesa asta în puzzle, era ceva cu totul inexplicabil. Un om tânăr şi fericit, în Alabama. Mergea pe stradă şi a căzut un copac peste el. Eu aveam cincisprezece ani, au venit să mă caute la şcoală. însă există atâtea lucruri absurde, Horacio, atâtea morţi sau greşeli… Nu-i o chestiune de număr, presupun Nu-i un absurd total cum crezi tu.
— Absurd e ca toate astea să nu pară ceva absurd – spuse Oliveira sibilinic – Absurd e să ieşi dimineaţa la uşă şi să găseşti sticla de lapte în prag şi să stai foarte liniştit pentru că ieri ţi s-a întâmplat la fel şi mâine va fi tot aşa. E stagnarea aceasta, repetiţia, suspecta lipsă a excepţiilor. Nu ştiu, dragă, ar trebui să încercăm altă cale.
— Renunţând la inteligenţă? – întrebă Gregorovius, neîncrezător.
— Nu ştiu, poate. Folosind-o altfel. Să se fi dovedit într-adevăr că principiile logice fac corp comun cu inteligenţa noastră? Dacă există popoare capabile să supravieţuiască în cadrul unei ordini magice… Sigur că săracii mănâncă viermi cruzi, dar şi asta e o chestiune de valori.
— Viermi, ce scârbos! – făcu Babs – Ronald, iubitule, e târziu.
— în fond – zise Ronald – ce te deranjează pe tine e legalitatea în toate formele ei. îndată ce un lucru începe să meargă bine, te simţi prizonier. Dar cu toţii suntem puţin în felul ăsta, o ceată de aşa-zişi rataţi pentru că n-avem o carieră, titluri şi tot restul. De asta ne aflăm la Paris, frate, şi faimosul tău absurd se reduce la urma urmelor la un fel de vag ideal anarhic pe care nu ajungi să-l defineşti.
— Ai dreptate întru totul – zise Oliveira – Şi cât de bine ar mai fi să ieşi în stradă şi să lipeşti afişe pentru Algeria liberă. Ca să nu mai vorbim cât de multe sunt de făcut în lupta pentru dreptate socială.
— Acţiunea poate servi pentru a da un sens vieţii – spuse Ronald —. Ai citit-o poate în Malraux, presupun.
— în ediţia N. R. F. – zise Oliveira
— Şi în loc de asta stai aici masturbându-te ca un maimuţoi, bătându-ţi capul cu false probleme, aşteptând naiba ştie ce. Dacă toate astea înseamnă absurd trebuie făcut ceva să-l schimbăm.
— Vorbeşti bine – spuse Oliveira – îndată ce crezi că discuţia se îndreaptă spre un subiect pe care-l consideri mai concret, cum e faimoasa ta acţiune, te cuprinde elocinţa. Nu vrei să-ţi dai seama că acţiunea, la fel ca şi lipsa de acţiune, se cuvin a fi meritate. Cum să acţionezi fără o atitudine centrală prealabilă, un fel de asentiment pentru ceea ce considerăm bun şi adevărat? Noţiunile tale despre adevăr şi bunătate sunt pur istorice, se întemeiază pe o etică moştenită. însă istoria şi etica mi se par extrem de dubioase.
— Odată – zise Etienne, îndreptându-se – mi-ar plăcea să te aud perorând mai pe larg despre chestia asta pe care o numeşti atitudinea centrală. Poate că exact în centru e un gol desăvârşit
— Să nu crezi că nu m-arn gândit la asta – spuse Oliveira – Dar chiar şi din raţiuni estetice, pe care eşti foarte capabil să le apreciezi, vei admite că între a te plasa într-un centru şi a bântui pe la periferie există o diferenţă calitativă care dă de gândit.
— Horacio – zise Gregorovius – foloseşte din belşug cuvintele astea pe care cu I puţin înainte ne-a sfătuit plin de emfază să nu le folosim. E un om căruia nu trebuie să-i ceri discursuri ci altceva, lucruri nedesluşite şi inexplicabile ca visele, coincidenţe, | revelaţii, şi mai cu seamă umor negru.
— Tipul de deasupra a bătut iar în tavan – zise Babs.
— Ba nu, e ploaia – spuse Maga – Trebuie să-i dau doctoria lui Rocamadour
— Ai tot timpul – spuse Babs aplecându-se în grabă până ajunse să-şi lipească | ceasul cu brăţară de lampă – Trei fără zece. Haide, Ronald, e foarte târziu.
— Plecăm la trei şi cinci – hotărî Ronald. j – De ce la trei şi cinci? – întrebă Maga.
— Pentru că primul sfert de oră e totdeauna fast – lămuri Gregorovius.
— Mai dă-mi puţin rachiu – ceru Etienne – Merde, n-a mai rămas nici un pic. Oliveira stinse ţigara. „Priveghiul armelor”, se gândi cu recunoştinţă. „Sunt prieteni de nădejde, chiar şi Ossip, amărâtul de el. Acum vom avea preţ de un sfert de ceas reacţii în lanţ pe care nimeni nu le mai poate evita, nimeni, nici măcar la gândul că la anul, exact la ora asta, amintirea cea mai precisă şi amănunţită n-ar putea să altereze producerea de adrenalină sau de salivă, sudoarea în podul palmelor… Astea sunt dovezile pe care Ronald nu le va înţelege niciodată. Ce-am făcut eu în noaptea asta? Ceva oarecum monstruos, a priori. Poate că s-ar fi putut încerca balonul cu oxigen, ceva în genul ăsta. O prostie, de fapt: i-am fi prelungit viaţa ca lui monsieur Valdemar.”
— Ar trebui s-o pregătim – îi spuse Ronald la ureche.
— Nu spune tâmpenii, te rog. Nu simţi că e gata pregătită, că mirosul pluteşte în aer?
— Vă apucaţi să vorbiţi încet – spuse Maga – acum când nu mai e nevoie. „Tu parle”, îşi zise Oliveira.
— Mirosul? – murmură Ronald – Eu nu simt nici un miros.
— Mă rog, se face trei – spuse Etienne scuturându-se ca şi cum i-ar fi fost frig – Ronald, fă şi tu un efort, n-o fi un geniu Horacio, dar e uşor să-ţi dai seama ce vrea să-ţi spună. Tot ce putem face e să mai stăm puţin şi să suportăm ce va să vină. Şi tu, j Horacio, că mi-am adus aminte, povestea cu tabloul lui Rembrandt pe care o spuneai azi e destul de reuşită. Există o metapictură tot aşa cum există o metamuzică, iar bătrânul punea suflet în ce făcea Numai cei orbiţi de logică şi de bune maniere pot sta în faţa unui Rembrandt fără să simtă că acolo e o fereastră deschisă spre altceva, un semn. Foarte primejdios pentru pictură, în schimb…
— Pictura e un gen ca atâtea altele – zise Oliveira – Nu trebuie s-o protejezi prea mult ca gen. De altfel, pentru fiecare Rembrandt există o sută de pictori şi nimic mai mult, aşa încât pictura e foarte bine pusă la adăpost
— Din fericire – spuse Etienne.
i:
— Din fericire – încuviinţă Oliveira – Din fericire totul merge foarte bine în cea mai bună dintre lumi. Aprinde lumina mare, Babs, butonul e în spatele scaunului tău.
— Pe unde o fi o linguriţă curată – zise Maga, ridicându-se.
Cu o sforţare ce i se păru respingătoare, Oliveira se stăpâni să nu se uite spre fundul camerii. Maga se freca la ochi năucită, iar Babs, Ossip şi ceilalţi priveau pe furiş, întorceau capul şi priveau din nou. Babs dădu să facă gestul de a o apuca pe Maga de braţ, dar ceva de pe faţa lui Ronald o opri Etienne se ridică, netezindu-şi pantalonii încă umezi. Ossip se desprindea din fotoliu, monnăind ceva despre trenciul pe care nu şi-l găsea. „Acum ar trebui să bată în tavan”, se gândi Oliveira închizând ochii „Mai multe bătăi una după alta, apoi alte trei, solemne. însă totul e pe dos, în loc să stingem luminile le aprindem, scena-i de partea asta, nu se poate face nimic.” Se sculă şi el, simţind în oase oboseala pricinuită de mersul de peste zi, de toate cele întâmplate în ziua acea. Maga dăduse peste linguriţă pe consola şemineului, în spatele unui vraf de discuri şi cărţi. începu s-o şteargă cu marginea rochiei, o cercetă cu luare-aminte la lumina lămpii. „Acum o să toarne doctoria în linguriţă, şi după asta o să 1 se verse pe jos jumătate până ajunge la marginea patului”, îşi zise Oliveira spnjinindu-se de perete. Toţi erau atât de tăcuţi încât Maga îi privi parcă uimită, dar se chinuia să deschidă flaconul. Babs voia s-o ajute, să-i ţină lingurinţa, chipul îi era însă atât de încordat ca şi cum Maga făcea ceva nespus de oribil, până când Maga turnă lichidul în linguriţă şi puse la întâmplare flaconul pe marginea mesei unde abia mai avea loc, printre caiete şi hârtii şi, apucând linguriţa precum Blondin prăjina, precum îngerul care ţine sfântul ce stă să cadă într-o prăpastie, începu să meargă ţârâindu-şi papucii, apropiindu-se încet de pat, însoţită de Babs care făcea grimase neştiind dacă să se uite sau să nu se uite şi apoi privindu-i pe Ronald şi pe ceilalţi care se apropiau în spatele ei, Oliveira fiind ultimul cu ţigara aprinsă în gură.
— Mereu mi se varsă juma… – zise Maga, oprindu-se lângă pat
— Lucia – spuse Babs, dând să-i cuprindă umerii cu ambele mâini, dar fără s-o atingă.
Lichidul se vărsă pe cuvertură, şi linguriţa căzu deasupra. Maga scoase un strigăt şi se prăbuşi peste pat, cu faţa în jos şi apoi într-o parte, cu faţa şi mâinile lipite de o păpuşă indiferentă şi cenuşie care tremura şi se scutura neconvingător, zadarnic maltratată şi mângâiată.
— Ce naiba, ar fi trebuit s-o pregătim – spuse Ronald – Nu-i drept, e o ticăloşie. Toată lumea trăncănind tot felul de prostii, ba de una, ba de alta…
— Nu începe cu isteria – zise Etienne, posomorit – în orice caz, fă şi tu ca Ossip care nu-şi pierde capul. Caută apă de colonie, sau ceva asemănător. Auzi-l şi pe moşul de sus, iar a început
— Are şi de ce -spuse Oliveira privind-o pe Babs care se lupta s-o smulgă pe Maga din pat – Ce mai noapte îi facem, frate!
— Ducă-se dracului – zise Ronald – Mă duc la el şi-i sparg capul, boşorog nenorocit Dacă nu respectă durerea semenilor…
— Take it easy – zise Oliveira – Uite apa de colonie, ia batista mea, deşi e departe de a fi de un alb imaculat în fine, va trebui să meargă careva la comisariat
— Pot să mă duc eu – spuse Gregorovius, care avea trendul pe braţ.
— Sigur, doar eşti din familie – zise Oliveira.
— De-ar putea plânge – spunea Babs, mângâind fruntea Magăi care, cu capul pe pernă, se uita ţintă la Rocamadour – O batistă cu spirt, vă rog, ceva care s-o facă să reacţioneze.
Etienne şi Ronald începeau să se agite în jurul patului. Bătăile în tavan se repetau ritmic, şi de fiecare dată Ronald se uita în sus, iar la un moment dat ridică isteric pumnul. Oliveira se retrăsese lângă sobă şi de acolo privea şi asculta Simţea că oboseala îl răzbea, îl făcea să se prăbuşească, era un chin să respire, să se mişte. Mai aprinse o ţigară, ultima din pachet Lucrurile începeau să se îndrepte puţin, pe neaşteptate Babs cercetase un colţ al camerei şi, după ce improviza un fel de leagăn din două scaune şi o pătură, se sfătuia cu Ronald (era ciudat să-i vezi gesturile pe deasupra Magăi, pierdută într-un delir îngheţat, într-un monolog vehement dar sec şi spasmodic), la un moment dat îi puseră Magăi pe ochi o batistă („dacă e batista cu apă de colonie poate să şi orbească”, îi trecu prin cap lui Oliveira), şi cu o iuţeală extraordinară îl ajutau acum pe Etienne să-l ia pe Rocamadour şi să-l ducă în leagănul improvizat, apoi trăgeau cuvertura de sub Maga şi o acopereau, vorbindu-i în şoaptă, mângâmd-o, dându-i să respire batista. Gregorovius se dusese până la uşă şi rămăsese acolo, până să se hotărască să plece, uitându-se pe furiş spre pat şi apoi spre Oliveira care stătea cu spatele la el dar simţea că era privit Când se hotărî să plece bătrânul se înfiinţase deja pe palier, înarmat cu un baston, şi Ossip intră la loc dintr-un salt Bastonul se izbi de uşă. „Uite aşa vin toate, una după alta”, îşi zise Oliveira, făcând un pas spre uşă. Ronald, care ghicise ce avea să se întâmple, se repezi ca turbat în vreme ce Babs îi striga ceva în engleză. Gregorovius vru să-l prevină dar era prea târziu. Ieşiră cu toţii, Ronald, Ossip şi Babs, urmaţi de Etienne care se uita la Oliveira ca la singura persoană care mai avea puţin bun-simţ.
— Du-te şi vezi să nu facă vreo prostie – îi zise Oliveira – Moşul are vreo optzeci de ani şi-i lipseşte o doagă.
— Tous des consl – ţipa bătrânul de pe palier – Bande des tueurs, şi vous croyei que ga va se passer commc gal Des fripouilles, des faineants. Tas d'encules!
Curios era că nu striga prea tare. Din uşa întredeschisă, vocea lui Etienne răsună prin ricoşeu: „Ta giieule, pe'pere”. Gregorovius îl apucase pe Ronald de braţ, dar la lumina care se strecura din cameră Ronald îşi dădu seama că moşul era într-adevăr foarte bătrân, şi se mărgini să-i fluture pe la nas un pumn tot mai puţin convins. într-un rând sau două Oliveira se uită spre pat, unde Maga stătea foarte liniştită sub cuvertură. Plângea în hohote, cu gura înfundată în pernă, exact în locul unde se aflase capul lui Rocamadour. „Foudrait qurand mime laisser dormir Ies gens”, spunea moşul. „Qu'est-ce que ga me fait, moi, un gosse qu'a claque? Cest pas une fagon d'agir, quand mime, on est a Paris, pas en Amazonie”. Glasul lui Etienne îl acoperi, convingându-l. Oliveira îşi zise că n-ar fi chiar atât de greu să ajungă la pat, să se aplece ca să-i şoptească Magăi câteva cuvinte la ureche. „Insă aş face-o pentru mine”, se gândi. „Ea e dincolo de orice. Eu sunt cel care apoi aş dormi mai bine, mă rog, vorba-vine. Eu, eu, eu. Eu aş donni mai bine după ce-aş săruta-o şi consola-o şi i-aş repeta tot ce i-au spus deja ceilalţi.”
— Eh bien, moi, messieurs, je respecte la douleur d'une mere – se auzi vocea bătrânului —. Allez, bonsoir messieurs, dames.
Ploaia bătea în rafale în geamuri. Parisul era probabil un uriaş bulbuc cenuşiu în care încet-încet se va lumina de ziuă. Oliveira se apropie de ungherul unde canadiana lui părea un tors de om ciopârţit, inustmd de umezeală. Şi-o puse alene, uitându-se neîncetat spre pat ca şi cum ar aştepta ceva. Se gândea la braţul Berthei Trapat strângându-i-l pe al lui, la mersul lor prin ploaie. „La ce ţi-a slujit vara, oh, privighetoare în zăpadă?”, recită ironic. „Ciumat, măi, ciumat de-a binelea. Şi nu mai am nici ţigări, fire-ar să fie.” Ar trebui să se ducă la cafeneaua lui Bebert, la urma urmelor zorii zilei aveau să fie la fel de respingători acolo ca în oricare altă parte.
— Ce moş tâmpit! – făcu Ronald, închizând uşa.
— S-a întors la el în cameră – informă Etienne – Cred că Gregorovius s-a dus să anunţe la poliţie. Tu rămâi aici?
— Nu, la ce bun? N-o să le placă să găsească atâta lume aici la ora asta. Ar fi mai bine să rămână Babs, două femei sunt totdeauna un argument convingător în cazuri din astea E mai intim, înţelegi?
Etienne se uită la el. &>.» * ' v*t-> Ui*>
— Aş vrea să ştiu de ce-ţi tremură atâta buzele – spuse.
— Un tic nervos – răspunse Oliveira.
— Ticurile şi aerul cinic nu se prea potrivesc. Vin şi eu cu tine, hai să mergem.
— Să mergem.
Ştia că Maga se ridica în capul oaselor şi-l privea Cu mâinile în buzunarul canadienei, se duse spre uşă. Etienne făcu un gest parcă să-l oprească, şi apoi plecă după el. Ronald îi văzu ieşind şi dădu din umeri, furios. „Ce absurde-s toate astea”, îşi zise. Gândul că totul era absurd îl făcu să se simtă prost, fără să-şi dea însă seama de ce. Se apucă s-o ajute pe Babs, să fie util, să ude compresele. începură iar bătăile în tavan.
—l30) a A i/H
— 1 IENS – zise Oliveira.
Gregorovius stătea lipit de sobă, într-un halat negru, citind. Agăţase într-un cui un bec pe perete, şi un abajur din hârtie de ziar filtra cu grijă lumina.
— Nu ştiam că ai o cheie.
— Rămasă de odinioară – spuse Oliveira, aruncându-şi canadiana în colţ, ca de obicei – Ţi-o las ţie, doar acum eşti stăpânul casei.
— Numai pentru o vreme. Aici e prea frig şi pe deasupra mai e şi moşul de deasupra. Azi dimineaţă a bătut în tavan cinci minute, nu se ştie de ce.
— Inerţie. Totul durează mereu puţin mai mult decât s-ar cuveni. Eu, bunăoară, ara urcat toate etajele astea, am scos cheia, am descuiat… E aer închis aici.
— Un frig îngrozitor – zise Gregorovius – A trebuit să lăsăm fereastra deschisă patruzeci şi opt de ore după dezinfecţie.
— Şi ai stat aici tot timpul? Caritas. Ce tip!
— Nu din motivul la care te gândeşti tu, mi-era teamă ca nu cumva cineva din imobil să profite de situaţie pentru a lua camera în primire. Lucia mi-a spus odată că proprietăreasa e o babă nebună şi că mai mulţi chiriaşi nu plătesc nimic de ani de zile. La Budapesta citeam cu mare sârg Codul civil, mi-a mai rămas câte ceva.
— După toate astea te-ai instalat deci aici ca un peşte. Chapeau, mon vieux. Sper că nu mi-aţi aruncat ceaiul la gunoi
— Oh, nu, e acolo pe noptieră, printre ciorapi. Acum e mult loc liber.
— Aşa se pare – zise Oliveira – Magăi i s-a năzărit să facă ordine, nu se mai văd nici discurile, nici romanele. Măi, dar dacă înţeleg eu bine…
— A luat totul cu ea – spuse Gregorovius.
Oliveira deschise sertarul noptierei şi scoase ceaiul şi ibricul. începu să-l pregătească alene, uitându-se în dreapta şi-n stânga. Cuvintele tangoului Noaptea mea tristă îi jucau în cap. Socoti pe degete. Joi, vineri, sâmbătă. Nu. Luni, marţi, miercuri. Nu,_ marţi noaptea, Berthe Tre”pat, m-ai părăsit I când viaţa mi se părea mai frumoas miercuri (o beţie de pomină, N. B. a nu amesteca vodcă şi vin roşu), lăsându-mă < sufletul rănit I şi-un ghimpe-n inimă, joi, vineri, Ronald cu o maşină de împrumut] vizită la Guy Monod ca o mănuşă întoarsă pe dos, litri întregi de vărsătură verde, înl afară de pericol, ştiind că te iubeam I că erai fericirea mea I speranţa şi dulcea iluzie,* sâmbătă, unde? unde? pe vreundeva pe la Marly-le-Roi, cinci zile în total, ba nu, şase, o săptămână sau cam aşa ceva, şi camera încă îngheţată cu sobă cu tot Ossip, mare şmecher, regele descurcăreţilor. f, – Deci a plecat – zise Oliveira, tolănindu-se în fotoliu cu ceaşca la îndemână.
Gregorovius dădu afirmativ din cap. Ţinea cartea deschisă pe genunchi şi dădea impresia că vrea (politicos) să citească mai departe.
— Şi ţi-a lăsat camera.
— Ştia că sunt într-o situaţie delicată. Mătuşa, sora bunicii, nu mi-a mai trimis bani, probabil a murit. Miss Babington nu dă nici un semn de viaţă, dar având în vedere situaţia din Cipru… Se ştie doar că asta are urmări la Malta: cenzură şi alte chestii de-astea. Lucia mi-a oferit să împărţim camera după ce tu ai anunţat-o că pleci. Nu ştiam dacă să accept, însă ea a insistat.
— Nu prea se potriveşte atunci cu plecarea ei.
— Dar toate astea au fost înainte. *' Vl-
— înainte de dezinfecţie?
— întocmai.
— Ai câştigat lozul cel mare, Ossip.
— E foarte trist – zise Gregorovius – Totul ar fi putut fi altfel.
— Nu plânge, bătrâne. O cameră de patru pe trei cincizeci, cu cinci mii de franci pe lună, cu apă curentă…
— Aş vrea – spuse Gregorovius – să lămurim lucrurile între noi. Camera asta…
— Nu-i a mea, dormi liniştit. Iar Maga a plecat
— Oricum… -*' – Unde?
l – A spus ceva de Montevideo.
— N-are bani pentru asta.
— A spus ceva şi de Perugia.
w – Vrei să spui de Lucea. De când a citit Sparkenbroke se dă în vânt după locuri de-astea. Spune-mi serios unde e.
— N-am nici cea mai vagă idee, Horacio. Vineri a umplut o valiză cu haine şi cărţi, a făcut o groază de pachete şi apoi au venit doi negri şi le-au luat Mi-a spus că eu puteam să rămân aici, şi cum plângea întruna să nu crezi că era uşor de vorbit cu ea
— Am chef să-ţi sparg capul – zise Oliveira turnându-şi ceai.
— Ce vină am eu?
— Nu-i vorba de vină, măi. Eşti ca un personaj dostoievskian, şi dezgustător şi simpatic, un soi de pupă-n fund metafizic. Când zâmbeşti aşa omul înţelege că nu-i nimic de făcut
— Oh, ştiu eu bine cum stau lucrurile – zise Gregorovius – Mecanica acelui challenge and response e bună pentru burghezi. Tu eşti ca mine, şi de asta n-ai să mă baţi. Nu mă privi aşa, nu ştiu nimic de Lucia. Unul din negri se duce mereu la cafeneaua Bonaparte, l-am văzut Poate că îţi spune el. Dar de ce o cauţi acum?
— Lămureşte-mi acest „acum”. Gregorovius ridică din umeri.
— A fost un priveghi foarte sobru – zise – Mai ales după ce am scăpat de poliţişti. Socialmente vorbind, absenţa ta a stârnit comentarii contradictorii. Clubul ţi-a luat apărarea, dar vecinii şi bătrânul de deasupra…
— Să nu-mi spui că moşul a venit la priveghi.
— N-a fost chiar un priveghi; ne-au lăsat să ţinem corpuşorul până la prânz, iar apoi a venit serviciul municipal. Eficace şi rapid, trebuie să recunosc.
— îmi imaginez scena – zise Oliveira – Dar nu-i un motiv pentru ca Maga să se apuce să se mute fără a spune nimic.
— Ea şi-a închipuit tot timpul că tu erai cu Pola
— Qa alors! – exclamă Oliveira.
— Idei pe care şi le fac unii. Acum că ne tutuim din vina ta, mi-e mai greu să-ţi spun nişte chestii. E un paradox, evident, dar aşa-i. Probabil fiindcă e o tutuire cu desăvârşire nesinceră. Tu ai început, în noaptea aceea.
— Poţi tutui foarte bine pe tipul care s-a culcat cu femeia ta.
— M-am săturat să-ţi tot spun că nu-i adevărat; vezi bine că nu există nici un motiv să ne tutuim. De-ar fi sigur că Maga s-a înecat aş înţelege că în durerea momentului, când lumea se îmbrăţişează şi consolează… Dar nu e cazul, cel puţin nu pare a fi.
— Ai citit ceva în ziar – spuse Oliveira
— Semnalmentele nu corespund deloc. Putem să ne vorbim mai departe adresân-du-ne cu dumneata. E acolo, deasupra şemineului.
Într-adevăr, nu corespundeau deloc. Oliveira aruncă ziarul şi-şi mai făcea nişte mate. Lucea, Montevideo, ghitara-i ascunsă pe veci în dulap… Şi când îţi strângi toate lucrurile într-o valiză şi faci pachete, omul poate deduce de aici că (atenţie: nu orice deducţie este o dovadă), nimeni nu mai cântă vreun cântec I nici nu-i mai atinge strunele. Nici nu-i mai atinge strunele.
— Bun, o să aflu eu pe unde o fi. Nu prea departe, probabil.
— Casa asta va fi întotdeauna a ei – zise Gregoroviuschiar dacă Adgalle vine să-şi petreacă primăvara cu mine.
— Mama ta?
— Da O telegramă emoţionantă, cu cuvântul acela de patru litere. Şi tocmai citesc Sefer Yetzirah, încercând să disting influenţele neoplatonice. Cabala e domeniul la care Adgalle se pricepe de minune; o să avem nişte discuţii teribile.
— Maga a făcut vreo aluzie c-ar avea de gând să se sinucidă?
— Oh, ştii cum e cu femeile. c
— Spune-mi clar. %.
— Nu cred – zise Gregorovius – Vorbea mai stăruitor de Montevideo.
— E o prostie, n-are un sfanţ.
— De Montevideo şi de treaba cu figurina de ceară.
— Ah, figurina! Şi ea credea…
— Era sigură. Pe Adgalle o s-o intereseze grozav povestea asta. Ceea ce tu numeşti coincidenţă… Lucia nu credea însă c-ar fi fost vreo coincidenţă. De fapt nici tf tu nu prea crezi. Lucia mi-a spus că atunci când ai descoperit figurina verde ai aruncat-o pe jos şi ai zdrobit-o cu piciorul.
Dostları ilə paylaş: |