Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

ARTHUR C. CLARKE & GENTRY LEE - GRĂDINA DIN RAMA

JURNALUL LUI NICOLE
1
29 DECEMBRIE 2200

În urmă cu două nopţi, la 10:44, ora Greenwich a Pământului, Simone Tiasso Wakefield a salutat Universul. A fost o experienţă incredibilă. Crezusem că simţisem emoţii puternice înainte, dar nimic din viaţa mea - nici moartea mamei, nici medalia de aur la Olimpiada de la Los Angeles, nici cele treizeci şi şase de ore petrecute cu prinţul Henry, şi nici chiar naşterea lui Genevieve în spi­talul din Tours, sub ochii atenţi ai tatei - n-a fost atât de intens ca bucuria şi uşurarea când am auzit, în sfârşit, primul ţipăt al lui Simone.

Michael prezisese că pruncul avea să sosească în ziua de Crăciun. În felul lui drăguţ, ne-a spus că Dumnezeu ne „va da un semn” făcând ca pruncul spaţial să se ivească pe lume în presupusa zi de naştere a lui Iisus. Richard s-a uitat urât, cum face mereu când fervoarea religioasă a lui Michael o ia razna. Dar după ce, în Ajunul Crăciunului, am simţit primele contracţii, până şi Richard a fost pe punctul să devină credincios.

În noaptea de dinaintea Crăciunului, am dormit cu intermitenţe. Chiar înainte de a mă trezi, am avut un vis profund, intens. Se făcea că mă plimbam pe lângă heleşteul de la Beauvois, jucându-mă cu răţoiul meu favorit Dunois şi cu tovarăşii lui sălbatici, când am auzit că mă striga un glas. Nu l-am putut recunoaşte, dar am ştiut cu certitudine că era al unei femei. Ea mi-a spus că naşterea va fi foarte dificilă şi că voi avea nevoie de toată de energia ca să-mi aduc pe lume al doilea copil.

De Crăciun, după ce am schimbat între noi darurile simple pe care le comandaserăm pe ascuns ramanilor, am început să-i instruiesc pe Michael şi pe Richard pentru o gamă de posibile urgenţe. Cred că Simone s-ar fi născut realmente de Crăciun, dacă nu mi-ar fi dat atât de bine seama că nici unul dintre cei doi bărbaţi nu era nici măcar pe departe pregătit să mă ajute în cazul unei probleme majore. Probabil că doar voinţa mea a întârziat naşterea copilului în acele ultime două zile.

Una dintre procedurile de situaţie neprevăzută pe care le-am discutat de Crăciun a fost practicarea unei tăieturi pentru ca pruncul să poată ieşi. În urmă cu două luni, când fetiţa mea încă nenăscută mai avea libertate de mişcare în interiorul uterului, fusesem cât se poate de convinsă că era cu susul în jos. Crezusem însă că se întorsese în timpul ultimei săptămâni, înainte de a coborî în poziţia de naştere. Avusesem doar parţial dreptate. Ea chiar reuşise să coboare mai întâi cu capul în canalul de naştere; totuşi, se găsea cu faţa în sus, spre stomacul meu, şi, după prima serie de contracţii serioase, vârful căpşorului i s-a înţepenit în dreptul pelvisului meu.

Într-un spital de pe Pământ, probabil că medicul mi-ar fi făcut cezariană. Cu siguranţă medicul ar fi fost alertat la stresul fătului şi ar fi lucrat din timp cu toate instrumentele robot, străduindu-se să întoarcă invers capul lui Simone, înainte ca ea să se înţepenească într-o astfel de poziţie inconfortabilă.

Spre sfârşit, durerea a fost sfâşietoare. Între con­tracţiile puternice care o împingeau în oasele mele nedis­puse să cedeze, am încercat să răcnesc câteva ordine pen­tru Michael şi Richard. Richard aproape că n-a fost de nici un folos. Nu făcea faţă durerii mele (sau „harababurii”, cum a numit mai târziu situaţia), cu atât mai puţin să fie de ajutor la epiziotomie sau la folosirea înlocuitorului de forceps pe care îl obţinusem de la ramani. Michael, binecuvântat fie, cu transpiraţia curgân­du-i de pe frunte în ciuda temperaturii răcoroase din cameră, s-a zbătut vitejeşte să-mi urmeze instrucţiunile uneori incoerente. A folosit scalpelul din trusa mea ca să mă deschidă mai mult şi apoi, după doar o clipă de ezitare datorată abundenţei de sânge, a găsit cu forcepsul capul lui Simone. A reuşit cumva, la a treia încercare, atât s-o împingă înapoi în canalul de naştere, cât şi s-o întoarcă, astfel încât să se poată naşte.

Ambii bărbaţi au ţipat când i-au văzut creştetul. Eu m-am concentrat în continuare asupra ritmului respiraţiei, temându-mă că s-ar fi putut să nu-mi păstrez cunoştinţa. În ciuda durerii intense, am urlat şi eu când ultima mea con­tracţie puternică a catapultat-o pe Simone în mâinile lui Michael. Sarcina de a tăia cordonul ombilical i-a revenit lui Richard, ca tată. Când a terminat, Michael a ridicat-o pe Simone, ca s-o văd.

— E fată, a spus el, cu lacrimi în ochi.

A pus-o încetişor pe abdomenul meu, iar eu m-am ridi­cat uşor s-o privesc. Prima impresie a fost că semăna per­fect cu mama.

M-am străduit să rămân trează până a fost înlăturată placenta şi am terminat de prins în copci, cu ajutorul lui Michael, tăieturile pe care mi le făcuse cu scalpelul. Apoi mi-am pierdut cunoştinţa. Nu-mi amintesc prea multe detalii din următoarele douăzeci şi patru de ore. Eram atât de obosită de pe urma travaliului şi a naşterii (contracţiile se îndesiseră la cinci minute cu unsprezece ore înainte de momentul naşterii), încât adormeam la fiecare prilej. Proaspăta mea fiică a supt imediat, fără nici un îndemn, şi Michael susţinea că a supt chiar o dată sau de două ori, când eram doar parţial trează. Acum laptele îmi inundă sânii imediat ce Simone începe să sugă. Pare foarte mulţumită când termină. Sunt încântată că laptele meu e potrivit pentru ea - îmi făcusem griji că s-ar fi putut să am aceeaşi problemă ca în cazul lui Genevieve.

De fiecare dată când mă trezesc, unul dintre bărbaţi e lângă mine. Zâmbetele lui Richard par mereu puţin forţate, totuşi sunt apreciate. Michael se grăbeşte să mi-o pună pe Simone în braţe sau la piept, de cum mă trezesc. O ţine degajat, chiar şi când plânge, şi murmură întruna: „E fru­moasă”.

În clipa de faţă, Simone doarme lângă mine, înfăşurată în cvasi-plăpumioara confecţionată de ramani (este extrem de dificil să le explicăm ţesăturile, mai ales cuvintele care exprimă calităţi, ca „moale”, în oricare dintre termenii can­titativi pe care îi pot înţelege). Chiar că seamănă cu mama.

Are pielea foarte închisă la culoare, poate chiar mai închisă decât a mea, iar părul des este negru ca tăciunele. Ochii sunt cafeniu intens. Cu capul încă ţuguiat şi diform din cauza naşterii dificile, nu-i uşor s-o numeşti frumoasă. Dar fireşte că Michael are dreptate. E superbă. Ochii mei sunt în stare să vadă frumuseţea din spatele făpturii fragile, roşiatice care respiră cu o rapiditate frenetică. Bine ai venit pe lume, Simone Wakefield!