Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

1 MARTIE 2206

Azi-dimineaţă am repetat testul parţial de genom, ca să verific rezultatele iniţiale. Nu există nici o îndoială. Băiatul nostru încă nenăscut are în mod hotărât sindromul Whittingham. Din fericire nu mai există alt defect identifi­cabil, dar Whittingham este şi aşa destul de rău.

După micul dejun, când am rămas singuri câteva clipe, i-am arătat datele lui Michael. La început n-a înţeles ce spuneam, dar când am folosit cuvântul „retardat” a reacţionat imediat. Mi-am dat seama că se gândea la un copil care avea să fie tot timpul incapabil să-şi poarte sin­gur de grijă. Îngrijorarea i s-a atenuat doar parţial, când i-am explicat că sindromul Whittingham este doar inca­pacitatea de a învăţa, un simplu eşec al procesului elec­trochimic din creier de a se derula aşa cum trebuie.

Săptămâna trecută, când am făcut primul test parţial de genom, am bănuit sindromul Whittingham dar, întrucât rezultatele conţin o posibilă ambiguitate, nu i-am spus nimic lui Michael. Înainte de a extrage a doua mostră de lichid amniotic, am vrut să revăd ce se ştia despre boala în cauză. Din păcate, enciclopedia mea medicală prescurtată nu conţinea suficiente date ca să mă satisfacă.

În după-amiaza asta, în timp ce Katie dormea, eu şi Michael am rugat-o pe Simone să meargă în camera copi­ilor pentru o oră, o oră şi ceva. Îngeraşul nostru perfect s-a conformat imediat. Michael era mult mai calm decât dimineaţă. A recunoscut că la început fusese devastat de veştile cu privire la Benjy (vrea ca pe copil să-l cheme Benjamin Ryan O'Toole, ca pe bunicul lui). Se pare că citirea cărţii lui Iov a jucat un rol major, în sensul că l-a ajutat să-şi recapete optimismul.

I-am explicat că dezvoltarea mintală a lui Benjy avea să fie înceată şi anevoioasă. Totuşi, s-a liniştit când l-am informat că mulţi suferinzi de sindromul Whittingham au ajuns, după douăzeci de ani de învăţătură, la cunoştinţele echivalente vârstei de doisprezece ani. L-am asigurat pe Michael că boala nu are manifestări fizice, ca în cazul sin­dromului Down, şi că, întrucât Whittingham este o carac­teristică regresivă blocată, este puţin probabil ca vreun posibil urmaş să fie afectat înainte de a treia generaţie, cel mai devreme.

— Există vreun mod de a şti care dintre noi are sin­dromul în genele lui? m-a întrebat Michael spre sfârşitul discuţiei.

— Nu, i-am răspuns. Dereglarea este foarte greu de izolat, deoarece se pare că apare din mai multe gene dife­rite imperfecte. Diagnosticarea este simplă doar dacă sindromul este activ. Nici chiar pe Pământ încercările de a-i identifica pe purtători n-au avut succes.

Am început să-i povestesc că, din 2068, aproape că nu existaseră cazuri nici în Africa, nici în Asia. Era o dere­glare fundamental caucaziană, cu cea mai mare incidenţă în Irlanda. Am hotărât că Michael avea să intre destul de curând în posesia acestor informaţii (toate sunt cuprinse în articolul principal din enciclopedia medicală, pe care îl citeşte acum) şi n-am vrut să-l fac să se simtă şi mai rău decât se simţea deja.

— Există vreun tratament? m-a întrebat. Am clătinat din cap.

— Nici unul pentru noi. În ultimul deceniu, au existat unele indicii conform cărora contramăsurile genetice ar putea avea efect dacă sunt folosite în al doilea trimestru al sarcinii. Totuşi, procedura e complicată, chiar şi pe Pământ, şi ar putea avea ca rezultat pierderea fetusului.

Ar fi fost momentul perfect ca Michael să pronunţe cuvântul „avort”. N-a făcut-o. Convingerile lui religioase sunt atât de ferme şi de neclintit încât sunt sigură că nici măcar nu s-a gândit la asta. Pentru el avortul este un lucru rău prin definiţie, în Rama şi pe Pământ. M-am pomenit întrebându-mă dacă există vreo situaţie în care s-ar fi gân­dit la avort. Ce se întâmpla dacă pruncul avea sindromul Down şi mai era şi orb? Sau dacă avea probleme congeni­tale multiple care garantau o moarte timpurie?

Dacă ar fi fost Richard aici, am fi avut o discuţie logică despre avantajele şi dezavantajele avortului. El ar fi creat una dintre faimoasele lui liste Ben Franklin, cu argu­mentele pro şi contra înşirate separat pe cele două margini ale ecranului mare. Eu aş fi adăugat motivele de ordin emoţional (pe care Richard le-ar fi omis din lista lui iniţială) în defavoarea avortului şi până la urmă aproape sigur am fi căzut cu toţii de acord să-l aducem pe Benjy în Rama. Ar fi fost o decizie raţională luată în comun.

Vreau să am acest copil. Dar mai vreau şi ca Michael să-şi reafirme angajamentul ca tată al lui. O discuţie despre posibilitatea avortului ar fi smuls acest angajament reîn­noit. Oarba acceptare a regulilor lui Dumnezeu, ale Bisericii sau ale oricăror dogme construite poate face ca, uneori, unui individ să-i fie uşor să-şi retragă sprijinul pen­tru o decizie. Sper că Michael nu-i genul ăsta de persoană.