Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

8 MARTIE 2208

Patrick Erin O'Toole, un copil perfect sănătos în toate privinţele, s-a născut ieri la ora 14:15. Mândrul său tată îl ţine în braţe chiar în clipa de faţă, zâmbind, în timp ce degetele îmi zboară pe tastatura notebook-ului meu.

Acum este noapte, târziu; Simone l-a culcat pe Benjy, cum face în fiecare seară la ora 21, apoi s-a dus şi ea la cul­care. Era foarte obosită. În timpul travaliului meu sur­prinzător de lung, a avut grijă de Benjy, fără s-o ajute nimeni. De fiecare dată când ţipam, Benjy plângea, iar Simone încerca să-l liniştească.

Katie l-a proclamat deja pe Patrick ca fiind fratele ei bebeluş. Gândeşte foarte logic. Dacă Benjy e al lui Simone, atunci Patrick trebuie să-i aparţină lui Katie. În sfârşit arată un interes faţă de alt membru al familiei.

Patrick n-a fost planificat, dar atât Michael cât şi eu suntem încântaţi că a apărut în familia noastră. A fost con­ceput pe la sfârşitul primăverii trecute, probabil în prima lună după ce eu şi Michael am început să împărţim noaptea dormitorul lui. A fost ideea mea să dormim împreună, deşi sunt convinsă că şi Michael se gândise la asta.

În noaptea în care s-au împlinit exact doi ani de la ple­carea lui Richard, n-am putut deloc să dorm. Mă simţeam singură, ca de obicei. Am încercat să mă imaginez dormind sin­gură tot restul nopţilor mele şi am devenit foarte deprimată. Chiar după miezul nopţii, m-am dus în camera lui Michael.

De data asta, de la început, eu şi Michael am fost rela­xaţi şi degajaţi unul cu celălalt Cred că amândoi eram pregătiţi. După naşterea lui Benjy, Michael m-a ajutat din plin să am grijă de copii. În acea perioadă a lăsat-o mai moale cu activităţile lui religioase şi a devenit disponibil pentru toţi, inclusiv pentru mine. Până la urmă, compati­bilitatea noastră naturală s-a impus din nou. Nu ne-a mai rămas decât să recunoaştem că Richard n-o să se mai întoarcă niciodată.

Confortabil, ăsta-i cel mai bun mod de a descrie relaţia mea cu Michael. Cu Henry, a fost extaz. Cu Richard a fost pasiune, freamăt, o goană nebună ca în montagne russe, în viaţă şi în pat. Michael mă linişteşte. Dormim ţinându-ne de mână, simbolul perfect pentru relaţia noastră.

Am făcut unele concesii. La răstimpuri, chiar mă rog, pentru că asta îl face pe Michael fericit. În ceea ce-l priveşte, a devenit mai tolerant faţă de expunerea copiilor la idei şi sisteme de valori din afara catolicismului. Am căzut de acord că ceea ce căutăm noi este armonie şi con­secvenţă în creşterea copiilor.

Acum suntem şase, o singură familie de făpturi omeneşti, mai aproape de multe alte stele decât de planeta şi steaua obârşiei noastre. Tot nu ştim dacă acest uriaş cilindru, care străbate spaţiul ca fulgerul, merge realmente undeva. Uneori, pare că nu contează. Ne-am creat lumea noastră, aici în Rama şi, cu toate că este limitată, cred că suntem fericiţi.