Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

12
13 APRILIE 2209

Am avut o zi incredibilă. Chiar după prânz, în timp ce stăteam lângă Richard şi-i verificam ca de obicei datele biometrice, Katie m-a întrebat dacă putea să se joace cu prinţul Hal şi cu Falstaff.

— Fireşte, i-am spus fără să mă gândesc.

Eram sigură că roboţeii nu funcţionau şi, la drept vorbind, voiam să iasă din cameră ca să pot încerca altă tehnică de a-l scoate pe Richard din comă.

N-am mai văzut o comă care să semene măcar pe departe cu a sa. În majoritatea timpului ţine ochii deschişi şi, din când în când, par că urmăresc un obiect din câmpul lui vizual. Nu există însă alte semne de viaţă sau conştienţă. Nici un muşchi nu i se mişcă. Am folosit o diversitate de stimuli, unii mecanici, cei mai mulţi chimici, pentru a încerca să-l trezesc din starea de comă. Nici unul n-a avut efect. De asta eram atât de nepregătită pentru ce s-a întâmplat azi.

La vreo zece minute după plecarea lui Katie, am auzit un amestec foarte ciudat de sunete venind din camera copi­ilor. M-am ridicat de lângă Richard şi am ieşit în coridor.

Înainte de a ajunge la copii, zgomotul straniu a luat forma unui discurs sacadat, cu un ritm foarte aparte.

— Salut, a spus o voce dogită. Suntem paşnici. Iată-l pe bărbatul tău.

Vocea venea dinspre prinţul Hal, care stătea în mijlocul camerei când am intrat eu. Copiii erau pe podea în jurul lui, oarecum şovăitori, cu excepţia lui Katie. Ea era clar emoţionată. I-am aruncat o privire întrebătoare.

— Tocmai mă jucam cu butoanele, când, dintr-o dată, a început să vorbească, mi-a explicat.

Nici o mişcare nu însoţea cuvintele prinţului Hal. Ciudat, m-am gândit, amintindu-mi că Richard se mândrea cu faptul că întotdeauna roboţii lui se mişcau şi vorbeau în acelaşi timp. „Nu Richard a făcut asta”, mi-a spus un glas din minte, dar iniţial am respins ideea. M-am aşezat pe podea, lângă copii.

— Salut. Suntem paşnici. Iată-l pe bărbatul tău, a repe­tat prinţul Hal, după câteva secunde.

De data asta m-a străbătut o senzaţie cumplită. Fetele râdeau încă, dar s-au oprit repede când au văzut expresia ciudată de pe faţa mea. Benjy a venit de-a buşilea lângă mine şi mi-a apucat mâna.

Stăteam cu toţii pe podea cu spatele la uşă. Dintr-o dată am avut senzaţia că înapoia mea se afla cineva. M-am întors şi l-am văzut pe Richard în uşă. Am icnit şi am sărit în sus, chiar în clipa când el a căzut şi şi-a pierdut cunoştinţa.

Copiii au ţipat şi au început să plângă. După ce l-am examinat repede pe Richard, am încercat să-i liniştesc. Michael era sus, în New York, făcându-şi plimbarea de după-amiază, aşa că l-am îngrijit pe Richard pe podea, în afara camerei copiilor, mai bine de o oră. În acel timp m-am uitat foarte atentă la el. Era exact aşa cum îl lăsasem în dor­mitor, mai devreme. Nu exista nici un semn evident că, între timp, fusese treaz treizeci sau patruzeci de secunde.

Când Michael s-a întors, m-a ajutat să-l transport în dormitor. Am discutat mai mult de o oră despre motivele pentru care Richard îşi revenise atât de brusc. Mai târziu, am citit şi am recitit toate articolele despre comă din cărţile mele de medicină. Sunt convinsă că la originea comei lui Richard se afla un amestec de probleme fizice şi psihice. După părerea mea, sunetul acelei voci ciudate a indus în el o traumă care, temporar, a fost mai puternică decât factorii ce au produs coma.

Dar de ce a recidivat atât de repede? Răspunsul este mai dificil. Poate că-şi epuizase puţina energie mergând pe hol. Nu aveam cum să ştiu cu adevărat De fapt, nu aveam răspunsuri la majoritatea întrebărilor despre ce s-a întâm­plat azi, inclusiv la cea pe care o repetă Katie - cine sunt cei paşnici?