Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

6 IANUARIE 2210

Patruzeci şi şase de ani. Pârul meu este acum în majoritate cărunt pe părţi şi în faţă. Pe Pământ m-aş fi gân­dit dacă să-l vopsesc sau nu. Aici, în Rama, nu contează.

Sunt prea bătrână ca să fiu gravidă. Ar trebui să-i spun asta fetiţei care creşte în uterul meu. Am fost absolut uluită când mi-am dat seama că, într-adevăr, eram iarăşi însărci­nată. Menopauza începuse deja să se instaleze cu bufeurile ei ciudate de căldură, cu momentele de isterie şi menstruaţi­ile total imprevizibile. Dar sperma lui Richard a mai făcut un copil, o altă adăugire la această familie pierdută în spaţiu.

Este a zecea mea aniversare în Rama. Mi se pare abso­lut imposibil că mi-am petrecut în acest cilindru uriaş numai o cincime din viaţă. Am avut oare, cândva, altă viaţă, pe acea planetă mică aflată la mii de miliarde de kilo­metri depărtare? Chiar am cunoscut şi alţi adulţi în afară de Richard Wakefield şi Michael O'Toole? Oare tatăl meu a fost cu adevărat Pierre des Jardins, renumitul scriitor de romane istorice? Am avut eu, oare, o aventură secretă, de vis, cu Henry, prinţ de Wales, în urma căreia a rezultat prima mea fiică, Genevieve?

Nimic din toate acestea nu pare posibil. Cel puţin nu azi, nu în a patruzeci şi şasea mea aniversare. E ciudat. Richard şi Michael m-au întrebat, fiecare o dată, despre tatăl lui Genevieve. Încă n-am spus nimănui. Nu-i caraghios? Cu ce ar fi putut schimba asta lucrurile aici, în Rama? Cu nimic. Dar a fost secretul meu (împărtăşit numai tatei), încă din momentul conceperii lui Genevieve. Ea era fiica mea. Tatăl ei biologic, mi-am spus întotdeau­na, nu avea nici o importanţă.

Bineînţeles, era o gogoriţă. Ha! Iarăşi cuvântul ăsta. David Brown îl folosea des. Dumnezeule! Nu m-am mai gândit de ani de zile la ceilalţi astronauţi ai misiunii Newton. Mă întreb dacă Francesca şi prietenii ei au scos milioane din misiune. Sper că Janos şi-a primit partea.

Dragul domn Tabori, un bărbat absolut încântător! Hmm! Mă mai întreb cum le-a fost explicată pământenilor fuga lui Rama din atacul nuclear. Ah, da, Nicole, asta-i o aniver­sare tipică. Un voiaj lung, neorganizat, pe uliţa amintirilor.

Francesca era foarte frumoasă. Întotdeauna am fost geloasă pe felul în care ştia să se descurce cu oamenii. I-a drogat ea pe Borzov şi pe Wilson? Probabil. Nu cred nici o clipă că a intenţionat să-l omoare pe Valerii, însă avea o mentalitate cu adevărat perversă. Aşa este majoritatea oamenilor cu adevărat ambiţioşi.

Privind retrospectiv, mă amuză cât de obsedată eram, ca tânără mamă, la cei douăzeci de ani ai mei. Trebuia să reu­şesc în toate. Ambiţia mea era total diferită de a Francescăi. Voiam să arăt lumii că puteam să joc după toate regulile şi totuşi să înving, exact aşa cum făcusem în proba de triplusalt de la Jocurile Olimpice. Ce putea fi mai imposibil pentru o mamă nemăritată decât să fie selecţionată ca astronaut? În mod sigur, în acei ani eram plină de mine. A fost un mare noroc pentru mine şi pentru Genevieve că tata era acolo.

Bineînţeles că, de fiecare dată când mă uitam la Genevieve, ştiam că amprenta lui Henry era evidentă. De deasupra buzelor şi până la bărbie semăna perfect cu el. Nici nu voiam să neg genetica; pentru mine era foarte important doar să reuşesc singură, să-mi dovedesc cel puţin mie că eram o femeie şi o mamă grozavă, chiar dacă nu eram potrivită să fiu regină.

Eram prea neagră ca să fiu regina Nicole a Angliei sau măcar Ioana d'Arc în una dintre paradele aniversare franţuzeşti. Mă întreb câţi ani trebuie să mai treacă până când culoarea pielii să nu mai fie o chestiune controversată printre fiinţele omeneşti de pe Pământ? Cinci sute de ani?

O mie? Ce spunea americanul acela, William Faulkner? Ceva despre faptul că Zambo (un bărbat pe jumătate negru, pe jumătate mulatru) va fi liber numai atunci când toţi vecinii lui se vor trezi dimineaţa şi vor spune, atât faţă de ei înşişi cât şi faţă de prietenii lor, că Zambo e liber. Cred că are dreptate. Am văzut că prejudecăţile rasiste nu pot fi eradicate prin legislaţie. Sau măcar prin educaţie. Călătoria fiecărei persoane prin viaţă trebuie să aibă un moment de revelaţie divină, o clipă de trezire adevărată, în care îşi dă seama, o dată pentru totdeauna, că Zambo şi oricare alt individ din lume de care diferă în vreun fel trebuie să fie liberi, dacă vrem să supravieţuim.

Acum zece ani, când eram sigură că am să mor pe fun­dul puţului, m-am întrebat ce momente din viaţă aş retrăi, dacă mi s-ar oferi posibilitatea. Orele petrecute cu Henry mi-au venit imediat în minte, în ciuda faptului că, mai târ­ziu, el mi-a frânt inima. Chiar şi azi aş zbura bucuroasă cu prinţul meu. Să cunoşti fericirea totală, fie şi numai câteva minute sau ore, înseamnă să fii viu. Când te confrunţi cu moartea, nu-i atât de important că partenerul din marele tău moment te-a dezamăgit sau te-a trădat imediat după aceea. Important este faptul că trăieşti bucuria de moment cu atâta forţă încât simţi că te-ai ridicat deasupra Pământului.

Acolo, în puţ, m-am simţit puţin ruşinată de faptul că amintirile mele despre Henry erau la acelaşi nivel cu cele despre tata, mama şi fiica mea. Dar de atunci mi-am dat seama de faptul că nu sunt unică fiindcă iubesc amintirea acelor ore petrecute cu Henry. Fiecare persoană are eveni­mente sau momente foarte speciale care sunt numai ale ei şi pe care inima le protejează cu zel.

Singura mea prietenă apropiată din studenţie, Gabrielle Moreau, a petrecut o noapte cu Genevieve şi cu mine la Beauvois, cu un an înainte de lansarea expediţiei Newton. Nu ne mai văzuserăm de şapte ani şi ne-am petrecut aproape toată noaptea vorbind, în principal despre eveni­mentele emoţionale majore din viaţa noastră. Gabrielle era extrem de fericită. Avea un soţ chipeş, sensibil, un bărbat de succes, trei copii superbi, sănătoşi şi un conac superb în apropiere de Chinon. Dar „cel mai minunat moment” al lui Gabrielle, mi-a mărturisit ea după miezul nopţii cu un zâm­bet de fetişcană, avusese loc înainte de a-l cunoaşte pe soţul ei. Făcuse o puternică pasiune de şcolăriţă pentru o renu­mită vedetă de cinema, care s-a întâmplat ca, într-o zi, să se afle în Tours. Gabrielle a reuşit cumva să-l întâlnească în camera lui de la hotel şi a vorbit cu el între patru ochi aproape o oră. Înainte de a pleca, l-a sărutat pe buze o sin­gură dată. Aceasta era cea mai de preţ amintire a ei.

Oh, prinţul meu, ieri s-au împlinit zece ani de când te-am văzut pentru ultima dată. Eşti fericit? Eşti un rege bun? Te gândeşti vreodată la campioana olimpică de culoare care ţi s-a dăruit ţie, prima ei dragoste, cu atâta nesăbuită abandonare?

În ziua aceea, pe pârtia de schi, m-ai întrebat indirect de tatăl fiicei mele. Am refuzat să-ţi răspund, nedându-mi seama că refuzul meu însemna că încă nu te iertasem de tot. Dacă ar fi să mă întrebi azi, prinţul meu, ţi-aş spune bucuroasă. Da, Majestatea Ta, Henry, rege al Angliei, tu eşti tatăl lui Genevieve des Jardins. Du-te la ea, cunoaşte-o, iubeşte-i copiii. Eu nu pot. Eu sunt la mai mult de cincizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare.