LA BAZA DE TRANZIT
1
Nicole dansa. Partenerul ei de vals era Henry. Erau tineri şi foarte îndrăgostiţi. Muzica frumoasă umplea imensa sală de bal în timp ce cele douăzeci de perechi se mişcau în ritm în jurul ringului de dans. Nicole arăta fantastic în rochia de seară lungă şi albă. Ochii lui Henry erau fixaţi în ai ei. O ţinea strâns de talie dar, cumva, ea se simţea complet liberă.
Tatăl ei era unul dintre oamenii care stăteau în picioare la marginea ringului, rezemat de o coloană masivă care se înălţa aproape şase metri până la tavanul boltit. Îşi flutura mâna şi-i zâmbea, când Nicole trecea dansând în braţele prinţului prin dreptul lui.
Valsul părea să ţină o veşnicie. Când în cele din urmă se termină, Henry îi luă mâinile lui Nicole şi-i spuse că dorea s-o întrebe ceva. Chiar în acel moment, tata o atinse pe umăr.
— Nicole, îi şopti, trebuie să plec. E foarte târziu.
Ea făcu o reverenţă prinţului. Henry întârzia să-i dea drumul mâinilor.
— Mâine, spuse el. Discutăm mâine.
Îi trimise în zbor o sărutare, în timp ce ea părăsea ringul de dans.
Când Nicole păşi afară, era aproape amurg. Limuzina tatălui o aştepta. Câteva clipe mai târziu, când porneau pe autostrada de lângă Loara, ea purta o bluză şi blugi. Acum era mai tânără, să fi avut paisprezece ani, iar tata conducea mult mai repede decât de obicei.
— Nu vreau să întârziem, zise el. Spectacolul începe la ora 20.
Château d'Uss6 se contură în faţa lor. Cu multele lui turnuri şi turle, castelul inspirase povestea Frumoasei Adormite. Se afla doar la câţiva kilometri de Beauvois, în josul râului, şi întotdeauna fusese unul dintre locurile preferate ale tatălui ei.
Era seara grandiosului spectacol anual, când povestea Frumoasei Adormite se juca în faţa unui public însufleţit. Pierre şi Nicole mergeau în fiecare an. De fiecare dată, Nicole îşi dorea cu disperare ca Aurora să evite fumul care avea s-o adoarmă. Şi în fiecare an plângea cu lacrimi de adolescentă, când sărutarea chipeşului prinţ o trezea pe frumoasă din somnul de moarte.
Spectacolul se termină şi publicul plecă. Nicole urca treptele circulare care duceau la turnul în care se presupunea că adevărata Frumoasă Adormită intrase în comă. Adolescenta alerga pe trepte în sus, râzând, lăsându-şi tatăl mult în urmă.
Camera Aurorei se afla de cealaltă parte a ferestrei lungi. Nicole îşi ţinu răsuflarea şi se uită îndelung la mobila fastuoasă. Patul avea baldachin şi măsuţele de toaletă erau minunat împodobite. Totul din cameră era alb şi superb. Nicole îşi aruncă privirea înspre fata care dormea şi icni. Era ea însăşi, zăcând pe pat într-o rochie de seară albă!
Inima îi bubui cu furie, când auzi uşa deschizându-se şi paşi îndreptându-se către ea. Rămase cu ochii închişi, simţind aroma de mentă a respiraţiei lui. Asta e, îşi zise Nicole. El o sărută, blând, pe buze. Nicole se simţea de parcă plutea. Peste tot în jurul ei se auzea muzică. Deschise ochii şi văzu faţa zâmbitoare a lui Henry la câţiva centimetri. Întinse braţele şi el o sărută din nou, de data asta pătimaş, aşa cum sărută un bărbat o femeie.
Nicole îi întoarse sărutul, fără rezerve, lăsând ca sărutul ei să-i spună că îi aparţinea întru totul. Dar bărbatul se retrase. Pe fruntea minunatului ei prinţ se zărea o cută de nemulţumire. El arătă spre faţa lui Nicole, apoi se retrase încet, cu spatele, şi ieşi din cameră.
Ea tocmai începuse să plângă, când un zgomot îndepărtat îi tulbură visul. O uşă se deschise şi în cameră pătrunse lumina. Nicole clipi des, apoi închise ochii pentru a-i feri de lumină. Setul complicat de sârme ultrasubţiri, ca de plastic, ce-i era ataşat de corp se rebobină automat în casetele de pe cele două laturi ale saltelei din pânză groasă ' pe care dormea.
Nicole se deşteptă foarte încet. Visul păruse real. iar sentimentul ei de nefericire nu dispăruse la fel de repede. Încercă să-şi alunge disperarea, reamintindu-şi că nimic din ceea ce visase nu era real.
— Ai de gând să zaci acolo pe vecie?
Fiica ei, Katie, care dormise alături, în stânga, se sculase deja şi stătea aplecată asupra ei.
Nicole zâmbi.
— Nu, îi spuse, dar trebuie să recunosc că sunt destul de ameţită. Eram în mijlocul unui vis... Cât am dormit de data asta?
— Cinci săptămâni fără o zi, răspunse Simone din partea cealaltă.
Fiica ei cea mare stătea pe saltea şi-i aranja părul lung care se încâlcise în timpul testului.
Nicole se uită la ceas, văzu că Simone avea dreptate, şi se ridică în şezut. Căscă.
— Cum vă simţiţi? le întrebă pe cele două fete.
— Pline de energie, răspunse cu un zâmbet larg Katie, care avea unsprezece ani. Vreau să alerg, să sar, să mă hârjonesc cu Patrick... Sper că ăsta a fost ultimul nostru somn lung.
— Vulturul a spus că aşa ar trebui să fie, încuviinţă Nicole. Ei speră că acum vor avea suficiente date. Vulturul spune că noi femeile suntem mai greu de înţeles... din cauza puternicelor variaţii lunare din hormonii noştri.
Se ridică, se întinse şi o sărută pe Katie. Apoi se întoarse şi o îmbrăţişă pe Simone. Deşi nu avea încă paisprezece ani, Simone era aproape la fel de înaltă ca Nicole: o tânără atrăgătoare, cu tenul cafeniu închis şi ochi catifelaţi, sensibili. Simone părea întotdeauna calmă şi senină, în contrast cu neastâmpărata şi nerăbdătoarea Katie.
— De ce n-a venit şi Ellie cu noi pentru testul ăsta? întrebă Katie. Şi ea e fată, dar se pare că nu trebuie să facă niciodată nimic.
Nicole îşi petrecu braţul pe după umerii ei, în timp ce se îndreptau toate spre uşă şi lumină.
— Ellie are doar patru ani, Katie, şi, conform spuselor Vulturului, e prea mică pentru a le oferi datele critice de care au încă nevoie.
În micul foaier luminat, aflat imediat în exteriorul camerei în care dormiseră timp de cinci săptămâni, îşi puseră costumele strânse pe corp, căştile transparente şi cizmele ce le ancorau tălpile de podea. Nicole le verifică atentă pe cele două fete înainte de a acţiona uşa exterioară a compartimentului. Nu ar fi trebuit să-şi facă griji. Uşa nu s-ar fi deschis dacă vreuna dintre ele ar fi fost nepregătită pentru schimbările ambientale.
Dacă Nicole şi fiicele ei n-ar mai fi văzut de câteva ori încăperea cea mare din afara compartimentului lor, ar fi rămas mute de uimire şi-ar fi privit-o cu tăcere mai mult timp. În faţă se întindea o sală lungă de peste o sută de metri şi lată de cincizeci de metri. Tavanul de deasupra, plin cu baterii de lumini, se afla cam la cinci metri înălţime. Interiorul arăta ca o combinaţie de sală de operaţii chirurgicale şi uzină producătoare de semiconductori de pe Pământ Nu existau pereţi sau compartimente care s-o împartă, totuşi dimensiunile rectangulare erau clar subdivizate şi alocate unor sarcini diferite. Sala fremăta de activitate - roboţii fie analizau datele provenite de la un set de teste, fie se pregăteau pentru alt set. Pe marginile sălii se aflau compartimente, precum cel în care Nicole, Simone şi Katie dormiseră cinci săptămâni, în care se efectuau „experimentele”.
Katie merse la cel mai apropiat compartiment din stânga.
— Nu cumva aici am dormit noi ultima dată? Pe spuma aia ciudată, albă, când am simţit presiunea?
Întrebarea ei fu imediat transmisă în căştile mamei şi surorii. Nicole şi Simone dădură afirmativ din cap, apoi veniră lângă ea şi se uitară la ecranul de neînţeles.
— Tatăl vostru crede că ei încearcă să găsească un mod ca să putem dormi pe toată durata fazei de accelerare care ţine mai multe luni, spuse Nicole. Vulturul n-a vrut nici să confirme, nici să nege această presupunere.
Cu toate că cele trei femei trecuseră împreună prin patru teste separate în laboratorul acela, nici una dintre ele nu văzuse vreodată o formă de viaţă sau de inteligenţă, cu excepţia celor zece extratereştri mecanici care păreau să se ocupe de toate. Oamenii îi numeau „roboţi bloc” pentru că, în afară de „labele picioarelor” cilindrice ce le permiteau să ruleze pe podea, erau făcuţi din blocuri masive rectangulare similare cuburilor cu care se jucau copiii pe Pământ.
— De ce crezi că nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre Ceilalţi? întrebă Katie. Adică, de ce nu i-am văzut aici? Îi vedem o secundă sau două în Metrou şi asta-i tot. Ştim că sunt aici - nu suntem singurii supuşi testelor.
— Sala asta are un program foarte bine pus la punct, răspunse mama ei. Este evident că nu trebuie să-i vedem pe Ceilalţi decât în treacăt.
— Dar de ce? Vulturul ar trebui..., insistă Katie.
— Scuză-mă, interveni Simone, însă cred că Marele Bloc vine la noi.
Cel mai mare dintre roboţii bloc stătea de regulă în zona de comandă din mijlocul sălii şi supraveghea toate experimentele aflate în curs de desfăşurare. În acel moment, se îndrepta spre ele, mergând pe una dintre aleile ce formau o grilă în sală.
Katie se duse la alt compartiment, aflat la douăzeci de metri depărtare. După monitorul activ de pe peretele exterior al acestuia, îşi dădu seama că în interior se desfăşura un experiment Brusc, bătu puternic în metal cu pumnul înmănuşat.
— Katie! strigă Nicole.
— Încetează, se auzi aproape în acelaşi timp dinspre Marele Bloc, care era la cincizeci de metri şi se apropia rapid de ele. Nu trebuie să faci asta, spuse el într-o engleză perfectă.
— Şi ce ai de gând să-mi faci? întrebă sfidătoare Katie, în timp ce Marele Bloc, larg de cinci metri pătraţi, le ignoră pe Nicole şi Simone şi se îndreptă către fata cea mică.
Nicole alergă să-şi apere fiica.
— Trebuie să plecaţi, spuse ameninţător Marele Bloc, de la câţiva metri distanţă de Nicole şi Katie. Testul vostru s-a terminat. Ieşirea e acolo, unde strălucesc luminile.
Nicole o trase pe Katie cu putere de braţ, iar fata îşi însoţi cu reţinere mama spre ieşire.
— Ce ne-ar fi făcut, dacă hotărâm să rămânem aici până se încheia alt experiment? întrebă cu încăpăţânare Katie. Cine ştie? Poate chiar acum unul dintre octopăianjenii noştri este acolo. De ce nu ne dau voie să ne întâlnim cu altcineva?
Cu o umbră de mânie în glas, Nicole răspunse:
— Vulturul ne-a explicat de mai multe ori că în „această etapă” ni se va permite „să zărim” alte creaturi, dar nu să intrăm în contact cu ele. Tatăl tău a întrebat în mod repetat care-i motivul, iar Vulturul i-a răspuns de fiecare dată că vom afla la timpul potrivit... Şi aş dori să încerci să nu mai fii atât de dificilă, domnişoară.
— Parcă am fi la închisoare, bombăni Katie. Aici avem doar o libertate limitată. Şi nu ni se răspunde niciodată la întrebările cu adevărat importante.
Ajunseseră în pasajul lung care lega baza de transport cu laboratorul. La marginea unei benzi rulante le aştepta un vehicul mic. Când se aşezară, capota se închise deasupra lor şi luminile din interior se aprinseră.
— Înainte să întrebi, zise Nicole scoţându-şi casca în timp ce începeau să se pună în mişcare, nu avem voie să ne uităm afară în timpul părţii acesteia a transferului, pentru că trecem pe lângă porţiuni din Modulul Tehnic care ne sunt interzise. Tatăl tău şi unchiul Michael au pus întrebările astea după primul lor test de somn.
După câteva minute de călătorie în tăcere, Simone întrebă:
— Eşti de acord cu tata că suntem supuşi acestor teste de somn ca pregătire pentru un voiaj spaţial necunoscut?
— Pare probabil, răspunse Nicole, dar nu ştim cu certitudine, fireşte.
— Şi unde au de gând să ne trimită? întrebă Katie.
— Habar n-am. Vulturul a fost foarte evaziv la toate întrebările cu privire la viitorul nostru.
Maşina mergea cu aproximativ douăzeci de kilometri la oră. După cincisprezece minute de mers, se opri. „Capacul” glisa, după ce îşi puseră căştile. Femeile ieşiră în principala bază de transport a Modulului Tehnic, care era circulară şi avea înălţimea de douăzeci de metri. Pe lângă o jumătate de duzină de benzi rulante ce duceau în diverse locuri din interiorul Modulului, baza conţinea două structuri mari, multietajate din care plecau metrouri. Acestea transportau echipament, roboţi şi fiinţe vii între Modulele de Locuit, Tehnic şi Administrativ, cele trei complexe sferice uriaşe care erau principalele componente ale Bazei de Tranzit.
De îndată ce ieşiră din vehicul, Nicole şi fiicele ei auziră un glas în receptoarele căştilor.
— Metroul vostru va fi la nivelul al doilea. Luaţi scara rulantă din dreapta. Veţi pleca peste patru minute.
Katie îşi roti capul dintr-o parte în alta, trecând în revistă baza de transport. Văzu rastele de echipament, maşini ce aşteptau să-i ducă pe călători la diferite destinaţii din interiorul Modulului Tehnic, lumini, scări rulante şi peroane. Dar nimic nu se mişca. Nici un robot şi nici o fiinţă vie.
— Ce s-ar întâmpla dacă am refuza să mergem acolo sus? întrebă ea, oprindu-se în mijlocul staţiei. Atunci, programul tău ar fi dat peste cap, strigă spre plafonul înalt.
— Haide, Katie, am mai avut discuţia asta în laborator, spuse Nicole pierzându-şi răbdarea.
Katie îşi reluă mersul.
— Dar vreau să mai văd şi altceva, se plânse ea. Ştiu că locul ăsta nu-i mereu pustiu. De ce ne ţin izolaţi? Parcă am fi nespălaţi sau mai ştiu eu ce.
— Metroul vostru va pleca peste două minute, anunţă glasul imaterial. Al doilea nivel, pe dreapta.
— Nu-i aşa că-i uimitor că roboţii şi dispecerii pot să comunice cu fiecare specie în parte în propria ei limbă? comentă Simone în timp ce ajungeau la scara rulantă.
— Eu cred că-i monstruos, pufni Katie. Măcar o dată aş vrea să văd că fiinţa sau lucrul care controlează locul ăsta face o greşeală. Prea merge totul ca pe roate! Aş vrea s-o aud vorbindu-ne în aviară. Sau, la o adică, vorbind aviarilor în aviară.
La al doilea nivel îşi târâră picioarele vreo patruzeci de metri de-a lungul unui peron, până ajunseră la un vehicul transparent în formă de glonţ, de dimensiunea unui automobil terestru foarte mare. Ca întotdeauna, era parcat pe o pistă din dreapta arterei mediane. În total, pe peron existau patru piste paralele, câte două de fiecare parte a arterei mediane. Toate celelalte erau deocamdată pustii.
Nicole se întoarse şi se uită prin baza de transport. La o şesime de cerc mai încolo se afla o staţie de metrou identică. Metrourile din partea aceea mergeau spre Modulul Administrativ. Simone îşi privi mama.
— Ai fost vreodată acolo? întrebă ea.
— Nu, răspunse Nicole, dar sunt sigură că ar fi interesant. Tatăl tău spune că de aproape arată minunat de ciudat.
Dostları ilə paylaş: |