Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

O să plecăm foarte repede, gândi Nicole. Şi cel puţin doi dintre noi trebuie să rămână aici. Dar cine...

— Orice pereche reproducătoare poate rămâne la Baza de Tranzit? întrebă Michael parcă citindu-i gândurile.

— Aproape orice pereche, domnule O'Toole, răspunse Vulturul. Copila Ellie nu ar fi acceptată ca parteneră a dumneavoastră - nu am fi în stare să vă ţinem în viaţă şi fertil până va atinge ea maturitatea sexuală -, dar orice altă combinaţie ar fi acceptată. Trebuie să avem o probabilitate înaltă de producere cu succes de urmaşi sănătoşi.

— De ce? întrebă Nicole.

— Există o probabilitate foarte mică, dar limitată, ca misiunea voastră să nu aibă succes şi perechea rămasă la Baza de Tranzit vor fi singurii oameni pe care putem să-i studiem. Ca voiajori cosmici în faşă, după ce aţi atins acest stadiu fără obişnuitul ajutor, sunteţi deosebit de interesanţi pentru noi.

Conversaţia ar fi putut dura la nesfârşit. Totuşi, după alte câteva întrebări, Vulturul se ridică brusc şi anunţă că participarea lui la conferinţă se terminase. Îi încurajă pe oameni să rezolve rapid subiectul „repartiţiei”, cum îl numi el, căci intenţiona să înceapă să lucreze aproape imediat cu acei membri ai familiei care aveau să plece spre Pământ.

Aceştia urmau să-l ajute să proiecteze „modulul Pământ în interiorul lui Rama”. Fără altă explicaţie, părăsi încăperea.

Cei trei adulţi căzură de acord să nu le spună copiilor cele mai importante detalii ale şedinţei cu Vulturul cel puţin o zi, pentru a avea ocazia să reflecteze asupra pro­blemei şi s-o dezbată între ei. În noaptea aceea, după ce copiii plecară la culcare, Nicole, Richard şi Michael au dis­cutat liniştiţi în camera de zi a apartamentului.

Nicole deschise discuţia recunoscând că se simţea furioasă şi neajutorată. În ciuda faptului că Vulturul fusese foarte cumsecade, spuse ea, în fapt le ordonase să participe la misiunea de întoarcere. Şi cum ar fi putut ei refuza? Întreaga familie depindea întru totul de Vultur - sau, cel puţin, de inteligenţa reprezentată de el - pentru a supra­vieţui. Nu se proferaseră ameninţări, dar nici nu era nevoie. Nu aveau de ales, trebuia să se supună instrucţiunilor sale.

Dar cine din familie trebuia să rămână la Baza de Tranzit? se întrebă ea cu glas tare. Michael credea că era esenţial ca minimum un adult să rămână la Baza de Tranzit. Argumentul lui era convingător. Date fiind împre­jurările, oricare doi copii, chiar şi Simone şi Patrick, aveau să aibă nevoie de experienţa şi înţelepciunea unui adult pentru a avea vreo şansă să le fie bine. Michael se oferi să rămână la Baza de Tranzit, spunând că oricum era puţin probabil să supravieţuiască unei călătorii de întoarcere.

Toţi trei fură de acord că era limpede că intenţia inteli­genţei care guverna Baza de Tranzit era să-i facă pe oameni să doarmă pe parcursul majorităţii drumului de întoarcere în sistemul solar. Altfel, care fusese scopul testelor de somn? Lui Nicole nu-i plăcea ideea ca tinerii, copiii, să rateze perioadele esenţiale de dezvoltare din viaţa lor. Ea sugeră să se întoarcă singură, lăsându-i pe toţi ceilalţi la Baza de Tranzit. Argumentă că la urma urmelor copiii nu vor duce o viaţă “normală” pe Pământ după călă­toria aceea.

— Dacă l-am înţeles bine pe Vultur, zise ea, indiferent cine se va întoarce va sfârşi până la urmă ca pasager în Rama, îndreptându-se spre altă locaţie din galaxie.

— Asta n-o ştim cu certitudine, o contrazise Richard. În schimb, cine rămâne aici este aproape sigur condamnat să nu mai vadă niciodată vreun alt om în afara celor din familie.

Richard adăugă că intenţiona să facă în orice împre­jurări călătoria de întoarcere, nu doar ca însoţitor al lui Nicole ci şi pentru a trăi experienţa respectivă.

În timpul primei discuţii, nu putură să ajungă la o înţelegere finală privitor la repartizarea copiilor, însă deci­seră în mod categoric ce aveau să facă ei, adulţii. Michael O'Toole urma să rămână la Baza de Tranzit. Nicole şi Richard aveau să facă drumul de întoarcere în sistemul solar.

După întrunire, Nicole nu putu să doarmă. Analiză în gând, iar şi iar, toate opţiunile. Era sigură că Simone avea să fie o mamă mai bună decât Katie. În plus, Simone şi unchiul Michael erau extrem de compatibili, iar Katie nu va accepta să fie despărţită de tatăl ei. Cine însă trebuia să rămână pentru a face pereche cu Simone? Benjy, care îşi iubea sora la nebunie, dar care nu era în stare să se anga­jeze într-o conversaţie inteligentă?

Se foi ore întregi de pe-o parte pe alta. În realitate, nu-i plăcea nici una dintre opţiuni. Îşi înţelegea bine sursa neli­niştii. Indiferent cum se rezolva problema, ea va fi din nou obligată să se despartă, probabil pentru totdeauna, de cel puţin câţiva membri ai familiei pe care îi iubea. În timp ce zăcea trează în pat, fantomele şi durerea despărţirilor tre­cute se întoarseră s-o obsedeze. Inima i se strânse dureros când îşi imagină despărţirea care avea să vină în câteva luni. Se gândi la mama ei, la tatăl ei şi la Genevieve şi simţi junghiuri în inimă. Poate că asta-i viaţa, gândi deprimată. O înşiruire fără sfârşit de despărţiri dureroase.
4
— Mamă, tată, treziţi-vă! Vreau să discut cu voi. Nicole visa. Se făcea că se plimba prin pădurea din spatele vilei de la Beauvois. Era primăvară şi florile erau superbe. Îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea seama că Simone şedea pe patul lor.

Richard se întinse şi-şi sărută fiica pe frunte.

— Ce-i, iubito? întrebă el.

— Unchiul Michael şi cu mine ne strângeam saltelele şi mi-am dat seama că-i nefericit. Ochii senini ai lui Simone treceau încet de la un părinte la celălalt. Mi-a povestit toată discuţia pe care aţi avut-o ieri cu Vulturul.

Nicole se ridică repede în şezut, în timp ce Simone continuă:

— Mai bine de-o oră, m-am gândit cu mare grijă la toate. Ştiu că am doar treisprezece ani, dar cred că am o soluţie la această... ă-ă-ă, repartiţie, care îi va face fericiţi pe toţi din familie.

Întinzând mâna spre fiica ei, Nicole rosti:

— Draga mea, nu-i responsabilitatea ta să rezolvi...

— Nu, mamă, o întrerupse Simone cu blândeţe. Te rog să mă asculţi până la capăt. Soluţia mea implică ceva la care nici unul dintre voi, adulţii, nu s-a gândit. Acest ceva nu putea veni decât din partea mea. Şi, în mod evident, este cel mai bun plan pentru toţi cei implicaţi. Fruntea lui Richard se încreţi.

— Ce vrei să spui?

Simone trase adânc aer în piept.

— Vreau să rămân la Baza de Tranzit cu unchiul Michael. Am să devin soţia lui şi vom fi „perechea de reproducere” a Vulturului. Nu-i nevoie să mai rămână şi altcineva, dar Michael şi cu mine am fi fericiţi să-l păstrăm pe Benjy alături de noi.

— Ce-e-e? strigă Richard uluit. Unchiul Michael are şaptezeci şi doi de ani! Tu n-ai încă nici paisprezece. E aberant, caraghios...

Tăcu brusc. Tânăra femeie care era fiica lui zâmbi.

— Mai aberant decât Vulturul? replică ea. Mai cara­ghios decât faptul că am plecat de pe Pământ şi am călă­torit opt ani-lumină ca să ne întâlnim cu un uriaş triunghi inteligent care acum intenţionează să-i trimită pe unii din­tre noi în direcţia opusă?

Nicole se uită la Simone cu surpriză şi admiraţie. Nu spuse nimic, dar întinse mâinile şi-şi îmbrăţişă fiica puter­nic. Ochii îi înotau în lacrimi.

— E-n regulă, mamă, spuse Simone după ce îmbră­ţişarea luă sfârşit. După ce vă veţi reveni din primul şoc, vă veţi da seama că propunerea mea este de departe soluţia cea mai bună. Dacă tu şi tata veţi face împreună călătoria de întoarcere, după cum cred că ar trebui, atunci fie Katie, fie Ellie, fie eu trebuie să rămânem aici la Baza de Tranzit şi să ne împerechem cu Patrick sau cu unchiul Michael.

Singura combinaţie sănătoasă din punct de vedere genetic este ori Katie, ori eu cu unchiul Michael. Am analizat bine toate posibilităţile. Michael şi cu mine suntem foarte apropi­aţi. Avem aceeaşi religie. Dacă rămânem şi ne căsătorim, atunci fiecare dintre ceilalţi copii este liber să aleagă. Fie rămân cu noi aici, fie se întorc în sistemul solar cu tine şi cu tati.

Îşi puse mâna pe braţul tatălui ei.

— Tati, ştiu că în multe privinţe soluţia asta va fi mai grea pentru tine decât pentru mama. Încă nu i-am pomenit unchiului Michael de ideea mea. În mod categoric, nu el a sugerat-o. Dacă tu şi mama nu mă sprijiniţi, atunci n-o să meargă. Această căsătorie va fi destul de dificil de accep­tat pentru Michael, chiar dacă n-aveţi nici o obiecţie.

Richard clătină din cap.

— Eşti uimitoare, Simone. Te rog să ne laşi un timp de gândire. Promite-mi că nu mai scoţi o vorbă despre asta, până când eu şi mama ta vom fi avut ocazia să discutăm.

— Promit, încuviinţă Simone. Vă mulţumesc foarte mult amândurora. Vă iubesc, adăugă ea din uşa dormitoru­lui lor.

Se întoarse şi ieşi în holul luminat. Părul negru şi lung îi ajungea aproape la talie. Ai devenit femeie, gândi Nicole, urmărindu-i mersul graţios. Şi nu doar fizic. Eşti mult mai matură decât ar trebui la anii tăi. Şi-i imagină pe Michael şi Simone soţ şi soţie, şi fu surprinsă că nu găsi nimic de obiectat. Ţinând cont de toate, îşi spuse dându-şi seama că, după primele proteste, Michael O'Toole avea să fie foarte fericit, ideea ta ar putea să fie alegerea cea mai puţin nesatisfăcătoare în situaţia noastră dificilă.

Simone nu se abătu de la intenţia ei, nici când Michael obiectă cu tărie faţă de ceea ce numi un „martiriu autoim­pus”. Îi explică, răbdător, că mariajul lor era singurul posibil întrucât el şi Katie erau, după aprecierea tuturor, personalităţi incompatibile şi, oricum, Katie era încă doar un copil, mai având optsprezece luni până la maturitatea sexuală. Oare prefera ca ea să se mărite cu unul dintre fraţii materni şi să comită incest? Nu, nu, răspunse Michael.

Michael acceptă, când văzu că nu mai exista o alternativă viabilă şi că nici Nicole, nici Richard nu aveau obiecţii puter­nice faţă de căsătoria aceea. Desigur, Richard îşi justifică aprobarea prin expresia „în aceste împrejurări neobişnuite”, dar Michael îşi dădu seama că, cel puţin parţial, tatăl lui Simone acceptase ideea ca fiica sa de treisprezece ani să se mărite cu un bărbat destul de bătrân ca să-i fie bunic.

într-o săptămână, cu implicarea copiilor, se hotărî ca Patrick, Katie şi Ellie să facă drumul înapoi în Rama cu Richard şi Nicole. Patrick avea reţineri să-şi părăsească tatăl, dar Michael O'Toole avu bunătatea să accepte faptul că fiul său de şase ani va avea, probabil, o „viaţă mai intere­santă şi mai plină” dacă rămânea cu restul familiei. Cu asta, rămase doar Benjy. Adorabilului băiat de opt ani, dar aflat la nivelul mental al unui copil de trei ani, i se spuse că era bine venit atât în Rama cât şi la Baza de Tranzit. El abia dacă înţelegea ce avea să se întâmple cu familia, şi nu era nicicum pregătit să facă o astfel de alegere importantă. Decizia îl sperie şi-l derută; deveni absolut nefericit şi căzu într-o depresie profundă. Ca urmare, familia amână dis­cutarea sorţii lui pe o perioadă nedefinită.

— Vom lipsi o zi jumătate, poate două, le spuse Vulturul lui Michael şi copiilor. Rama este recondiţionată într-un hangar aflat la zece mii de kilometri de aici.

— Dar vreau să merg şi eu, se bosumflă Katie. Şi eu am nişte idei bune pentru modulul Pământ.

— Te vom implica şi pe tine în fazele ulterioare ale procesului, o linişti Richard. Vom avea un centru de proiectare, chiar aici lângă noi, în sala de conferinţe.

În cele din urmă, Richard şi Nicole îşi luară rămas bun şi i se alăturară Vulturului în hol. Îşi puseră costumele spe­ciale şi trecură în zona comună a sectorului. Nicole îşi dădea seama că Richard avea emoţii.

— Iubeşti aventura, nu-i aşa, iubitule? El recunoscu, încuviinţând din cap.

— Goethe, mi se pare, a spus că tot ce-şi doreşte o fiinţă omenească poate fi clasificat în patru componente: dragoste, aventură, putere şi faimă. Personalitatea noastră este mode­lată după ponderea pe care o căutăm din fiecare componentă. Pentru mine, aventura a fost dintotdeauna pe primul loc.

Nicole era gânditoare când intrară cu Vulturul în maşina ce aştepta. Capota se închise peste ei şi nu putură să vadă nimic în drum spre baza de transport. Aventura e impor­tantă şi pentru mine, gândi Nicole, iar când eram fată, faima era ţelul suprem. Zâmbi în sinea ei. Dar acum acest ţel este, neîndoios, dragostea... Am fi plicticoşi dacă nu ne-am schimba niciodată.

Călătoreau într-o navetă identică celei care îi adusese prima dată la Baza de Tranzit. Vulturul stătea în faţă, iar Nicole şi Richard în spate. Priveliştea modulelor sferice dinapoia lor, a coridoarelor de transport şi a întregului tri­unghi luminat era absolut senzaţională.

Mergeau în direcţia lui Sirius, caracteristica dominantă a spaţiului ce înconjura Baza de Tranzit. Tânăra stea mare şi albă strălucea în depărtare, părând cam de aceeaşi mărime cu soarele lor natal văzut din centura de asteroizi.

— Cum de aţi ales locul ăsta pentru Baza de Tranzit? îl întrebă Richard pe Vultur după vreo oră de mers.

— La ce vă referiţi?

— De ce aici, de ce în sistemul Sirius, şi nu în altă parte? Vulturul râse.

— Această locaţie este numai temporară. Îndată ce Rama pleacă, ne vom muta iar.

Richard era nedumerit.

— Vreţi să spuneţi că întreaga Bază de Tranzit se mişcă? Se întoarse şi privi triunghiul care sclipea slab în depărtare. Unde-i sistemul de propulsie?

— În fiecare modul există mici capacităţi de propulsie, dar ele sunt folosite numai în cazuri de urgenţă. Trans­portul între locurile de staţionare temporară este realizat de ceea ce voi aţi numi odgoane - ele se fixează în porturile de pe părţile laterale ale sferelor şi asigură practic viteza necesară schimbării traiectoriei.

Nicole se gândi la Michael şi Simone şi se îngrijoră.

— Unde va pleca Baza de Tranzit? se interesă ea.

— Încă nu s-a stabilit exact, răspunse vag Vulturul. Oricum, este întotdeauna o funcţie stocastică, depinzând de felul în care decurg diversele activităţi. Când munca noas­tră într-un anumit loc s-a terminat, întreaga configuraţie - Baza de Tranzit, Hangarul şi Halta - este mutată în altă zonă de interes.

Pe bancheta din spate, Nicole şi Richard se priviră lung, în tăcere. Le venea greu să priceapă toate implicaţiile celor spuse de Vultur. Întreaga Bază de Tranzit se muta! Era prea mult ca să poţi crede. Richard se hotărî să schimbe subiectul.

— Vreţi să spuneţi că există creaturi inteligente care au evoluat în vid? Cum e posibil?

— Sunteţi un şovin atmosferic, răspunse Vulturul. Asemeni tuturor creaturilor, limitaţi modurile în care se poate exprima viaţa la mediile similare mediului în care trăiţi dumneavoastră.

— Câte specii capabile de călătoria prin spaţiu există în galaxia noastră? întrebă Richard puţin mai târziu.

— Răspunsul exact la această întrebare este unul din­tre obiectivele proiectului nostru. Nu uitaţi că în Calea Lactee există peste o sută de miliarde de stele. Mai mult de un sfert din ele sunt înconjurate de sisteme planetare. Dacă ar fi ca doar una dintr-un milion de stele cu planete să găz­duiască o specie care străbate spaţiul, atunci numai în galaxia noastră ar exista douăzeci şi cinci de mii de specii apte de zbor prin Cosmos.

Vulturul se întoarse şi se uită la Richard şi Nicole.

— Numărul estimat de călători interplanetari şi densi­tatea lor într-o anumită zonă este o informaţie de Nivel 34, totuşi vă pot spune un lucru. Există în galaxie Zone Dense de Viaţă, în care numărul mediu de voiajori spaţiali este mai mare de unul la o mie de stele.

Richard fluieră.

— Uluitor, murmură el impresionat spre Nicole. Asta înseamnă că miracolul evolutiv local care ne-a produs pe noi este o paradigmă răspândită în Univers. Noi suntem unici, fii sigură, căci nicăieri în altă parte procesul care ne-a produs pe noi n-a fost duplicat cu exactitate. Însă trăsătura cu adevărat deosebită a speciei noastre, şi anume capacitatea de a ne modela lumea şi a o înţelege atât pe ea cât şi locul nostru în schema generală, această trăsătură tre­buie să fie comună la mii de creaturi! În absenţa ei, n-ar fi putut deveni călători spaţiali.

Nicole era copleşită. Îşi aminti de un moment ase­mănător când, cu ani în urmă, se afla cu Richard în camera fotografiilor din adăpostul octopăianjenilor şi se chinuia să priceapă imensitatea universului în termenii conţinutului total de informaţii. Acum îşi dădea seama din nou că între­gul set de cunoştinţe în domeniul uman, tot ce învăţase sau trăise vreodată un membru al rasei umane nu era decât un bob de nisip pe plaja imensă care reprezenta tot ce se ştiuse vreodată de către toate făpturile conştiente din Univers.

5
Naveta se opri la câteva sute de kilometri de Hangar. Construcţia avea o formă ciudată, cu baza complet plată dar cu părţile laterale şi superioară rotunjite. Cele trei fabrici din Hangar - câte una în fiecare capăt şi a treia în mijloc - semănau din exterior cu nişte domuri geodezice, ce se înălţau cu şaizeci-şaptezeci de kilometri deasupra părţii inferioare a structurii. Între aceste fabrici, acoperişul era mai coborât, ajungând la doar opt-zece kilometri de suprafaţa plană, aşa că partea superioară a Hangarului semăna cu spatele unei cămile cu trei cocoaşe, dacă o ast­fel de făptură ar fi existat.

Vulturul, Nicole şi Richard se opriseră să privească o navă „stea de mare” care, după spusele Vulturului, fusese recondiţionată şi era gata acum pentru următorul voiaj. Steaua, mică prin comparaţie cu Hangarul sau cu Rama dar având, totuşi, aproape zece kilometri pe raza exterioară, ieşise din cocoaşa stângă şi începuse să se rotească de îndată ce părăsise Hangarul. Deoarece naveta rămăsese la cincisprezece kilometri depărtare, steaua îşi mări viteza de rotaţie la zece ture pe minut. O dată ce viteza respectivă deveni stabilă, steaua se îndepărtă, dispărând spre stânga.

— Acum a rămas aici doar Rama, spuse Vulturul. Roata uriaşă care a fost prima la coadă în Haltă a plecat acum patru luni. A avut nevoie doar de reparaţii minime.

Richard vru să pună o întrebare, dar se abţinu. Din primul zbor de la Baza de Tranzit, învăţase deja că Vulturul le dădea din proprie iniţiativă practic toate infor­maţiile pe care avea voie să le comunice.

— Rama a fost o problemă foarte complicată, continuă Vulturul, şi încă nu suntem siguri când anume vom termina.

Naveta se apropie de domul din dreapta al Hangarului şi pe faţa acestuia începură să strălucească lumini. La o inspecţie mai atentă, Richard şi Nicole văzură că se deschiseseră nişte uşi mici.

— Veţi avea nevoie de costume, îi anunţă Vulturul. Ar fi fost un succes tehnic de proporţii ca un loc de asemenea dimensiuni să fi fost prevăzut cu un mediu variabil.

Cei doi oameni se îmbrăcară, în timp ce naveta andocă într-o dană foarte asemănătoare celei de la baza de transport.

— Mă auziţi bine? întrebă Vulturul, verificând sis­temul de comunicaţie.

— Confirmare, răspunse Richard din cască.

Se uită la Nicole şi râseră amândoi, amintindu-şi de vremea când erau astronauţi în misiunea Newton.

Vulturul îi conduse pe un coridor lung şi lat. În capăt, cotiră la dreapta pe o uşă şi ieşiră într-un balcon larg aflat la zece kilometri deasupra podelei unei fabrici mai mari decât şi-ar fi putut imagina. Nicole simţi că i se înmoaie genunchii, când se uită în hăul ameţitor. În ciuda imponderabilităţii, pe amândoi îi cuprinse ameţeala şi se îndepărtară în acelaşi moment. Se priviră fix, în timp ce încercau să cuprindă cu mintea ceea ce tocmai văzuseră.

— Este o privelişte deosebită, comentă Vulturul.