Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Şi cel mai maleabil, pun pariu, gândi Nicole. Aşteptă ca mânia să i se domolească. Undeva în creierul ăsta ciu­dat există fără îndoială o apreciere cantitativă a probabi­lităţii ca eu să urmez cuminte ordinele... Ei bine, de data asta te-am păcălit.

— Uite ce-i, domnule Vultur, spuse ea după câteva secunde, nu sunt proastă. Ştiu cine deţine controlul aici. Cred, însă, că noi oamenii merităm să fim trataţi cu ceva mai mult respect. Întrebările noastre sunt absolut legitime.

— Şi dacă vă răspundem la ele spre satisfacţia dum­neavoastră?

— M-aţi urmărit cu atenţie timp de peste un an, zâmbi Nicole. Am fost vreodată complet nerezonabilă?

— Unde mergem? întrebă Nicole.

— Într-un scurt circuit, răspunse Vulturul. Acesta s-ar putea să fie cel mai bun mod de a vă rezolva incertitudinile.

Ciudatul vehicul era mic şi sferic, doar cât să-i cuprindă pe Vultur şi pe Nicole. Întreaga emisferă frontală era transparentă, iar în partea unde şedea omul-pasăre, se afla un panou de comandă. În timpul zborului, Vulturul atinse ocazional panoul, dar în majoritatea timpului nava păru să funcţioneze singură.

La câteva secunde după ce se aşezară, sfera porni în zig­zag în lungul unui coridor şi ieşi prin două uşi largi în întunericul total. Nicole icni. Se simţea de parcă plutea în spaţiu. Se căzni zadarnic să vadă ceva.

— Fiecare dintre cele trei module sferice ale Bazei de Tranzit are interiorul cav. Acum am intrat într-un culoar care duce în inima Modulului de Locuit.

După aproape un minut, în faţa navei apărură în depărtare nişte lumini. Curând după aceea, vehiculul ieşi din coridorul negru şi pătrunse în uriaşa cavitate centrală. Sfera se rostogoli şi se întoarse; dezorientând-o pe Nicole, când se îndreptă spre beznă, departe de multele lumini din ceea ce trebuia să fie interiorul corpului principal al Modulului de Locuit.

— Noi observăm tot ce se petrece cu toate speciile pe care le avem ca oaspeţi, atât temporari cât şi permanenţi, spuse Vulturul. După cum aţi bănuit, avem sute de dispo­zitive de monitorizare în apartamentul vostru. Toţi pereţii sunt totodată oglinzi uni-sens - din această zonă centrală, vă putem urmări activităţile dintr-o perspectivă mai largă.

Nicole se obişnuise cu minunile din Baza de Tranzit, dar noua privelişte din jurul ei era şi mai uluitoare. Zeci, poate sute de luminiţe sclipitoare se mişcau prin întune­ricul vast al miezului modulului. Semănau cu un grup de licurici risipiţi într-o noapte întunecată de vară. Unele pluteau în apropierea pereţilor, altele se mişcau încet prin vid. Unele erau atât de îndepărtate încât păreau că stăteau pe loc.

— Aici există şi un centru important de întreţinere, continuă Vulturul, arătând în faţă spre o un set dens şi înde­părtat de lumini. Fiecare element al modulului poate fi atins foarte repede din acest miez, în caz că există pro­bleme tehnice sau de altă natură.

— Ce se petrece acolo? întrebă Nicole arătând în dreapta, unde, la câteva sute de kilometri, un grup de vehicule staţionau chiar în faţa unei porţiuni mari şi lumi­nate a Modulului de Locuit.

— Este o şedinţă de observare specială, care foloseşte cele mai avansate monitoare de detecţie la distanţă. Apartamentele acelea găzduiesc o specie neobişnuită, ale cărei caracteristici n-au mai fost înregistrate în acest sector al galaxiei. Mulţi dintre indivizii acestei specii mor şi nu înţelegem motivele. Încercăm să ne dăm seama cum să-i salvăm.

— Aşadar nu întotdeauna totul merge după cum aţi plănuit?

— Nu, răspunse Vulturul şi, în lumina reflectată, păru că zâmbea. De asta avem atât de multe planuri pentru situ­aţii neprevăzute.

— Ce aţi fi făcut dacă, atunci la început, nici un om n-ar fi venit să afle ce este Rama?

— Avem metode alternative de atingere a scopurilor. Vehiculul acceleră în întuneric. Curând, o sferă simi­lară, ceva mai mare decât a lor, se apropie din stânga.

— V-ar plăcea să cunoaşteţi un membru al unei specii al cărei nivel de dezvoltare este aproximativ egal cu al vostru? întrebă Vulturul.

Atinse panoul de comandă şi interiorul navei lor fu scăldat într-o lumină blândă.

Înainte ca Nicole să apuce să răspundă, al doilea vehi­cul ajunsese lângă ei. Avea emisfera frontală de asemenea transparentă, dar era umplut cu un lichid incolor în care înotau două creaturi. Semănau cu nişte ţipari mari care pur­tau pelerine şi se mişcau prin lichid unduind. Nicole estimă că aveau lungimea de aproximativ trei metri şi lăţimea de douăzeci de centimetri. Pelerina neagră, care se desfăcea ca o aripă în timpul mişcării, avea un metru lăţime când era complet întinsă.

— Cel din dreapta, fără marcaje colorate, este un sis­tem de inteligenţă artificială, spuse Vulturul. Rolul lui este similar cu al meu, acţionând ca gazdă pentru specia acvati­că. Fiinţa cealaltă este un călător spaţial de pe altă planetă.

Nicole se uită îndelung la extraterestru. Acesta îşi împăturise strâns pelerina în jurul corpului verzui şi stătea aproape nemişcat în lichid, îndoit în formă de potcoavă, cu ambele capete ale corpului orientate către Nicole. Dintr-o extremitate ţâşni un stol de băşicuţe.

— A spus „Salut”, şi „tii, eşti şocantă”, zise Vulturul.

— De unde ştiţi asta? întrebă Nicole, neputând să-şi ia ochii de la făptura bizară.

Cele două extremităţi ale acesteia, una roşu aprins şi cealaltă cenuşie, erau acum înfăşurate una în jurul celeilalte. Ambele erau lipite de parbrizul navei.

— Colegul meu din celălalt vehicul traduce şi apoi îmi comunică mie... Doriţi să răspundeţi?

Nicole avea un gol în minte. Ce să spun? gândi ea, cu ochii fixaţi la neobişnuitele încreţituri şi protuberanţe de pe extremităţile creaturii. Fiecare capăt avea o jumătate de duzină de trăsături distincte, inclusiv o pereche de fante albe pe o „faţă” roşie. Nici unul dintre marcaje nu semăna cu ceva văzut vreodată de Nicole pe Pământ. Se uita în tăcere, amintindu-şi de multele discuţii pe care le avusese cu Richard şi Michael cu privire la întrebările pe care le-ar pune dacă, şi când, ar avea posibilitatea să comunice direct cu un extraterestru inteligent. Dar niciodată nu ne-am imaginat o situaţie ca asta, gândi Nicole.

Parbrizul de vizavi fu inundat de alte balonaşe de aer.

— Planeta noastră natală s-a format acum cinci mili­arde de ani, traduse Vulturul. Stelele noastre binare au atins stabilitatea la un miliard de ani după aceea. Sistemul nostru are paisprezece planete principale, dintre care pe două a evoluat viaţă. Oceanul nostru planetar are trei specii inteligente, dar noi suntem singura care călătorim prin spaţiu. Am început explorarea spaţiului acum mai bine de două mii de ani.

Nicole se simţea stingherită de tăcerea ei.

— Salut... salut, vorbi ezitant. Îmi pare bine să te cunosc... Specia noastră călătoreşte prin spaţiu de numai trei sute de ani. Suntem singurul organism cu inteligenţă superioară de pe o planetă care este acoperită de apă în pro­porţie de şaizeci la sută. Căldura şi lumina noastră provin de la o stea solitară, stabilă şi galbenă. Evoluţia noastră a început în apă, acum trei-patru miliarde de ani, dar acum trăim pe uscat...

Se opri. Creatura, cu cele două extremităţi tot îngemă­nate, îşi lipise întregul corp de parbriz, astfel încât detaliile fizice ale structurii sale erau mai lesne de văzut. Nicole înţelese. Se ridică şi se răsuci încet. Apoi întinse mâinile, mişcându-şi degetele. Urmară alte balonaşe.

— Aveţi o manifestare alternativă? traduse Vulturul după câteva secunde.

— Nu înţeleg, răspunse Nicole.

Cealaltă gazdă de la Baza de Tranzit îi transmise mesajul, folosind atât mişcările corpului cât şi balonaşe.

— Noi avem două manifestări, explică extraterestrul. Urmaşii mei vor avea membre, nu mult diferite de ale tale, şi vor locui mai mult pe fundul oceanelor, construind case, fabrici şi nave spaţiale. La rândul lor, vor da naştere unei generaţii care va arăta ca mine.

— Nu, nu, clătină din cap Nicole. Noi avem o singură manifestare. Copiii noştri seamănă întotdeauna cu părinţii lor.

Conversaţia dură încă cinci minute. Cei doi călători spaţiali vorbiră mai mult despre biologie. Extraterestrul fu deosebit de impresionat de largul domeniu termic în care puteau trăi oamenii. Îi spuse lui Nicole că membrii speciei sale nu puteau supravieţui dacă temperatura lichidului înconjurător depăşea un domeniu de variaţie îngust.

Nicole fu fascinată de descrierea făcută de creatură unei planete acvatice a cărei suprafaţă era aproape în totali­tate acoperită de pături uriaşe de organisme fotosintetice. Ţiparii cu pelerină, sau ce-or fi fost ei, trăiau în locurile puţin adânci aflate chiar sub acele sute de organisme diferite şi foloseau fotosintetizatoarele pentru practic orice - hrană, materiale de construcţie, ba chiar ca mijloace auxiliare de reproducere.

În cele din urmă, Vulturul îi spuse lui Nicole că sosise timpul să plece. Ea îi făcu cu mâna extraterestrului, încă lipit de parbriz, şi acesta îi răspunse cu un ultim roi de balonaşe, după care îşi dezlipi cele două extremităţi. Câteva secunde mai târziu, distanţa dintre capsule ajunsese deja la sute de metri.

În sfera mişcătoare era din nou întuneric. Vulturul tăcea. Nicole era bine dispusă. Mintea ei continua să gonească, for­mulând de zor întrebări pentru creatura extraterestră cu care avusese scurta întâlnire. Aveţi familii? Şi dacă da, cum deosebiţi creaturile care trăiesc împreună? Puteţi să comu­nicaţi cu locuitorii adâncurilor, care sunt copiii voştri?

Un alt gen de întrebări pătrunse în mintea ei şi femeia se simţi dezamăgită de sine însăşi. Am fost prea practică, prea ştiinţifică. Trebuia să fi întrebat despre Dumnezeu, despre viaţa după moarte, chiar de etică.

— Ar fi fost practic imposibil să aveţi ceea ce aţi numi o conversaţie filozofică, spuse Vulturul la câteva clipe după ce Nicole îşi exprimase insatisfacţia faţă de subiectele discutate. Pentru un asemenea schimb de idei nu există absolut nici o bază comună. Atâta timp cât nici unul nu ştia unele lucruri fundamentale despre celălalt, nu existau repere de referinţă pentru o discuţie de valoare sau pentru alte subiecte pline de înţeles.