Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

30 MAI 2201

Masivul nostru cămin cilindric este supus acum unei accelerări rapide, care a început de peste patru ore. Richard este atât de emoţionat încât abia se poate controla. E con­vins că dedesubtul Semicilindrului Sudic există un sistem de propulsie care funcţionează pe principii fizice care depăşesc până şi cele mai îndrăzneţe închipuiri ale savanţilor şi inginerilor umani. Se uită lung la datele sen­zorilor externi de pe ecranul negru, ţinând în mână multiu­bitul său calculator portabil şi, ocazional, introduce date bazate pe ceea ce vede pe monitor. Din când în când, rosteşte încet, pentru sine sau pentru noi, manevra despre care crede că este efectuată.

La vremea când Rama efectua corecţia de la mijlocul zborului pentru a realiza orbita de impact cu Pământul, eu zăceam inconştientă în fundul puţului, aşa că nu ştiu cât de tare s-a zdruncinat podeaua în decursul manevrelor ante­rioare. Richard spune că vibraţiile acelea au fost fleacuri pe lângă cele de acum. În momentul de faţă este dificil chiar şi să mergi. Podeaua saltă în sus şi în jos la fiecare frecvenţă înaltă, de parcă la doar câţiva metri de noi ar funcţiona un perforator. De când a început accelerarea, o ţinem pe Simone în braţe. Nu putem s-o lăsăm pe podea sau în leagăn, pentru că vibraţia o sperie. Eu sunt singura care mă mişc cu ea şi sunt extrem de precaută. Am mare grijă să nu-mi pierd echilibrul şi să cad - Michael şi Richard au căzut deja de două ori - fiindcă Simone s-ar putea răni grav, dacă aş cădea într-o poziţie necorespun­zătoare.

Bruma noastră de mobilă ţopăie prin toată camera. Un scaun chiar a sărit pe coridor acum o jumătate de oră şi a luat-o spre scări. La început am pus mobila la locul ei cam din zece în zece minute, dar acum o ignorăm pur şi simplu - în afară de cazul când porneşte spre intrare şi poate să ajungă în hol.

În general a fost o perioadă incredibilă, începând cu al treilea şi ultim spectacol de lumină din sud. Richard a ieşit primul în noaptea aceea, singur, chiar înainte de lăsarea întunericului. După câteva minute, s-a întors grăbit şi surescitat şi l-a înhăţat pe Michael. După un timp, când s-au întors, Michael arăta de parcă văzuse o stafie.

— Octopăianjenii! a strigat Richard. Sunt adunaţi cu zecile la doi kilometri spre est.

— Nu ştiu cu adevărat câţi sunt, a spus Michael. I-am văzut cel mult zece secunde, înainte să se stingă luminile.

— M-am uitat mai mult la ei când am fost singur, con­tinuă Richard. I-am văzut foarte clar cu binoclul. La început, erau doar câţiva, dar dintr-o dată au început să sosească în cârduri. Începusem să-i număr, când s-au orga­nizat într-un fel de detaşament. În faţa formaţiei stătea un octod uriaş cu capul dungat în roşu şi albastru.

— Eu n-am văzut nici uriaşul roşu-albastru, nici vreo „formaţie”, preciză Michael, în timp ce eu îi priveam neîn­crezător. Însă categoric am văzut mulţi cu capete închise la culoare şi tentacule negru-aurii. După părerea mea, se uitau spre sud, aşteptând să înceapă spectacolul de lumină.

— Am văzut şi aviarii, a adăugat Richard, apoi s-a întors către Michael. Cam câţi crezi că erau în stolul ăla din aer?

— Douăzeci şi cinci, poate treizeci. S-au aventurat sus, deasupra New York-ului, ţipând strident în timp ce se înălţau, apoi au zburat spre nord, peste Oceanul Cilindric. Cred că păsările au mai trecut prin asta. Cred că ele ştiu ce-o să se întâmple.

Am început s-o înfăşor pe Simone în pături. I-am explicat lui Richard că nu aveam de gând să ratez ultimul spectacol de lumină. De asemenea, i-am reamintit că-mi jurase că octopăianjenii se aventurează să iasă doar noaptea.

— Asta-i o ocazie deosebită, mi-a răspuns sigur pe sine, tocmai când şuieratul a început să răsune.

Reprezentaţia din seara asta mi s-a părut mai specta­culoasă. Poate şi datorită speranţelor mele. Roşul a fost neîndoielnic culoarea nopţii. La un moment dat, un arc roşu intens a desenat un hexagon complet şi continuu care lega vârfurile celor şase coarne mai mici. Dar oricât de spectaculoase ar fi fost luminile ramane, nu ele au fost atracţia serii. La vreo treizeci de minute de la începerea reprezentaţiei, Michael a strigat:

— Priviţi!

A arătat spre ţărm în direcţia în care el şi Richard văzuseră mai devreme octopăianjenii.

Mai multe sfere de lumină luaseră foc simultan pe cer deasupra îngheţatului Ocean Cilindric. Flăcările ajungeau până la cincizeci de metri de sol şi luminau o zonă de gheaţă de aproximativ un kilometru pătrat. În timpul minu­tului în care am putut vedea unele detalii, o masă mare şi neagră se mişca pe gheaţă, înspre sud. Richard mi-a întins binoclul lui tocmai când lumina flăcărilor pălea şi am reuşit să disting nişte creaturi în masa aceea. Un număr sur­prinzător de mare de octopăianjeni aveau modele colorate pe cap, însă majoritatea era cenuşiu închis ca mangalul, precum cel care ne-a urmărit până la adăpost. Atât tenta­culele negre-aurii cât şi forma corpului lor confirmau fap­tul că erau din aceeaşi specie cu cea pe care o văzusem anul trecut căţărându-se pe piroane. Şi Richard avusese drep­tate. Erau câteva zeci.

Când manevra a început, ne-am întors repede în adă­post. Era periculos să te afli afară în timpul vibraţiilor extreme. La răstimpuri, din zgârie-norii din jur se desprin­deau bucăţi mici şi se zdrobeau de sol. De îndată ce micul seism s-a pornit, Simone a început să plângă.

După o coborâre dificilă în adăpost, Richard a început să verifice senzorii externi, uitându-se în principal la pozi­ţiile stelelor şi planetelor (Saturn este perfect identificabilă în unele sisteme de coordonate ale lui Rama), iar apoi a făcut calcule pe baza datelor observate. Eu şi Michael am ţinut-o cu rândul pe Simone - până la urmă ne-am aşezat în colţul camerei, unde îmbinarea celor doi pereţi ne-a dat o oarecare senzaţie de stabilitate - şi am discutat despre ziua uimitoare.

Cam după o oră, Richard a anunţat rezultatele deter­minării preliminare a orbitei. Mai întâi ne-a oferit ele­mentele orbitale, în raport cu Soarele, ale traiectoriei noas­tre hiperbolice de dinaintea începerii manevrei. Apoi ne-a prezentat în mod teatral noile elemente osculante (cum le-a numit) ale traiectoriei curente. Undeva într-un cotlon al minţii trebuie să fi stocat informaţiile ce definesc termenul de „element osculant” dar, din fericire, n-a fost nevoie să caut. Am înţeles din context că Richard folosea un mod prescurtat de a ne spune cât de mult se schimbase hiper­bola noastră în primele trei ore ale manevrei. Totuşi mi-a scăpat implicaţia completă a schimbării de excentricitate a hiperbolei.

Michael şi-a amintit mai mult din mecanica celestă.

— Eşti sigur? a întrebat el aproape imediat.

— Rezultatele cantitative au marje măricele de eroare, a răspuns Richard, dar nu poate exista nici o îndoială privi­tor la natura calitativă a schimbării traiectoriei.

— Prin urmare, viteza cu care ieşim din sistemul solar creşte?

— Exact. Acceleraţia noastră este orientată practic exclusiv în direcţia creşterii vitezei în raport cu Soarele. Manevra a adăugat deja mulţi kilometri pe secundă la viteza noastră raportată la Soare.

— Măi să fie! a exclamat Michael. Uluitor!

Am înţeles esenţa spuselor lui Richard. Dacă mai avuseserăm vreo speranţă că s-ar fi putut să fim într-un voiaj în circuit care, ca prin minune, avea să ne readucă pe Pământ, speranţa aceea era acum spulberată. Rama urma să părăsească sistemul solar mult mai repede decât se aştep­tase vreunul dintre noi. În timp ce Richard vorbea cu entuziasm despre tipul de sistem de propulsie care putea să-i imprime o asemenea schimbare de viteză acestei „matahale de navă spaţială”, am alăptat-o pe Simone şi m-am pomenit gândindu-mă iar la viitorul ei. Aşadar, este clar că părăsim sistemul solar şi mergem altundeva, mi-am zis. Voi mai vedea eu vreodată altă planetă? Dar Simone? Fata mea, e posibil ca Rama să-ţi fie universul pentru întreaga viaţă.

Podeaua continuă să se zdruncine puternic, dar asta mă linişteşte. Richard spune că viteza noastră de ieşire continuă să crească rapid. Bun. Atâta timp cât mergem undeva unde n-am mai fost, vreau să călătoresc într-acolo cât mai repede cu putinţă.