Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Bărbaţii? gândi Nicole, nedumerită pe moment. Desigur, îşi spuse. Benjy şi Patrick sunt acum bărbaţ!

Îl luă pe Richard de mână şi se duseră repede spre cuşeta lui Patrick. Chipul pe care îl văzu prin geam era uimitor. Micul ei Patrick nu mai era băieţel! Trăsăturile i se lungiseră considerabil şi contururile rotunde ale feţei dis­păruseră. Nicole se uită mai mult de un minut la fiul ei.

— Vârsta lui echivalentă este de şaisprezece-şapte­sprezece ani, spuse Tiasso 017 ca răspuns la privirea între­bătoare a femeii. Domnul Benjamin O'Toole rămâne cu un an şi jumătate mai mare. Fireşte, vârstele acestea sunt numai aproximări. După cum v-a explicat Vulturul înainte să plecaţi de la Baza de Tranzit, am fost în stare să vă întârziem întrucâtva enzimele cheie ale îmbătrânirii, însă nu în acelaşi ritm la toţi. Când spunem că domnul Patrick O'Toole are acum şaisprezece-şaptesprezece ani, ne refe­rim doar la ceasul său biologic intern, personal. Vârsta amintită constituie o medie a proceselor de creştere, matu­rizare şi îmbătrânire ale organismului de bază.

Nicole şi Richard se opriră la toate celelalte cuşete şi se uitară câteva minute la copiii adormiţi. Nicole clătina întruna din cap de uimire.

— Unde au dispărut copilaşii mei? întrebă ea, după ce văzu că până şi micuţa Ellie devenise adolescentă în tim­pul lungului voiaj.

— Ştiam că se va întâmpla asta, comentă Richard, fără emoţie, neajutând simţul matern al lui Nicole să facă faţă senzaţiei de pierdere pe care o simţea.

— A şti e una, dar a vedea şi a trăi e alta, spuse ea. Aici nu-i vorba despre cazul tipic al unei mame care îşi dă seama brusc că băieţii şi fetele ei au crescut. Ceea ce s-a întâmplat cu copiii noştri este cu adevărat uluitor. Dezvoltarea lor mentală şi socială a fost întreruptă pe o perioadă echivalentă cu zece până la doisprezece ani. Acum avem copii mici care umblă în corpuri adulte. Cum putem să-i pregătim să cunoască alţi oameni în doar şase luni?

Nicole era copleşită. Oare vreo părticică din ea nu-l crezuse pe Vultur, atunci când îi descrisese ce avea să se întâmple cu familia ei? Posibil. Era un alt eveniment incredibil dintr-o viaţă care depăşea cu mult înţelegerea. Dar ca mamă a lor, am multe de făcut şi timp mai deloc, gândi Nicole. De ce n-am plănuit totul înainte de a părăsi Baza de Tranzit!

În timp ce ea se lupta cu puternica reacţie emoţională cauzată de creşterea bruscă a copiilor, Richard discuta cu cei doi Tiasso. Roboţii îi răspundeau cu uşurinţă la toate întrebările, impresionându-l cu aptitudinile lor, atât fizice cât şi mentale.

— Toţi aveţi atâtea informaţii stocate în memorie, îi întrebă în mijlocul conversaţiei.

— Numai Tiasso au date detaliate cu privire la sănă­tatea familiei dumneavoastră, răspunse 009, dar toţi bioţii-umani pot accesa o gamă largă de date de bază.

Totuşi o parte din acele cunoştinţe va fi înlăturată în momentul primului contact cu ceilalţi oameni. La momen­tul respectiv, memoriile tuturor tipurilor de bioţi vor fi parţial şterse. Orice eveniment sau informaţie referitoare la Vultur, Baza de Tranzit, sau orice situaţie care a apărut înainte să vă deşteptaţi nu vor mai rămâne în baza noastră de date după ce ne întâlnim cu ceilalţi oameni. Din perioada de început vor fi disponibile numai informaţiile privitoare la sănătatea voastră - iar acestea vor fi localizate în Tiasso. Nicole se gândise deja la Baza de Tranzit.

— Mai sunteţi în contact cu Vulturul? întrebă brusc.

— Nu, răspunse Tiasso 017. E de presupus că Vulturul, sau cel puţin un reprezentant al Inteligenţei de la Baza de Tranzit, monitorizează periodic misiunea, dar nu a existat nici o interacţiune cu Rama din clipa în care nava a părăsit Hangarul. Voi, noi, Rama, suntem pe cont propriu până la îndeplinirea obiectivelor misiunii.

Katie stătea în faţa unei oglinzi de înălţimea ei şi-şi studia corpul dezbrăcat. Chiar şi după o lună, tot i se părea nou. Îi plăcea la nebunie să se atingă. Îi plăcea, mai ales, să-şi treacă degetele peste sâni şi să-şi vadă sfârcurile întărindu-se ca răspuns la stimulare. Îi plăcea şi mai mult asta noaptea, când era singură sub cearceaf. Atunci se putea mângâia pretutindeni, până când o furnica tot corpul şi-i venea să strige de plăcere.

Mama ei îi explicase fenomenul, dar păruse un pic jenată când Katie voise să discute despre asta a doua şi a treia oară.

— Masturbarea este o treabă foarte intimă, iubito, spu­sese Nicole cu glas coborât într-o seară după cină, şi în general se discută, dacă se discută, cu cele mai bune pri­etene.

Ellie nu-i fu de nici un ajutor. Katie nu-şi văzuse sora examinându-se nici măcar o dată. Probabil n-o face deloc, gândi ea. Şi cu siguranţă nu vrea să vorbească despre asta.

— Ai terminat cu duşul? o auzi pe Ellie strigând din camera alăturată.

Fiecare fată avea dormitorul ei, dar împărţeau baia.

— Da, răspunse Katie.

Ellie intră în baie, înfăşurată pudic într-un prosop, şi se uită scurt spre sora ei care stătea goală în faţa oglinzii. Dădu să spună ceva, dar se răzgândi, pesemne, căci lăsă prosopul să cadă şi păşi precaută în cabina duşului.

Katie o urmări prin uşa transparentă. Se uită mai întâi la corpul surorii, apoi se privi pe sine în oglindă, com­parând trăsăturile anatomice. Îi plăceau mai mult propria ei faţă şi culoarea pielii - era de departe cea mai deschisă la culoare din toată familia cu excepţia tatălui - , totuşi Ellie avea o siluetă mai frumoasă.

— De ce am eu forme aşa băieţeşti? o întrebă Katie pe mama ei într-o seară, două săptămâni mai târziu, după ce terminase de citit un cub de date conţinând reviste de modă foarte vechi.

— Nu ştiu cum să-ţi explic, răspunse Nicole. Genetica este un subiect minunat de complicat, mult mai complex decât a crezut la început Gregor Mendel.

Zâmbi, dându-şi seama că fiica ei nu avea cum să înţe­leagă ceea ce tocmai spusese, şi continuă pe un ton mai puţin didactic:

— Katie, fiecare copil este o combinaţie unică a carac­teristicilor părinţilor săi. Aceste caracteristici de identificare sunt stocate în molecule numite gene. Există practic miliarde de moduri diferite în care se pot exprima genele provenite de la o pereche de părinţi. De aceea copiii provenind din aceeaşi părinţi nu sunt toţi identici.

Fruntea lui Katie se încreţi. Se aşteptase la alt răspuns. Nicole înţelese repede.

— În plus, adăugă pe un ton liniştitor, silueta ta nu-i deloc „băieţească”. „Atletică” ar fi cuvântul mai potrivit.

— În orice caz, reveni Katie, arătând spre sora ei care studia cu seriozitate într-un colţ al camerei, în mod sigur nu arăt ca Ellie. Ea are corp mai atrăgător, cu sânii chiar mai mari şi mai rotunzi decât ai tăi.

— Într-adevăr, Ellie are o siluetă impozantă, râse Nicole, dar a ta e la fel de frumoasă - doar diferită.

Se întoarse la ceea ce citea, crezând că discuţia se ter­minase.

— În revistele astea vechi nu sunt multe femei cu genul meu de siluetă, insistă Katie după o scurtă tăcere. Ştii, mamă, eu cred că Vulturul a făcut o eroare cu ele­mentele de control din cuşeta mea. Cred că am primit o parte din hormonii destinaţi lui Patrick sau Benjy.

— Katie, iubito, răspunse Nicole, dându-şi seama în sfârşit că fiica ei era obsedată de siluetă, în mod sigur ai devenit persoana programată de genele tale la concepţie. Eşti o tânără încântătoare şi inteligentă. Ai fi mai fericită dacă ţi-ai petrece timpul gândindu-te la numeroasele tale calităţi, în loc să-ţi găseşti imperfecţiuni şi să-ţi doreşti să fii altcineva.

De când se treziseră, multe dintre discuţiile lor urmaseră acelaşi tipar. Lui Katie i se părea că mama ei nu încerca s-o înţeleagă şi era prea preocupată de lecturi sau de vorbe de duh. „Viaţa nu se limitează la a te simţi bine”

era refrenul care răsuna în mod regulat în urechile ei. Pe de altă parte, laudele aduse de mamă lui Ellie i se păreau pline de căldură. „Ellie este o elevă foarte bună, cu toate că a început atât de târziu”, „Ellie ne ajută întotdeauna, fără s-o rugăm”, sau „De ce nu poţi fi ceva mai răbdătoare cu Benjy, cum e Ellie?”