Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Mi-a fost frică de asta, gândi Nicole în timp ce stătea culcată în tăcere lângă Richard. Au existat toate semnele încă de când era mică. Katie este sclipitor de deşteaptă, dar în acelaşi timp egoistă şi impetuoasă...

— Voiam să-i spun că n-are voie să meargă mâine seară la dans, dar apoi mi-am dat seama că este adultă în conformitate cu orice definiţie normală, urmă Richard. La urma urmelor, cartea ei de identitate de la biroul adminis­trativ consemnează vârsta de douăzeci şi patru de ani. Nu putem s-o tratăm ca pe un copil.

Dar emoţional ar putea avea paisprezece ani, gândi Nicole, foindu-se în timp ce soţul ei începu să treacă în revistă dificultăţile pe care le avuseseră cu Katie de la sosirea primilor colonişti în Rama. Pentru ea nu contează nimic în afară de aventură şi senzaţii tari.

Îşi aminti de ziua pe care o petrecuse cu Katie la spi­tal, cu o săptămână înainte de sosirea coloniştilor din Nina. Katie fusese fascinată de echipamentul medical sofisticat şi realmente interesată de felul în care funcţiona; totuşi, când Nicole sugerase că ar putea lucra în spital până se deschi­dea universitatea, tânăra răsese.

— Glumeşti? o întrebase. Nu-mi pot imagina ceva mai plictisitor. Mai ales când vor fi sute de oameni noi de cunoscut.

Nu prea mai avem ce face nici Richard, nici eu, îşi spuse oftând. Ne poate durea sufletul pentru Katie, şi-i putem oferi dragostea noastră, dar ea a decis deja că experienţa şi cunoştinţele noastre sunt irelevante.

În dormitor domnea tăcerea. Nicole se întinse şi-l sărută pe Richard.

— Am să vorbesc mâine cu ea despre rochie, îi spuse, dar mă îndoiesc că va fi de vreun folos.

Patrick stătea pe un scaun pliant lângă peretele sălii de gimnastică a şcolii. Sorbi din apa minerală şi se uită la ceas, în timp ce muzica lentă se termină şi cele câteva perechi care dansaseră se opreau. Katie şi Olaf Larsen, un suedez înalt al cărui tată făcea parte din personalul lui Macmillan, se sărutară scurt înainte de a pomi, braţ la braţ, în direcţia lui Patrick.

— Olaf şi cu mine mergeam afară la o ţigară şi la o gură de whisky, spuse Katie când ajunseră lângă fratele ei. Nu vii cu noi?

— Am întârziat deja, Katie. Ni s-a spus să fim acasă la douăsprezece şi jumătate.

Suedezul îl bătu condescendent pe spate.

— Haide, haide, băiete, las-o mai moale. Sora ta şi cu mine ne distrăm de minune.

Olaf era deja beat. Faţa lui albă era îmbujorată de bău­tură şi dans. Arătă cu degetul în partea opusă a sălii.

— O vezi pe fata aia cu păr roşu, rochie albă şi ţâţe mari? O cheamă Beth, e moartă după sex şi accesibilă. A aşteptat toată seara s-o inviţi la dans. Vrei să-ţi fac cunoş­tinţă cu ea?

Patrick clătină din cap.

— Ascultă, Katie, eu plec, rosti el. Am aşteptat aici...

— Încă o jumătate de oră, frăţioare, îl întrerupse Katie. Am să ies puţin afară, apoi mă întorc pentru două dansuri. După aceea plecăm. Bine?

Îl sărută pe Patrick pe obraz şi porni către uşă cu Olaf. În difuzoarele sălii începu o melodie rapidă. Patrick se uită fascinat la perechile de tineri care se mişcau în ritmul îndrăcit.

— Tu nu dansezi? îl întrebă un tânăr care făcea ocolul ringului.

— Nu, răspunse Patrick. N-am încercat niciodată. Tânărul îi aruncă o privire ciudată, apoi se opri şi zâmbi.

— Desigur, faci parte din familia Wakefield... Salut, pe mine mă cheamă Brian Walsh. Sunt din Wisconsin, din mijlocul Statelor Unite. Părinţii mei sunt cei care trebuie să organizeze universitatea.

De când ajunseseră la petrecere, cu destule ore în urmă, Patrick nu schimbase mai mult de două cuvinte cu cineva, în afară de Katie. Dădu bucuros mâna cu Brian şi amândoi sporovăiră prieteneşte câteva minute. Brian, care îşi terminase pe jumătate studiile în ingineria calcula­toarelor când familia lui fusese selectată pentru Colonia Lowell, avea douăzeci de ani şi era singurul copil la părinţi. Era extrem de curios vizavi de experienţele tovarăşului său. După ce se acomodară unul cu celălalt, îl întrebă:

— Spune-mi, locul ăsta numit Baza de Tranzit chiar există? Sau face parte dintr-o poveste tâmpită visată de cei de la ASI?

— Nu, răspunse Patrick, uitând că nu trebuia să dis­cute despre astfel de lucruri. Baza de Tranzit există cu ade­vărat Tata spune că este o staţie extraterestră de procesare.

Brian râse.

— Aşadar, undeva acolo, lângă Sirius, există un tri­unghi uriaş construit de o specie superioară necunoscută? Şi scopul lui este să-i ajute pe ei să studieze alte făpturi care călătoresc prin spaţiu? Ha! Ăsta-i cel mai fantastic basm pe care l-am auzit vreodată. De fapt, aproape tot ce ne-a spus mama ta la şedinţa aia deschisă a fost de necrezut. Voi admite, totuşi, că atât existenţa acestei staţii spaţiale cât şi nivelul tehnologic al roboţilor fac povestea ei mai plauzibilă.

— Tot ce a spus mama era adevărat, încuviinţă Patrick, iar unele dintre lucrurile cele mai incredibile au fost intenţionat lăsate la o parte. De exemplu, mama a avut o conversaţie cu un ţipar cu pelerină, care vorbea în balonaşe. De asemenea...

Se opri, amintindu-şi de avertismentele lui Nicole. Brian era fascinat.

— Un ţipar cu pelerină? De unde ştia mama ta ce spune el?

Patrick se uită la ceas.

— Scuză-mă, Brian, dar am venit aici cu sora mea şi trebuie să mă întâlnesc cu ea...

— E cea cu rochiţa roşie foarte decoltată?

Patrick încuviinţă din cap şi Brian îl luă după umeri pe noul său prieten.

— Lasă-mă să-ţi dau un sfat, îi zise. Cineva trebuie să stea de vorbă cu sora ta. Felul în care se poartă cu toţi tipii îi face să creadă că-i o femeie uşoară.

— Aşa-i Katie, îi luă Patrick apărarea. N-a mai cunos­cut niciodată pe altcineva în afara familiei.

— Scuze, ridică Brian din umeri. Oricum nu-i treaba mea... Ascultă, vrei să mă suni într-o zi? Mi-a făcut mare plăcere discuţia noastră.

Patrick îşi luă rămas bun şi porni către uşă. Unde era Katie? De ce nu se întorsese în sală?

Se afla afară de câteva secunde, când o auzi râzând zgomotos. Katie stătea pe terenul de sport cu trei bărbaţi, dintre care unul era Olaf Larsen. Fumau toţi, râdeau şi beau dintr-o sticlă pe care o treceau de la unul la altul.

— Deci ce poziţie îţi place ţie cel mai mult? întrebă un brunet cu mustaţă.

— Oh, prefer să stau deasupra, râse Katie şi luă un gât zdravăn de băutură. În felul ăsta, eu deţin controlul.

— Mie-mi sună bine, încuviinţă bărbatul, al cărui nume era Andrew.

Chicoti şi puse sugestiv mâna pe fundul ei. Katie o dădu la o parte, încă râzând.

— Vino-ncoace, frăţioare, strigă ea, chestia asta pe care-o bem e dinamită!

Cei trei bărbaţi, care o înconjuraseră se îndepărtară uşor de ea la apariţia lui Patrick. Deşi încă slab şi nedez­voltat, înălţimea îl făcea să pară o siluetă impozantă în lumina difuză.

— Eu merg acasă, Katie, anunţă Patrick, refuzând sti­cla, şi cred că ar trebui să vii şi tu cu mine.

Andrew râse.

— Ce mai gagică ai şi tu, Larsen, cu un frate ca dădacă!

Ochii lui Katie fulgerară de mânie. Luă încă o înghiţi­tură din sticlă şi i-o trecu lui Olaf. Apoi îl înşfăcă pe Andrew şi-l sărută cu sălbăticie pe buze, lipindu-şi puter­nic corpul de al lui.

Patrick era stânjenit. Olaf şi al treilea bărbat chiuiră şi fluierară, când Andrew îi întoarse lui Katie sărutul. După aproape un minut, Katie se retrase.

— Acum să mergem, Patrick, rosti ea zâmbind, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului pe care-l sărutase. Cred că ajunge pentru o singură seară.

12
Eponine se uită pe fereastra de la etaj spre panta care cobora lin. DCG-urile acopereau coasta dealului şi reţeaua ca un grătar aproape că ascundea solul cafeniu de dedesubt.

— Deci, ce părere ai? întrebă Kimberly. E cu siguranţă destul de drăguţ. Şi, o dată ce pădurea va fi plantată, vom avea copaci şi iarbă, poate chiar o veveriţă sau două în faţa ferestrei. Ăsta-i categoric un avantaj.

— Ştiu şi eu..., răspunse după câteva secunde Eponine. E ceva mai mică decât cea din Positano care mi-a plăcut ieri. Şi am câteva reţineri să locuiesc aici, în Hakone. N-am ştiut că sunt atâţia orientali...

— Ascultă, colega, nu putem aştepta la infinit. Ţi-am spus de ieri că ar fi trebuit să mai avem o opţiune de rezervă. Am fost şapte perechi care voiau apartamentul din Positano - şi nu-i de mirare, din moment ce în tot satul nu mai rămăseseră decât patru apartamente - , iar noi pur şi simplu n-am avut noroc. Tot ce a rămas acum, în afara apartamentelor alea micuţe de deasupra prăvăliilor de pe strada principală din Beauvois - iar eu nu vreau să trăiesc acolo, din cauză că n-ai nici un pic de intimitate - este fie aici, fie în San Miguel. Iar în San Miguel trăiesc toţi negrii şi marocanii.

Eponine se aşeză pe un scaun. Se aflau în camera de zi a unui apartament mic cu două dormitoare. Era mobilată modest, dar corespunzător cu două scaune şi o canapea mare ce aveau aceeaşi culoare maro ca şi măsuţa drept­unghiulară pentru servit cafea. Apartamentul, care avea o baie mare şi o bucătărie mică în afară de camera de zi şi cele două dormitoare, era ceva mai mare de o sută de metri pătraţi.

Kimberly se plimba nerăbdătoare prin cameră.

— Kim, spuse încet Eponine, îmi pare rău, dar îmi vine greu să mă concentrez asupra alegerii unui aparta­ment, când ni se întâmplă atâtea. Ce-i locul ăsta? Unde ne aflăm? De ce suntem aici?

Mintea îi fugi rapid înapoi la incredibila şedinţă din urmă cu trei zile, când comandantul Macmillan îi infor­mase că se aflau în interiorul unei nave spaţiale construită şi echipată de extratereştri „cu scopul de a-i studia pe pământeni”.

Kimberly aprinse o ţigară şi suflă fumul cu forţă în aer. Ridică din umeri.

— Rahat! Nu ştiu răspunsul la nici una dintre între­bările astea... Dar ştiu că dacă nu alegem un apartament, vom rămâne cu ce n-a vrut nimeni.

Eponine se uită câteva secunde la prietena ei, apoi oftă.

— Nu cred că s-a procedat prea corect, se plânse ea. Pasagerii din Pinta şi Nina au avut posibilitatea să-şi aleagă casele înainte ca noi măcar să fi sosit. Suntem obli­gaţi să alegem din ce-au refuzat alţii.

— La ce te aşteptai? Nava noastră căra deţinuţi -fireşte că noi căpătăm rebuturile. Dar măcar, în sfârşit, sun­tem liberi.

— Aşadar, vrei să trăieşti în apartamentul ăsta? întrebă în cele din urmă Eponine.

— Da, răspunse Kimberly. Şi mai vreau să depun o cerere pentru celelalte două apartamente pe care le-am văzut azi-dimineaţă, lângă piaţa din Hakone, în caz că pe ăsta ni-l iau alţii. Dacă nu avem o casă sigură după ce se întunecă, mă tem că vom avea realmente belele.