Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200



Yüklə 2,59 Mb.
səhifə62/86
tarix10.01.2022
ölçüsü2,59 Mb.
#100191
1   ...   58   59   60   61   62   63   64   65   ...   86
Asta a fost o greşeală, gândi Eponine, în timp ce se uita la Kimberly care se plimba agitată prin cameră. N-ar fi trebuit să accept să-i fiu colegă... Dar ce alternativă tiveam? Locuinţele care rămân pentru cei singuri sunt groaznice.

Nu era obişnuită cu schimbări rapide în viaţa ei. Spre deosebire de Kimberly, care trăise enorm de multe expe­rienţe diverse înainte de a fi condamnată pentru crimă la nouăsprezece ani, Eponine avusese o copilărie şi o ado­lescenţă oarecum protejate. Crescuse într-un orfelinat de lângă Limoges, în Franţa, şi până la şaptesprezece ani, când profesorul Moreau o dusese la Paris ca să vadă marile muzee, nu ieşise niciodată din provincia ei natală. Pentru ea fusese o decizie foarte grea să semneze pentru Colonia Lowell. Însă se confrunta cu o detenţie pe viaţă în Bourges şi i se oferea şansa libertăţii pe Marte. După o lungă delibe­rare, hotărâse în mod curajos să înainteze cererea la ASI.

Fusese selectată datorită faptului că avea un dosar uni­versitar remarcabil, mai ales în domeniul artelor, vorbea fluent engleza şi fusese o deţinută model. Fişierul ei din baza de date ASI îi identificase cel mai probabil plasament în Colonia Lowell ca „profesoară de teatru sau artă la gim­nazii”. În ciuda dificultăţilor asociate cu faza de călătorie a misiunii după plecarea de pe Pământ, Eponine simţise o răbufnire a adrenalinei şi un val de emoţie când Marte apăruse pentru prima dată în fereastra de observare a Santei Maria. Avea să fie o viaţă nouă, pe o planetă nouă.

Cu două zile înaintea întâlnirii programate, paznicii ASI anunţaseră însă că Santa Maria nu avea să folosească navetele de amartizare, aşa cum fusese plănuit, ci urma să facă „un ocol temporar pentru a face joncţiunea cu o staţie spaţială de pe orbita lui Marte”. Anunţul o derută şi o îngri­joră pe Eponine. Spre deosebire de majoritatea tovarăşilor ei de călătorie, ea citise cu atenţie tot materialul ASI pen­tru colonişti şi nu găsise nici o menţiune despre vreo staţie spaţială pe orbita marţiană.

Abia după ce Santa Maria fu complet descărcată şi toţi oamenii şi proviziile se aflau în Noul Eden, cineva le spuse lui Eponine şi celorlalţi deţinuţi ce se întâmpla de fapt. Şi chiar şi după expunerea lui Macmillan, foarte puţini deţi­nuţi credeau că li se spusese adevărul.

— Haide, haide, exclamase Willis Meeker, chiar ne crede tâmpiţi? O mână de extratereştri a construit locul ăsta şi toţi roboţii ăia nebuni? Toată treaba-i o-nscenare. Ne folosesc la testarea unui nou tip de închisoare.

— Willis, replicase Malcolm Peabody, cum rămâne cu ceilalţi, care au venit cu Pinta şi Nina? Am vorbit cu câţiva dintre ei şi sunt oameni normali, adică, nu sunt deţinuţi. Dacă teoria ta e corectă, ei ce caută aici?

— De unde dracu' să ştiu eu, poponarule? Nu sunt geniu. Ştiu doar că Macmillan nu ne-a spus-o p-a bună.

Eponine nu-şi lăsă incertitudinile privitoare la expunerea lui Macmillan s-o împiedice să meargă cu Kimberly în Oraşul Central, ca să depună cererile pentru cele trei apartamente din Hakone. De data asta avură noroc şi li se repartiză apartamentul ales la început. Cele două femei petrecură o zi cu mutatul la marginea Pădurii Sherwood, apoi se prezentară la biroul de angajare din complexul administrativ pentru luare în evidenţă.

Din cauză că celelalte două nave spaţiale sosiseră cu mult înainte de Santa Maria, procedurile de integrare a deţinuţilor în viaţa din Noul Eden erau perfect definite. Kimberly, care avea într-adevăr un dosar remarcabil de infirmieră, fu repartizată imediat la spitalul central.

Eponine avu o întrevedere cu superintendentul şcolar şi alţi patru profesori, înainte de a accepta repartizarea la liceul Central. Noua ei slujbă necesita naveta cu trenul, în timp ce, dacă ar fi acceptat să predea la şcoala elementară din Hakone, ar fi mers zilnic pe jos. Însă Eponine consi­dera că merită deranjul. Îi plăceau foarte mult directoarea şi membrii corpului didactic de la liceu.

La început, ceilalţi şapte medici care lucrau în spital se uitară strâmb la cei doi medici deţinuţi, mai ales la Robert Turner, al cărui dosar îi menţiona lapidar crimele brutale fără a detalia vreuna dintre circumstanţele atenuante. După vreo săptămână, în care timp îndemânarea, cunoştinţele şi extraordinarul lui profesionalism se impuseseră tuturor, personalul îl alesese în unanimitate ca director al spitalului. Turner fu complet uluit de această alegere şi promise, în scurtul său discurs de acceptare, să se dedice total binelui coloniei.

Prima lui acţiune oficială fu să propună guvernului provizoriu ca toţi cetăţenii din Noul Eden să fie supuşi unui examen fizic complet astfel ca toate fişierele medicale să poată fi completate la zi. După ce propunerea fu acceptată,

Turner trimise roboţii Tiasso prin colonie ca sanitari. Bioţii efectuară toate examinările de rutină şi adunară datele pe care urmau să le analizeze medicii. Concomitent, amintindu-şi de excelenta reţea de date care existase între spitalele din zona metropolitană Dallas, neobositul Turner începu să lucreze cu mai mulţi Einsteini la proiectul unui sistem complet informa­tizat menit să urmărească starea sănătaţii coloniştilor.

într-o seară din a treia săptămână după ce Santa Maria andocase în Rama, Eponine era singură acasă, ca de obicei (programul zilnic al lui Kimberly fusese deja stabilit - nu era aproape niciodată în apartament Dacă nu lucra în spital, umbla prin oraş cu Toshio Nakamura şi acoliţii lui), când sună videofonul. Pe monitor apăru faţa lui Malcolm Peabody.

— Eponine, vorbi el cu timiditate, vreau să-ţi cer o favoare.

— Ce este, Malcolm?

— Acum cinci minute am primit un telefon de la spi­tal, de la medicul Turner. Spune că în datele mele, luate săptămâna trecută de roboţii ăia, există nişte „nereguli”. Vrea să merg acolo pentru un consult mai amănunţit.

Eponine aşteptă răbdătoare mai multe secunde. În cele din urmă, spuse:

— Nu înţeleg. Care-i favoarea? Malcolm trase adânc aer în piept.

— Cred că-i ceva grav. El vrea să mă consulte acum... Vrei să vii cu mine?

Acum? întrebă Eponine, uitându-se la ceas. E aproape unsprezece noaptea.

într-o străfulgerare, îşi aminti că Kimberly se plânsese că Turner era „obsedat de muncă, la fel ca infirmierele alea negrese roboţi”. Îşi mai aminti şi de uimitorii lui ochi albaştri.

— Bine, îi spuse lui Malcolm. Ne întâlnim în gară, peste zece minute.

Eponine nu prea ieşise noaptea. De când fusese numită profesoară, îşi petrecea majoritatea serilor lucrând la pla­nurile lecţiilor. într-o sâmbătă seară, ieşise cu Kimberly, Toshio Nakamura şi alţi câţiva la un restaurant japonez care tocmai se deschisese. Dar mâncarea era ciudată, compania în majoritate orientală, iar mai mulţi bărbaţi, după ce se îmbătaseră, îi făcuseră avansuri jalnice. Kimberly o mus­trase că era „ţepoasă şi fudulă”, dar Eponine refuză invitaţi­ile ulterioare ale colegei de apartament de a ieşi în lume.

Ajunse la gară înaintea lui Malcolm. În timp ce-l aştepta să sosească, se minună cât de complet se schimbase satul prin prezenţa oamenilor. Ia să vedem, gândi ea, Pinta a ajuns aici acum trei luni, Nina la cinci săptămâni după aceea. Deja există prăvălii peste tot atât în jurul gării, cât şi în sat. Dacă rămânem aici un an sau doi, colonia nu va putea fi deosebită de Pământ.

Malcolm fu foarte surescitat şi vorbăreţ în timpul scurtei călătorii cu trenul.

— Cred că-i vorba despre inima mea, îi destăinui. Am dureri ascuţite, chiar de când a murit Walter. La început, am crezut că-i doar o închipuire.

— Nu-şi face griji, îşi linişti Eponine prietenul. Sunt sigură că nu-i nimic cu adevărat grav.

Lui Eponine îi venea greu să-şi ţină ochii deschişi. Era trecut de trei noaptea. Malcolm dormea pe bancă, lângă ea. Ce face doctorul ăla? se întrebă. A spus că n-o să întârzie mult.

La scurt timp după sosirea lor, Turner îl consultase pe Malcolm cu un stetoscop computerizat iar apoi, spunându-i că avea nevoie de nişte „teste mai edificatoare”, îl dusese într-o aripă separată a spitalului. Malcolm revenise în sala de aşteptare după o oră. Eponine îl văzu pe medic doar fugar, când îl introdusese pe Malcolm în cabinetul său, la începutul consultului.

— Eşti prietena domnului Peabody? întrebă glasul. Eponine probabil că aţipise. Cînd privirea i se limpezi,

văzu frumoşii ochi albaştri ai lui Turner privind-o de la numai un metru. Medicul arăta obosit şi supărat.

— Da, încuviinţă ea încet, încercând să nu-l deranjeze pe bărbatul care dormea cu capul pe umărul ei.

— Va muri foarte curând, spuse Turner. Posibil în următoarele două săptămâni.

Eponine îşi simţi sângele îngheţându-i. Oare am auzit bine? se întrebă. A spus că Malcolm va muri în urmă­toarele două săptămâni? Era uimită.

— Va avea nevoie de mult sprijin, urmă medicul.

Se opri o clipă, uitându-se lung la Eponine. Încerca oare să-şi amintească unde o mai văzuse?

— Ai să fii în stare să-l ajuţi?

— Eu... sper că da, răspunse Eponine. Malcolm începu să se mişte.

— Acum trebuie să-l trezim, zise doctorul.

În ochii lui nu exista nici o emoţie detectabilă. Pronunţase diagnosticul fără urmă de simţire. Kim are dreptate, gândi Eponine. E un automat, ca roboţii Tiasso.

La sugestia lui, Eponine îl însoţi pe Malcolm pe un coridor şi apoi, într-o cameră plină cu instrumente medi­cale, Turner îi spuse lui Malcolm:

— Cineva inteligent a ales echipamentul care a fost adus de pe Pământ. Deşi avem personal limitat, aparatele de diagnosticare sunt de înaltă clasă.

Se îndreptară toţi trei spre un cub transparent cu latura de aproximativ un metru.

— Dispozitivul acesta uimitor se numeşte proiector de organe, explică el, şi poate reconstitui, cu fidelitate şi deta­liat, aproape toate organele principale din corpul uman. Ce vedem noi acum, când ne uităm înăuntru, este o reprezentare grafică pe calculator a inimii dumitale, dom­nule Peabody, exact aşa cum a apărut acum nouăzeci de minute când ţi-am injectat substanţe de contrast.

Arătă spre o cameră alăturată unde, din câte se părea, Malcolm fusese supus la teste.

— In timp ce stăteai pe masa aceea, ai fost scanat de un milion de ori pe secundă de aparatul cu lentile mari. Din localizarea substanţei de contrast şi din miliardele de sca­nări instantanee, s-a construit o imagine tridimensională a inimii dumitale.

Se opri o clipă, îşi mută repede privirea, apoi îşi fixă ochii asupra lui Malcolm.

— Nu vreau să-ţi fie greu, domnule Peabody, dar am vrut să-ţi explic cum anume ştiu ce ţi se întâmplă. Trebuie să înţelegi că n-a fost vorba de nici o eroare.

Ochii lui Malcolm erau înnebuniţi de frică. Medicul îl luă de mână şi-l apropie de cub.

Priveşte acolo, pe spatele inimii, aproape de vârf. Vezi reţeaua aceea ciudată şi striaţiile din ţesuturi? Aceia sunt muşchii dumitale cardiaci... şi au suferit o descom­punere ireparabilă.

Malcolm se holbă în cub parcă o eternitate. Apoi lăsă capul în jos.

— O să mor, domnule doctor? întrebă el. Robert Turner îi luă şi cealaltă mână.

— Da, Malcolm, ai să mori. Pe Pământ, am fi putut aştepta un transplant de inimă, dar aici nici nu se pune problema, întrucât nu avem nici echipamentul corespunză­tor, nici un donator potrivit... Dacă vrei, pot să te deschid şi să mă uit direct la inima ta. Dar este extrem de puţin pro­babil că am să văd ceva care să schimbe diagnosticul.

Malcolm clătină din cap. Lacrimile porniră să-i curgă pe obraji. Eponine îşi petrecu braţele în jurul omuleţului şi începu să plângă şi ea.

— Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult ca să defini­tivez diagnosticul, dar într-un caz grav ca acesta trebuie să fiu absolut sigur, spuse Turner.

După câteva clipe, Eponine şi Malcolm se îndreptară spre uşă. Malcolm se răsuci în prag.

— Ce fac acum? îl întrebă el pe medic.

— Tot ce-ţi place, răspunse Turner.

După plecarea lor, Turner reveni în cabinetul său în care, pe birou, zăceau radiografiile şi fişele lui Peabody. Medicul era profund îngrijorat. Practic, era sigur - încă nu putea să ştie în mod hotărât până nu făcea autopsia - că inima lui Peabody suferea de acelaşi tip de maladie care îl omorâse pe Walter Brackeen în Santa Maria. Cei doi fuseseră prieteni apropiaţi de mulţi ani, încă de la începutul perioadei lor de detenţie din Georgia. Era puţin probabil ca amândoi să fi con­tactat întâmplător aceeaşi boală de inimă. Dar dacă nu era o coincidenţă, atunci agentul patogen era transmisibil.

Turner clătină din cap. Orice boală care ataca inima era alarmantă. Dar una contagioasă? Posibilităţile erau îngrozitoare.

Era foarte obosit. Înainte de a-şi pune capul pe birou, făcu o listă de referinţe asupra viruşilor ce afectau inima, pe care dorea să le obţină din banca de date. Apoi adormi instantaneu.

Cincisprezece minute mai târziu, îl trezi brusc tele­fonul. La celălalt capăt era un Tiasso care suna din camera de urgenţă.

— Doi Garcia au găsit un corp omenesc în Pădurea Sherwood, iar acum sunt în drum spre noi. Din imaginile pe care le-au transmis, acest caz va necesita implicarea dumneavoastră personală.

Turner se spălă pe mâini, îşi puse iar halatul şi ajunse în camera de urgenţă înainte ca Garcia să ajungă cu cadavrul. Oricâtă experienţă avea, imaginea cadavrului ori­bil mutilat îl făcu să-şi ferească privirea. Capul fusese aproape complet despărţit de corp - atârna doar de o fâşie subţire de muşchi - , iar faţa fusese hăcuită şi desfigurată, astfel încât nu mai putea fi recunoscută. În plus, în zona genitală se zărea o gaură însângerată.

Cei doi Tiasso se apucară imediat de treabă, spălând sângele şi pregătind cadavrul pentru autopsie. Turner se aşeză pe un scaun, departe de locul pregătirilor şi completă primul raport de deces din Noul Eden.

— Cum se numea? îi întrebă pe bioţi.

Un Tiasso cotrobăi prin ceea ce mai rămăsese din îmbrăcămintea mortului şi găsi cartea de identitate elibera­tă de ASI.

— Danni, răspunse biotul, Marcello Danni.



Yüklə 2,59 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   58   59   60   61   62   63   64   65   ...   86




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin