Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

EPITALAM
1
Trenul care venea din Positano era plin. Se opri în mica gară de pe malul Lacului Shakespeare, la jumătatea drumului spre Beauvois, şi-şi revărsă amestecul de oameni şi bioţi. Mulţi purtau coşuleţe cu mâncare, pături şi scaune pliante. Câţiva copii alergară din gară pe iarba deasă, proaspăt tunsă, din jurul lacului. Râdeau şi se dădeau de-a dura pe panta blândă care acoperea cei o sută cincizeci de metri până la marginea apei.

Pentru cei care nu voiau să stea pe iarbă fuseseră ridi­cate tribune de lemn vizavi de digul îngust care înainta cincizeci de metri în apă, înainte de a se desface într-o plat­formă dreptunghiulară. Pe platformă se aflau scaune şi un podium cu microfon; acolo avea să-şi ţină guvernatorul Watanabe discursul de Ziua Stabilirii, după ce se terminau focurile de artificii.

La patruzeci de metri în stânga tribunelor, familiile Wakefield şi Watanabe plasaseră o masă lungă acoperită cu o faţă de masă albastru cu alb. Gustările erau aranjate estetic pe masă. Răcitoarele de dedesubt erau pline cu bău­turi. Familiile şi prietenii lor se adunaseră în zona din imediata apropiere, unde mâncau, jucau jocuri sau erau angajaţi în discuţii animate. Doi bioţi Lincoln se deplasau în jurul grupului, oferind băuturi şi gustări celor aflaţi prea departe de masă şi răcitoare.

Era o după-amiază fierbinte. Prea fierbinte, chiar - a treia zi deosebit de caldă la rând. Pe măsură ce soarele arti­ficial îşi încheia mini-arcul pe bolta aflată mult deasupra capetelor şi lumina începu să se diminueze, mulţimea de pe malul lacului Shakespeare uită de zăpuşeală.

Un ultim tren sosi cu numai cinci minute înainte ca lumina să dispară complet. Venea în nord din gara Oraşului Central, aducând coloniştii care trăiau în Hakone sau San Miguel. Întârziaţii nu erau mulţi. Majoritatea sosiseră devreme ca să-şi instaleze picnicurile pe iarbă. Eponine era în ultimul tren. Iniţial se gândise să nu par­ticipe deloc la sărbătoare, dar se răzgândise în ultimul moment.

Se simţi derutată când păşi pe iarbă, părăsind peronul gării. Atâţia oameni! Tot Noul Eden trebuie să fie aici, gândi ea. Preţ de o clipă, îşi dori să nu fi venit. Fiecare era cu prietenii şi familia, doar ea era singură.

Ellie arunca potcoave la ţintă cu Benjy, când Eponine coborî din tren. Îşi recunoscu repede profesoara, chiar de la distanţă, datorită brasardei roşu aprins.

— Este Eponine, mamă, spuse alergând la Nicole. Pot s-o rog să stea cu noi?

— Bineînţeles.

Un glas de la staţia de amplificare întrerupse muzica unei formaţii micuţe, pentru a anunţa că focurile de artificii aveau să înceapă în zece minute. Se auziră aplauze.

— Eponine! Aici! flutură Ellie din mâini.

Eponine se auzi strigată, dar nu vedea prea bine în lumina slabă. După câteva secunde, porni în direcţia lui Ellie. În drum, dădu fără să vrea peste un copilaş care se bălăbănea singur prin iarbă.

— Kevin, ţipă o mamă, stai departe de ea!

într-o clipă, un bărbat solid şi blond îl înşfăcă pe băieţel, îndepărtându-l de Eponine.

— Tu n-ar trebui să fii aici, cu oamenii de treabă, mârâi el.

Niţel şocată, Eponine îşi continuă drumul spre Ellie, care venea în direcţia ei.

— Du-te acasă, 41! strigă o femeie care urmărise inci­dentul.

Un băiat gras, de zece ani, cu nas borcănat, o arătă cu degetul pe Eponine şi-i spuse ceva surorii lui mai mici.

— Mă bucur tare mult să te văd, îi spuse Ellie profe­soarei. Vrei să vii să mănânci ceva?

Eponine încuviinţă din cap.

— Îmi pare rău de oamenii ăştia, spuse fata destul de tare ca s-o audă toţi cei din jur. Păcat că sunt atât de igno­ranţi!

O conduse pe Eponine la masa mare şi făcu o prezentare generală.

— Pentru cei dintre voi care n-o cunosc, este profe­soara şi prietena mea Eponine. Nu are şi nume de familie, aşa că nu puneţi întrebarea asta.

Eponine şi Nicole se mai întâlniseră de câteva ori. Schimbară politeţuri, în timp ce un Lincoln îi oferi lui Eponine sticksuri vegetale şi apă minerală. Nai îşi aduse fiii gemeni, pe Kepler şi Galileo, care împliniseră trei ani cu o săptămână înainte. Un grup mare de colonişti din Positano, aflat în apropiere, se holbă când Eponine îl luă pe Kepler în braţe.

— E drăguţă, spuse băieţelul, arătând spre faţa lui Eponine.

— Trebuie să fie foarte dificil, vorbi în franceză Nicole, arătând din cap în direcţia celor din apropiere care se uitau prosteşte.

— Oui, răspunse Eponine.