Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Relaxează-te, o auzi pe mama sa spunând pe un ton liniştitor. E puţin greu, dar poţi s-o faci. Hărţile sunt foarte importante. Ele ne spun pe unde să mergem. Primul lucru, întotdeauna, este să orientezi harta în aşa fel încât să poţi citi scrisul. Vezi? Aşa e bine. De cele mai multe ori, direcţia de sus se numeşte nord. Bun. Asta e harta Pădurii Sherwood...

Benjy întoarse harta până când literele veniră în poziţia bună. Fulgerele şi tunetele continuau. O schimbare bruscă de vânt îi trimise fumul în plămâni şi tuşi. Încercă să citească cuvintele de pe hartă.

Auzi din nou glasul mamei. Dacă nu recunoşti cuvân­tul de la început, ia fiecare literă şi rosteşte-o, foarte rar. Apoi lasă toate sunetele să se îmbine, până formează un cuvânt pe care-l înţelegi.

Benjy se uită la Ellie.

— Trezeşte-te, Ellie, trezeşte-te, te rog, o imploră. Am nevoie de ajutorul tău.

Ea tot nu se mişcă.

Se aplecă asupra hărţii şi se chinui să se concentreze. Cu o hotărâre disperată, rosti toate literele, iar şi iar, până se convinse că pata verde de pe hartă era poiana în care se afla. Liniile albe sunt potecile, îşi spuse. Există trei linii albe care intră în pata verde.

Ridică ochii de pe hartă, numără cele trei poteci care porneau din poiană şi simţi un val de încredere în sine. Totuşi, câteva momente mai târziu, o rafală de vânt purta jeraticul peste poiană şi aprinse copacii din partea sudică. Benjy acţionă repede. Trebuie să plec, îşi zise, ridicând-o în spinare pe Ellie.

Acum ştia că focul principal era în partea de nord a hărţii, înspre satul Hakone. Se uită din nou la hârtia din mâinile lui. Atunci trebuie să rămân pe liniile albe din partea de jos, se gândi.

Înainta cu greu pe potecă, în clipa în care, mult dea­supra capului său un alt copac luă foc. Pe un umăr o ţinea pe sora lui, iar în mâna dreaptă harta salvatoare. Din zece în zece paşi, se oprea să se uite la hartă, verificând de fiecare dată că se îndrepta în direcţia corectă. Când, în sfârşit, ajunse la o intersecţie importantă, o aşeză pe Ellie cu blândeţe pe sol şi urmări cu degetul liniile albe de pe hartă. După un minut, zâmbi larg, îşi ridică iar sora şi se îndreptă spre cărarea ce ducea în satul Positano. Fulgerul lumină încă o dată, tunetul bubui şi o ploaie torenţială se abătu asupra Pădurii Sherwood.

7
Şapte ore mai târziu, Benjy dormea liniştit în patul lui de acasă. Între timp, în partea cealaltă a coloniei, spitalul Noului Eden era o casă de nebuni. Oameni şi bioţi alergau de colo-colo, brancarde cu trupuri stăteau pe hol şi pacienţii urlau în agonie. Nicole vorbea la telefon cu Kenji.

— Avem nevoie ca toţi Tiasso din colonie să fie trimişi aici cât mai urgent. Încearcă să-i înlocuieşti pe cei care lucrează la geriatrie sau pediatrie cu Garcia, sau chiar cu Lincolni. Adună personalul uman din clinicile săteşti. Situaţia este foarte gravă.

Din cauza zgomotului din spital abia auzea ce spunea Kenji.

— Rău, foarte rău, îi răspunse. Până acum avem douăzeci şi şapte de internaţi şi ştim de patru morţi. Întreaga zonă Nara - enclava în stil japonez cu case de lemn din spatele Vegasului, înconjurată de pădure - e un dezastru. Incendiul s-a extins prea repede... Oamenii au intrat în panică.

— Doamna Wakefield, doamna Wakefield. Vă rog să veniţi imediat la numărul 204.

Nicole puse receptorul în furcă şi o luă la fugă pe hol, apoi sui scara la etaj. Muribundul de la 204 era un bun prieten de-al ei, coreeanul Kim Lee, care asigurase legătura cu comunitatea din Hakone pe vremea când Nicole era guvernator provizoriu.

Kim fusese printre primii care îşi construiseră case în Nara. În timpul incendiului, pătrunsese în casa în flăcări să-şi salveze băiatul de şapte ani. Fiul avea să trăiască, deoarece Kim îl protejase cu grijă când îl scosese dintre flăcări, dar tatăl suferise arsuri de gradul trei pe majoritatea corpului.

Pe coridor, Nicole trecu pe lângă Turner.

— Nu cred că mai putem face ceva pentru prietenul tău de la 204, îi spuse acesta. Aş vrea să-ţi ştiu părerea... Sună-mă în camera de urgenţă. Tocmai au adus o femeie în stare critică pe care focul a prins-o în casă.

Nicole inspiră adânc şi deschise încet uşa salonului. Soţia lui Kim, o coreeancă drăguţă de treizeci şi cinci de ani, stătea tăcută într-un colţ. În timp ce Nicole o liniştea pe femeie, Tiasso care monitoriza datele lui Kim îi aduse un set de diagrame. Starea bărbatului era cu adevărat fără speranţă. Când Nicole ridică ochii, fu mirată s-o vadă pe Ellie, cu un bandaj mare pe tâmpla dreaptă, stând în picioare lângă patul lui Kim şi ţinându-l de mână pe muri­bund.

— Nicole, şopti cu greu acesta îndată ce o recunoscu. Toată pielea feţei îi era înnegrită. Chiar şi rostirea unui cuvânt îl făcea să sufere.

— Vreau să mor, spuse bărbatul făcând un semn din cap spre soţia lui.

Doamna Kim se ridică şi se apropie de Nicole.

— Soţul meu vrea să semnez pentru eutanasie, zise ea, dar eu nu vreau, decât dacă-mi spuneţi că nu mai are abso­lut nici o şansă să mai fie fericit vreodată.

Începu să plângă, însă se stăpâni. Nicole ezită o clipă.

— Nu-ţi pot spune asta, doamnă Kim, rosti ea cu amărăciune. Se uită de la soţ la soţie. Ce-ţi pot spune este că probabil va muri în următoarele douăzeci şi patru ore şi că, până la moarte, va suferi fără încetare. Dacă are loc vreo minune medicală şi supravieţuieşte, va rămâne serios desfigurat şi infirm pentru tot restul vieţii.

— Vreau să mor acum, repetă cu greu Kim.

Nicole trimise pe Tiasso după documentele de eutanasie. Acestea trebuiau semnate de medicul curant, de soţie şi pacient dacă, după părerea medicului, era în stare să ia singur decizii. În timp ce Tiasso pleca, Nicole îi făcu semn lui Ellie s-o urmeze pe hol.

— Ce cauţi aici? o întrebă în şoaptă când nu mai putură fi auzite. Ţi-am spus să stai acasă şi să te odihneşti. Ai suferit o contuzie urâtă.

— N-am nimic, mamă. În plus, când am auzit că dom­nul Kim a fost ars rău, am vrut să fac ceva să-l ajut. A fost un prieten minunat în anii aceia de început.

— E într-o stare teribilă, clătină din cap Nicole. Nu-mi vine să cred că mai trăieşte.

Ellie întinse mâna şi-i atinse braţul.

— El vrea ca moartea lui să fie de folos, rosti ea. Doamna Kim mi-a vorbit despre asta... Deja am trimis după Amadou, dar trebuie să vorbeşti cu Turner.

Nicole se uită lung la fiica ei.

— Despre ce vorbeşti?

— Nu-l mai ţii minte pe Amadou Diaba? Prietenul lui Eponine, farmacistul nigerian cu bunica Senoufo. Cel care s-a îmbolnăvit de RV-41 în urma unei transfuzii de sânge. În tot cazul, Eponine mi-a spus că inima lui se deteriorează rapid.

Nicole rămase tăcută câteva secunde. Nu-i venea să creadă ce auzea. În cele din urmă spuse:

— Vrei ca eu să-i cer lui Turner să realizeze un trans­plant de cord manual, chiar acum, în toiul crizei?

— Dacă el se hotărăşte acum, poate fi făcută mai târ­ziu, diseară, nu-i aşa? Inima domnului Kim poate fi păs­trată în stare bună cel puţin până atunci.

— Ascultă, Ellie, nici măcar nu ştim...

— Am verificat deja, o întrerupse tânăra. Un Tiasso a verificat că domnul Kim este un donator acceptabil.

Nicole clătină din nou din cap.

— Bine, bine. Am să mă gândesc la asta. Între timp, vreau să te întinzi şi să te odihneşti. O contuzie nu-i o bagatelă.

— Ce-mi ceri să fac? o întrebă neîncrezător Turner.

— Haideţi, domnule doctor, nu doamna Wakefield vă cere asta, spuse Amadou cu accentul său englezesc impecabil. Eu vă rog. Vă implor să faceţi operaţia şi să nu vă gândiţi că-i riscantă. Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că nu mai am decât trei luni de trăit. Sunt perfect conştient că s-ar putea să mor pe masa de operaţie. Dar dacă supravieţuiesc, conform statisticilor pe care mi le-aţi arătat, am cincizeci la sută şanse să mai trăiesc încă opt ani. Aş putea chiar să mă însor şi să am un copil.

Turner se răsuci pe călcâie şi privi ceasul de pe peretele biroului său.

— Domnule Diaba, uită pentru o clipă că-i trecut de miezul nopţii şi că mă ocup de arşi de nouă ore în şir. Gândeşte-te ce-mi ceri. De cinci ani n-am mai făcut un transplant de inimă. Şi niciodată n-am făcut unul fără să mă bazez pe cel mai bun personal cardiolog şi cel mai grozav echipament de pe Pământ. Toată munca de chirurgie, de exemplu, era făcută întotdeauna de roboţi.

— Înţeleg toate astea, domnule doctor. Dar nu-i chiar acelaşi lucru. Fără operaţie, voi muri în mod sigur. E aproape cert că în viitorul apropiat nu se va găsi alt dona­tor. În plus, Ellie mi-a spus că de curând aţi revăzut toate procedurile transplantului, când aţi pregătit bugetul pentru noul echipament...

Turner îi aruncă lui Ellie o privire mirată.

— Mama mi-a vorbit de pregătirile dumneavoastră minuţioase, domnule doctor. Sper că nu vă supăraţi că i-am spus lui Amadou.

— Voi fi încântată să te ajut cu tot ce pot, adăugă şi Nicole. Deşi n-am participat niciodată la o operaţie pe cord, mi-am făcut rezidenţialul într-un institut de cardi­ologie.

Turner se uită prin cameră, mai întâi la Ellie, apoi la Amadou şi Nicole.

— Atunci, rămâne stabilit, cred. Nu mi-aţi dat de ales.

— O veţi face? exclamă Ellie cu entuziasm tineresc.

— Voi încerca, răspunse medicul şi se întoarse spre Amadou. Ştii, nu-i aşa, că există puţine şanse să te mai trezeşti vreodată?

— Da, domnule doctor. Dar puţine şanse tot sunt mai bune decât nici una... Vă mulţumesc!

Turner se întoarse către Nicole.

— Ne întâlnim peste cincisprezece minute în biroul meu, ca să revedem procedura... Şi, apropo, doamna doc­tor Wakefield, te rog să pui un Tiasso să ne aducă un ibric cu cafea proaspătă.

Pregătirea pentru operaţie îi aduse lui Turner amintiri îngropate în cotloanele minţii. De câteva ori chiar îşi ima­gină, preţ de câteva secunde, că se afla iar în Centrul Medical din Dallas. Îşi aminti cât de fericit fusese în zilele acelea de demult. Îşi iubise munca şi familia. Viaţa lui fusese aproape perfectă.

Turner şi Wakefield notară cu atenţie succesiunea acţi­unilor ce trebuiau executate înainte de a începe procedura. Apoi, în timpul operaţiei propriu-zise, se opriră să se con­sulte după fiecare etapă importantă. În timpul procedurii, nu surveni nici un eveniment nedorit. Turner scoase inima lui Amadou şi o întoarse astfel încât Nicole şi Ellie (fata insistase să rămână, în caz că ar fi putut ajuta cu ceva) să poată vedea cât de rău se atrofiaseră muşchii. Inima băr­batului era uri dezastru. Probabil că Amadou ar fi murit în mai puţin de o lună.

O pompă automată circulă sângele pacientului, în timp ce inima nouă fu „legată” la toate arterele şi venele princi­pale. Aceea era faza cea mai dificilă şi periculoasă a ope­raţiei. În experienţa lui Turner, nu fusese niciodată rea­lizată de mâini omeneşti.

Îndemânarea sa chirurgicală fusese şlefuită în urma multelor operaţii manuale pe care le realizase în cei trei ani de când era în Noul Eden. El însuşi fu mirat de uşurinţa cu care conectă inima la vasele de sânge ale lui Amadou.

Spre sfârşitul procedurii, când toate fazele periculoase se încheiaseră, Nicole se oferi să termine puţinul care mai rămăsese de făcut. Turner clătină însă din cap. În ciuda faptului că în colonie se apropiau zorii, era hotărât să ter­mine el însuşi operaţia.

Oare oboseala extremă făcu ca ochii să-i joace feste în ultimele minute? Sau de vină fusese valul de adrenalină provocat de gândul că operaţia va reuşi? Indiferent de motiv, în etapele finale, Robert Turner fu martorul unor schimbări periodice şi remarcabile ale feţei lui Amadou. De mai multe ori, chipul pacientului său se transformă încet sub ochii lui, trăsăturile devenind cele ale lui Carl Tyson, tânărul negru pe care Turner îl omorâse în Dallas. O dată, după ce termină o cusătură, Turner se uită la Amadou şi se sperie de rânjetul obraznic al lui Tyson. Clipi de câteva ori, se uită din nou, dar pe masa de operaţie era doar Amadou Diaba.

După ce fenomenul surveni de mai multe ori, Turner o întrebă pe Nicole dacă observase ceva neobişnuit la faţa lui Amadou.

— Nimic în afară de zâmbetul lui, răspunse ea. N-am mai văzut pe cineva aşa, în stare de anestezie.

Când operaţia se termină şi Tiasso raportă că toate semnele vitale ale pacientului erau excelente, Turner, Nicole şi Ellie exaltară de fericire, în ciuda oboselii. Turner le invită pe cele două în biroul său pentru a sărbători vic­toria cu o ceaşcă de cafea. În clipa aceea, nici măcar nu-şi dădea seama că urma s-o ceară în căsătorie pe Ellie.

Ellie rămase înmărmurită, holbându-se pur şi simplu la medic. El se uită la Nicole, apoi îşi întoarse privirea spre fată.

— Ştiu că am făcut-o prea brusc, spuse Turner, dar în mintea mea nu există nici un dubiu. Te iubesc. Vreau să mă însor cu tine. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Timp de aproape un minut, în cameră domni o tăcere deplină. În acest timp, Turner se duse la uşă şi o încuie. Deconectă chiar şi telefonul. Ellie dădu să vorbească.

— Nu, vorbi el pătimaş, nu spune încă nimic. Mai întâi trebuie să fac ceva.

Se aşeză pe un scaun şi trase adânc aer în piept.

— Ceva ce trebuia să fac de mult, continuă liniştit. În plus, amândouă meritaţi să cunoaşteţi întreg adevărul despre mine.

Ochii i se umeziră de lacrimi chiar înainte de a-şi începe povestea. Glasul i se frânse când vorbi prima oară, dar se adună şi continuă.

— Aveam treizeci şi trei de ani şi eram revoltător de fericit. Eram deja unul dintre chirurgii cardiologi de frunte din America, aveam o soţie frumoasă şi iubitoare şi două fete, una de trei şi alta de doi ani. Locuiam într-o vilă cu piscină dintr-o comunitate situată la vreo patruzeci de kilo­metri nord de Dallas.

într-o noapte, când m-am întors acasă de la spital - era foarte târziu, căci supravegheasem o operaţie de inimă neobişnuit de dificilă -, am fost oprit la poarta comunităţii de gărzile de securitate. Acţionau anapoda, de parcă nu ştiau ce să facă, dar după un apel telefonic şi câteva priviri ciudate înspre mine, m-au lăsat să trec.

În faţa casei mele erau parcate două maşini de poliţie şi o ambulanţă. Trei dube TV se aflau în vâlceaua din spatele casei. Când am dat să cotesc pe aleea spre garaj, un poliţist m-a oprit. Orbit de bliţurile aparatelor de fotografiat şi de reflectoarele camerelor TV, am fost condus în casă de poliţist.

Soţia mea zăcea sub un cearceaf pe un pat de campanie în holul principal, lângă scara ce ducea la etaj. Avea bere­gata tăiată. Am auzit nişte oameni vorbind la etaj şi am alergat să-mi văd fetele. Zăceau tot acolo unde fuseseră ucise - Christie pe podeaua din baie, iar Amanda în patul ei. Nemernicul le tăiase şi lor beregata.

Turner izbucni într-un plâns în hohote.

— N-am să uit niciodată priveliştea aceea oribilă. Amanda fusese probabil omorâtă în somn, căci nu avea nici un semn în afară de tăietură... Ce fel de fiinţă umană putuse ucide nişte făpturi atât de inocente?

Lacrimile îi cădeau în cascadă pe obraji. Pieptul îi urca şi-i cobora în mod incontrolabil. Preţ de mai multe secunde, nu vorbi. Ellie veni tăcută lângă el, se aşeză pe podea şi-i luă mâna.

— În următoarele cinci luni, am fost total năuc. Nu puteam munci, nu puteam mânca. Oamenii au încercat să mă ajute - prietenii, psihiatrii, alţi medici - , dar în zadar. Pur şi simplu nu puteam accepta că soţia şi fetele mele fuseseră omorâte.

În mai puţin de o săptămână, poliţia a arestat un sus­pect. Îl chema Carl Tyson. Era un negru de douăzeci şi trei de ani, care livra articole de băcănie pentru un supermarket din vecinătate. Mai fusese la noi acasă de câteva ori - mi-am amintit că eu însumi îl văzusem o dată sau de două ori - şi cu siguranţă cunoştea casa.

În ciuda ameţelii mele din perioada aceea, eram conştient de ce se întâmpla în investigarea asasinării Lindei. La început, totul păruse foarte simplu. În toată casa au fost găsite amprentele recente ale lui Tyson. Chiar în după-amiază aceea, fusese în comunitatea noastră, cu o livrare. Majoritatea bijuteriilor Lindei lipseau, aşa că era evident că motivul fusese jaful. Mi-am închipuit că sus­pectul avea să fie imediat condamnat şi executat.

Problema a început însă să se înceţoşeze. Nici una din­tre bijuterii n-a fost găsită. Gărzile de securitate înregis­traseră intrarea şi ieşirea lui Tyson pe poarta principală, dar el stătuse în Greenbriar doar douăzeci şi două de minute, ceea ce cu greu i-ar fi dat timp să livreze produsele şi să comită un jaf plus trei crime. Pe lângă asta, după ce un avo­cat renumit s-a hotărât să-l apere şi să-l ajute să-şi pregă­tească declaraţiile sub jurământ, Tyson a susţinut că Linda îl rugase să mute nişte mobile în după-amiaza aceea. Era o explicaţie perfectă pentru prezenţa amprentelor lui prin toată casa...

Turner se opri, reflectând, cu faţa vizibil îndurerată. Ellie îi strânse mâna cu blândeţe şi el continuă:

— La proces, acuzarea a susţinut că Tyson adusese în casă articolele de băcănie după-amiaza şi că, după ce dis­cutase cu Linda, aflase că eu aveam să întârzii la clinică. Cum soţia mea era o femeie prietenoasă şi încrezătoare, era foarte posibil să fi stat la taclale cu băiatul de la livrări şi să-i fi spus în treacăt că urma să întârzii. În tot cazul, con­form procurorului, Tyson s-a întors când şi-a terminat ser­viciul la supermarket. A escaladat zidul de piatră din jurul domeniului şi a traversat terenul de golf. Apoi a intrat în casă, cu intenţia de a fura bijuteriile Lindei, aşteptându-se ca toţi din familie să doarmă. Se pare că soţia mea l-a sur­prins şi el a intrat în panică, omorând-o mai întâi pe Linda şi apoi pe fete, ca să fie sigur că nu existau martori.

În ciuda faptului că nimeni nu-l văzuse pe Tyson întor­cându-se în comunitate, am considerat că pledoaria acuzării era extrem de convingătoare şi că omul avea să fie condamnat cu uşurinţă. La urma urmelor, nu avea absolut nici un alibi pentru perioada de timp în care fusese comisă crima. Noroiul de pe pantofii lui se potrivea exact cu noroiul din albia pârâului pe care ar fi trebuit să-l tra­verseze pentru a ajunge în spatele casei. Nu se prezentase la muncă timp de două zile după crime. În plus, când fusese arestat, avea asupra lui o mare sumă de bani pe care spunea că „a câştigat-o la pocher”.

Pe durata susţinerii apărării, am început să am dubii cu privire la sistemul judiciar american. Avocatul lui Tyson a transformat totul într-o problemă rasială, descriindu-l ca pe un negru tânăr sărac şi nefericit, care era băgat după gratii pe baza unor probe circumstanţiale. Tot ce făcuse Tyson în ziua aceea, a susţinut avocatul, a fost să livreze la adresa mea produsele de băcănie. Altcineva, un maniac necunos­cut, escaladase gardul de la Greenbriar, furase bijuteriile şi apoi le omorâse pe Linda şi pe fetiţe.

În ultimele două zile ale procesului, m-am convins, mai mult urmărind în primul rând limbajul trupului juraţilor, că Tyson avea să fie achitat. De indignare, m-a apucat nebunia. În mintea mea nu există nici un dubiu că tânărul comisese crimele. Gândul că s-ar fi putut să fie eliberat era de nesuportat.

În fiecare zi cât a durat procesul - adică timp de şase săptămâni - , am fost la tribunal cu mica mea trusă medi­cală. După cum era de aşteptat, paza mi-a verificat trusa de fiecare dată când am intrat, dar după un timp, mai ales pen­tru că majoritatea gardienilor mă compătimeau pentru suferinţa mea, am fost lăsat să trec fără control.

În săptămâna dinaintea încheierii procesului, am plecat cu avionul în California, chipurile pentru a participa la un seminar medical, dar în realitate, ca să cumpăr de pe piaţa neagră un pistol care să încapă în trusa medicală. Aşa cum sperasem, în ziua verdictului, gardienii nu m-au pus să deschid trusa.

Când s-a anunţat achitarea, în sala tribunalului s-a pro­dus hărmălaie. Toţi negrii de la galerie au strigat „Ura!”, iar Tyson şi avocatul său, un evreu pe nume Irvin Bernstein, s-au îmbrăţişat reciproc. Eram pregătit să acţionez. Am deschis trusa, am asamblat pistolul, am sărit peste barieră şi i-am omorât pe amândoi.

Medicul inspiră adânc şi făcu o pauză.

— Niciodată n-am recunoscut, nici măcar faţă de mine însumi, că am făcut un lucru rău. Totuşi, pe durata acestei operaţii făcute prietenului nostru, domnul Diaba, am avut un moment în care am înţeles în mod clar cât de mult mi-a otrăvit sufletul conflictul emoţional în toţi aceşti ani... Actul meu violent de răzbunare nu mi-a redat soţia şi copiii. Nici nu m-a făcut mai fericit, în afară de acea plăcere animalică şi bolnăvicioasă pe care am simţit-o în clipa în care am ştiut că atât Tyson cât şi avocatul lui aveau să moară.

În ochii lui Turner sclipeau acum lacrimi de remuşcare.

— Deşi s-ar putea să nu fiu demn de tine, te iubesc, Ellie Wakefield, şi vreau foarte mult să mă căsătoresc cu tine. Sper să mă ierţi pentru ceea ce am făcut cu ani în urmă.

Ellie se uită la el şi-i strânse din nou mâna.

— Cunosc foarte puţine despre dragoste, spuse ea încet, pentru că n-am trăit-o. Dar ştiu că ceea ce simt pen­tru tine e minunat. Te admir, te respect, şi poate chiar te iubesc. Aş vrea să discut cu părinţii mei despre asta, bineînţeles... dar dacă ei n-au nimic împotrivă, da, dom­nule doctor Robert Turner, voi fi foarte fericită să mă mărit cu tine.
8
Nicole se aplecă peste chiuvetă şi-şi privi faţa în oglindă. Îşi trecu degetele peste ridurile de sub ochi şi-şi netezi bretonul cărunt. Eşti aproape o babă, îşi spuse ea. Apoi zâmbi.

— Îmbătrânesc, îmbătrânesc, am să port pantalonii cu cracii suflecaţi, spuse cu glas tare.

Râse şi se întoarse cu spatele la oglindă, pentru a se vedea din spate, atât cât putea. Rochia cenuşie pe care avea de gând să o poarte la nunta lui Ellie i se mula pe corpul încă suplu şi atletic după atâţia ani. Nu-i prea rău, gândi aprobator. Cel puţin, Ellie nu se va simţi prost.

Pe noptiera de lângă pat se aflau două fotografii cu Genevieve şi soţul ei francez, pe care i le dăduse Kenji. După ce se întoarse din baie, Nicole luă fotografiile şi se uită la ele. La nunta ta n-am putut să fiu de faţă, Genevieve, gândi dintr-o dată cu tristeţe. Nici măcar nu l-am cunoscut pe soţul tău.

Luptându-se cu emoţia, se duse în cealaltă parte a dor­mitorului. Se uită aproape un minut la o fotografie a lui Simone şi Michael O'Toole, făcută în ziua nunţii lor la Baza de Tranzit. Iar pe tine te-am părăsit la numai o săptămână după nuntă... Erai atât de tânără, Simone, dar în multe privinţe mult mai matură decât Ellie...

Nu voi să-şi termine gândul. Era mult prea dureros să-şi amintească de Genevieve sau de Simone. Era mai sănătos să se concentreze asupra prezentului. Intenţionat, întinse mâna şi luă de pe perete fotografia lui Ellie, care atârna ală­turi de cele ale fraţilor şi surorilor ei. Vei fi a treia fiică a mea care se mărită, se gândi. Pare imposibil Uneori viaţa goneşte mult prea repede.

Un carusel de imagini cu Ellie îi trecu fulgerător prin minte. O revăzu pe fetiţa micuţă şi timidă întinsă lângă ea în Camera Albă din Rama II, îi văzu chipul mic plin de uimire în timp ce se apropiau de Baza de Tranzit, noile trăsături de adolescentă din momentul trezirii din somnul lung şi, în cele din urmă, curajul şi hotărârea cu care vor­bise în faţa cetăţenilor Noului Eden în apărarea programu­lui lui Turner. Era o călătorie în trecut extrem de emo­ţională.

Puse la loc fotografia pe perete şi începu să se dez­brace. De abia atârnase rochia în dulap, când auzi, chiar în apropiere, un zgomot ciudat, de parcă plângea cineva. Ce-o fi asta? se întrebă. Rămase nemişcată câteva minute, dar nu mai auzi nimic. Totuşi, când se îndreptă de spate, avu sen­zaţia stranie că în cameră cu ea se aflau Genevieve şi Simone. Se uită iute în jur, totuşi era singură.