Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Ce se petrece cu mine? se întrebă. Oare muncesc prea mult? Oare combinaţia dintre cazul Martinez şi nunta lui Ellie m-au adus la capătul nervilor? Sau o fi încă unul din­tre „ episoadele “ mele psihice?

Încercă să se calmeze, respirând adânc şi rar, totuşi nu reuşi să se scuture de senzaţia că Simone şi Genevieve se aflau în cameră cu ea. Prezenţa lor era atât de puternică, încât trebui să se abţină să le vorbească. Îşi aminti cu clari­tate discuţia pe care o avusese cu Simone înaintea căsăto­riei cu Michael O'Toole. Poate că de asta sunt ele aici, se gândi. Au venit să-mi aducă aminte că am fost prea ocu­pată cu munca mea şi n-am discutat cu Ellie despre nuntă. Râse sonor, nervoasă, dar pielea îi rămase zbârlită pe braţe.

Iertaţi-mă, iubitelor, le spuse atât fotografiei lui Ellie cât şi spiritelor lui Simone şi Genevieve. Vă promit că mâine...

De data asta, ţipătul fu inconfundabil. Nicole îngheţă în dormitor, cu adrenalina pompându-i în organism. În câteva secunde, alerga prin casă către biroul în care lucra Richard.

— Richard, spuse chiar înainte de a ajunge la uşa biroului, ai auzit?

Se opri în mijlocul frazei. Biroul era o harababură.

Richard stătea pe podea, înconjurat de două monitoare şi un maldăr de piese electronice. într-o mână ţinea robo­ţelul prinţul Hal, iar în cealaltă preţiosul lui calculator portabil din misiunea Newton. Trei bioţi - doi Garcia şi un Einstein parţial dezasamblat - stăteau aplecaţi asupra lui.

— Bună, iubito, zise el nonşalant. Ce cauţi aici? Credeam că dormi la ora asta.

— Richard, sunt sigură că am auzit un ţipăt de aviar. Numai cu un minut în urmă. Era aproape.

Ezită, încercând să se hotărască dacă să-i spună sau nu de vizita lui Genevieve şi Simone.

— N-am auzit nimic, încreţi fruntea Richard. Vreunul dintre voi a auzit? îi întrebă pe bioţi.

Toţi clătinară din cap, inclusiv Einsteinul al cărui piept era larg deschis şi conectat prin patru cabluri la moni­toarele de pe podea.

— Sunt sigură că am auzit ceva, zise Nicole. Rămase tăcută o clipă. O fi alt semn al Stresului Terminal! se întrebă în gând, apoi se uită la haosul de pe podea.

— Apropo, iubitule, ce faci?

— Te referi la astea? Nimic special. Un alt proiect de-al meu...

— Richard Wakefield, nu-mi spui adevărul! Nu se poate ca harababura asta de peste tot să fie „nimic special”. Te cunosc bine. Care-i secretul?

Richard schimbase afişajele de pe toate cele trei moni­toare active şi acum clătina cu putere din cap.

— Nu-mi place asta, mormăi el. Nu-mi place deloc. Se uită spre Nicole. Ai accesat cumva ultimele mele fişiere din supercalculatorul central? Chiar fără să vrei?

— Nu, bineînţeles că nu. Nici măcar nu ştiu parola de intrare. Dar nu despre asta vreau să discut...

— Cineva a făcut-o... (Richard accesă o subrutină de diagnosticare a securităţii şi studie unul dintre monitoare.) De cel puţin cinci ori în ultimele trei săptămâni... Eşti sigură că n-ai fost tu?

— N-am fost eu, dar văd că tot încerci să schimbi subiectul. Vreau să-mi spui despre ce-i vorba.

Bărbatul îl puse pe podea pe prinţul Hal şi se uită la ea.

— Încă nu sunt pregătit să-ţi spun, iubito, rosti după un moment de ezitare. Mai lasă-mă, te rog câteva zile.

Nicole era nedumerită. În cele din urmă, totuşi, faţa i se lumină.

— În regulă, iubitule, dacă-i un cadou de nuntă pentru Ellie, atunci am să aştept bucuroasă...

Richard se întoarse la munca sa şi Nicole se instală pe singurul scaun liber din cameră. În timp ce se uita la soţul ei, îşi dădu seama cât era de obosită. Se convinse că oboseala o făcuse să-şi imagineze ţipătul.

— Iubitule, vorbi încetişor după câteva minute.

— Da?

— Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu adevărat aici în Noul Eden? Vreau să spun, de ce am fost lăsaţi în pace într-un mod atât de absolut de creatorii lui Rama? Majoritatea coloniştilor îşi văd de viaţa lor fără să se gân­dească la faptul că voiajează într-o navă spaţială interste­lară construită de extratereştri. Cum e posibil? De ce nu apare dintr-o dată Vulturul sau altă manifestare la fel de minunată a tehnologiei extraterestre superioare? Poate că atunci măruntele noastre probleme...

Se opri, când Richard începu să râdă.

— Ce e? întrebă ea.

— Îmi aminteşte de o discuţie pe care am avut-o cu Michael O'Toole. Se simţea frustrat că nu voiam să accept mărturiile apostolilor şi mi-a spus că Dumnezeu ar trebui să ştie că noi suntem o specie de Toma necredinciosul şi că ar trebui să programeze vizite frecvente de întoarcere ale lui Hristos înviat din morţi.

— Situaţia aceea era total diferită!

— Oare? Cu ce ar fi mai greu de acceptat mărturiile primilor creştini despre Hristos, decât felul în care am descris noi Baza de Tranzit şi lunga noastră călătorie cu viteze relativiste? Pentru ceilalţi colonişti, este mult mai liniştitor să creadă că această navă cosmică a fost construită de, ASI ca experiment. Foarte puţini dintre ei înţeleg suficient de bine ştiinţa ca să ştie că Rama depăşeşte cu mult posibilităţile noastre tehnologice. Nicole rămase tăcută un moment.

— Atunci, nu putem face nimic ca să-i convingem... Fu întreruptă de un zbârnâit triplu de sonerie care indica un telefon urgent. Nicole se repezi să răspundă. Pe monitor apăru faţa îngrijorată a lui Max.

— Avem o situaţie periculoasă aici, în exteriorul com­plexului de detenţie, anunţă el. O gloată furioasă, probabil şaptezeci-optzeci de persoane, majoritatea din Hakone. Vor să ajungă la Martinez. Au terminat deja doi bioţi Garcia şi au atacat alţi trei. Judecătorul Mîşkin încercă să discute omeneşte cu ei, dar au o stare de spirit groaznică. Se pare că Mariko Kobayashi s-a sinucis în urmă cu vreo două ore. Toată familia ei este aici...

În mai puţin de un minut, Nicole se îmbrăcă în trening. Richard încercă în zadar s-o împiedice.

— A fost decizia mea, spuse ea în timp ce se suia pe bicicletă, şi eu trebuie să mă ocup de consecinţe.

Porni pe potecă spre principala bandă pentru biciclete şi începu să pedaleze cu furie. Mergând cu toată viteza, avea să ajungă la centrul administrativ în patru-cinci minute, jumătate din timpul pe care l-ar fi făcut cu trenul.