Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Ce frumuseţe uimitoarei gândi Kenji. El a încercat să recreeze lumea pe care am lăsat-o în urmă. Dar de ce? De ce şi-a cheltuit banii murdari pe o artă magnifică? E un om ciudat, inconsecvent.

Cele patru tablouri din partea opusă a panoului îi vor­beau despre altă Japonie. O paletă bogată de culori înfăţişa bătălia pentru castelul Osaka, de la începutul secolului XVII, după care Ieyasu Tokugawa fusese declarat shogun al Japoniei. Panoul era acoperit de siluete de oameni -samurai în luptă, curteni împrăştiaţi pe domeniul castelu­lui, chiar şi stăpânul Tokugawa în persoană, mai mare decât ceilalţi, şi arătând extrem de mulţumit de victoria sa. Kenji observă amuzat că shogunul pictat semăna mai mult decât întâmplător cu Nakamura.

Era pe cale să se aşeze la loc pe pernă, când uşa glisantă de hârtie se deschise şi intră oponentul său.

— Omachido sama deshita, spuse Nakamura, încli­nându-se uşor în direcţia lui.

Kenji îi întoarse plecăciunea, oarecum stângaci din cauză că nu-şi putea lua ochii de la compatriotul său. Toshio era complet îmbrăcat în ţinută de samurai, inclusiv sabie şi pumnal! Toate astea fac parte dintr-un plan psiho­logic destinat să mă deruteze sau să mă sperie, îşi spuse el.

— Ano, hajememashoka, vorbi Nakamura, aşezân­du-se pe pernă, vizavi de Kenji. Kocha ga, oishii desu, ne?

— Totemo oishii desu, răspunse Kenji, luând încă o gură de ceai.

Ceaiul era cu adevărat excelent. Însă el nu este shogunul meu, gândi Kenji. Trebuie să schimb atmosfera asta înainte de a începe vreo discuţie serioasă.

— Nakamura-san, amândoi suntem oameni ocupaţi, rosti el în engleză. Pentru mine este important să renunţăm la formalităţi şi să trecem direct la subiect. Reprezentantul tău mi-a spus azi dimineaţă la telefon că evenimentele din ultimele douăzeci şi patru de ore te-au „tulburat” şi că ai nişte „propuneri constructive” pentru reducerea tensiunii din Noul Eden. De asta am venit să discut cu tine.

Faţa lui Nakamura nu arăta nimic; totuşi uşorul sâsâit din glas îi trădă nemulţumirea faţă de stilul direct al lui Kenji.

— Ţi-ai uitat manierele japoneze, Watanabe-san. Este dureros de nepoliticos să începi o discuţie de afaceri fără să-i fi făcut complimente gazdei pentru ambianţă şi fără s-o fi întrebat cum o duce. Un astfel de comportament necores­punzător duce aproape întotdeauna la un dezacord neplă­cut, care poate fi evitat...

Kenji îl întrerupse:

— Îmi pare rău, dar n-am nevoie să-mi dai tocmai tu lecţii despre maniere. În plus, nu suntem în Japonia, nu suntem nici măcar pe Pământ, iar vechile noastre obiceiuri japoneze sunt la fel de deplasate acum ca şi ţinuta ta...

Nu intenţionase să-l insulte pe Nakamura, dar n-ar fi putut adopta o strategie mai bună pentru a-şi face adver­sarul să-şi dezvăluie adevăratele intenţii. Shogunul sări imediat în picioare. O clipă, guvernatorul crezu că Nakamura avea să-şi scoată sabia de samurai.

— Foarte bine, spuse Nakamura, cu ochii evident ostili, vom face cum vrei tu. Watanabe, ai pierdut controlul asupra coloniei. Cetăţenii sunt foarte nemulţumiţi de felul în care guvernezi şi oamenii mei îmi spun că se vorbeşte tot mai mult de punere sub acuzare şi/sau o răscoală. Ai lucrat de mântuială în problemele de mediu şi RV-41, iar acum judecătoarea ta negresă, după nenumărate tergiver­sări, a anunţat că un negrotei violator nu va fi judecat într-un proces cu juraţi. Unii dintre coloniştii mai cu cap, ştiind că tu şi cu mine avem un trecut comun, m-au rugat să intervin, să încerc să te conving să te dai la o parte înainte de a se răspândi vărsarea de sânge şi haosul.

, E de necrezut, gândi Kenji în timp ce-l asculta. Omul acesta e complet nebun. Se hotărî să vorbească foarte puţin.

— Aşadar crezi că ar trebui să-mi dau demisia? întrebă după un timp.

— Da, răspunse Nakamura, tonul lui devenind tot mai imperios. Dar nu imediat. Nu până mâine. Astăzi trebuie să-ţi exerciţi dreptul executiv de a-i lua lui Nicole des Jardins Wakefield cazul Martinez. Este evident că e subiectivă. Judecătorul Iannella sau Rodriguez, oricare dintre ei, ar fi mai potrivit. Remarcă - rânji el - că nu sugerez ca acest caz să-i fie transferat judecătorului Nishimura.

— Mai e ceva?

— Un singur lucru. Spune-i lui Ulanov să se retragă din alegeri. Nu are nici o şansă de a câştiga, iar continuarea acestei campanii de divizare nu va face decât să ne fie mai greu să cooperăm după victoria lui Macmillan. Trebuie să fim uniţi. Prevăd o ameninţare serioasă la adresa coloniei, din partea locuitorilor inamici ai celuilalt habitat. Picioroangele, pe care se pare că tu le consideri „observa­tori inofensivi”, sunt doar cercetaşii lor trimişi să iscodească...

Kenji era uluit de ceea ce auzea. Cum de se ticăloşise , într-atât Nakamura? Sau fusese întotdeauna aşa?

— Trebuie să accentuez că viteza este esenţială, mai ales cu privire la cazul Martinez şi la demisia ta, spunea Nakamura. I-am rugat pe Kobayashi-san şi pe alţi membri ai comunităţii asiatice să nu acţioneze pripit, dar după cele întâmplate în noaptea trecută nu sunt convins că pot să-i opresc. Fiica lui era o tânără frumoasă şi talentată. Biletul lăsat de ea când s-a sinucis spune limpede că nu mai putea trăi cu ruşinea implicată de nenumăratele amânări din pro­cesul violatorului. Furia este generală şi autentică...

Kenji îşi uită pe moment hotărârea de a nu vorbi. Se ridică şi începu:

— Ai cunoştinţă de faptul că în Mariko Kobayashi a fost găsită spermă de la doi indivizi diferiţi după noaptea în care, chipurile, a fost violată? Şi că atât Mariko cât şi Pedro Martinez au susţinut în mod repetat că au fost singuri toată seară? Chiar şi atunci când Nicole i-a bătut apropouri lui Mariko, săptămâna trecută, că existau dovezi că mai întreţinuse raporturi sexuale cu cineva, tânăra şi-a menţinut povestea.

Nakamura îşi pierdu pe moment siguranţa de sine. Se holbă prosteşte la Kenji.

— Nu l-am putut identifica pe celălalt partener, con­tinuă Kenji. Mostrele de spermă au dispărut în mod miste­rios din laboratorul spitalului înainte de a se efectua analizele ADN complete. Tot ce avem este înregistrarea examinării iniţiale.

— Înregistrarea aceea poate să fie greşită, spuse Nakamura redevenind sigur pe sine.

— Foarte, foarte puţin probabil. În tot cazul, acum poţi să înţelegi dilema judecătoarei Wakefield. Toată lumea din colonie a decis deja că Pedro e vinovat. Ea nu vrea ca un juriu să-l condamne pe nedrept.

Urmă o tăcere lungă. Guvernatorul dădu să plece.

— Mă uimeşti, Watanabe, rosti în cele din urmă Nakamura. Ţi-a scăpat complet rostul acestei întâlniri. De fapt, nu-i atât de important dacă jigodia aia de Martinez a violat-o sau nu pe Mariko Kobayashi... I-am promis tatălui ei că nicaraguanul va fi pedepsit. Iar asta-i ceea ce contează.

Kenji se uită cu dezgust la fostul său coleg de clasă.

— Am să plec înainte să mă înfurii cu adevărat, zise el.

— Nu ţi se va da altă şansă, preciză Nakamura, cu ochii plini de ostilitate. Asta-i prima şi ultima mea ofertă.

Kenji clătină din cap, deschise singur uşa şi ieşi pe coridor.

Nicole mergea pe o plajă scăldată în soare. La cinci­zeci de metri în faţa ei, Ellie stătea în picioare lângă Turner. Era îmbrăcată în rochie de mireasă, dar mirele purta un costum de baie. Omeh, străbunicul lui Nicole, ofi­cia ceremonia în mantia lui tribală, verde şi lungă.

Omeh puse mâinile lui Ellie în cele ale lui Turner şi începu o incantaţie Senoufo.

Oceanul începu să se agite şi vântul să sufle. Părul lui Nicole, acum complet cărunt, flutura în bătaia vântului. Petrecerea de nuntă se destrămă. Toţi o luară la fugă înspre uscat, pentru a scăpa de furtuna care se apropia. Nicole nu se putea mişca. Ochii îi erau aţintiţi asupra unui obiect care se legăna pe valuri.

Obiectul era un sac uriaş, verde, ca sacii de plastic folosiţi la strânsul gunoaielor de pe pajişti în secolul XXI. Sacul era plin şi venea către ţărm. Nicole ar fi încercat să-l ia, dar se temea de oceanul dezlănţuit. Arătă către sac. Ţipă după ajutor.

În colţul din stânga sus al ecranului visului ei, văzu o canoe lungă. Pe măsură ce aceasta se apropia, Nicole îşi dădu seama că cei opt ocupanţi ai canoei erau extratereştri, portocalii la culoare, mai mici decât oamenii. Arătau de parcă erau făcuţi din aluat. Aveau ochi şi faţă, dar nici un fir de păr. Extratereştrii orientară canoea înspre sac şi îl luară.

Îl puseră apoi pe plajă. Nicole nu se apropie decât după ce ei urcară în canoe şi reveniră pe ocean. Le ură drum bun, fluturându-şi mâna, şi se îndreptă către sac. Acesta avea un fermoar pe care-l deschise cu grijă. Desfăcând sacul, se pomeni uitându-se la faţa moartă a lui Kenji Watanabe.

Se cutremură, ţipă şi se ridică în şezut în pat. Întinse mâna după Richard, dar patul era gol. Ceasul digital de pe masă arăta 2:48. Femeia încercă să respire mai rar şi să-şi limpezească mintea de visul oribil.

Imaginea lui Kenji Watanabe mort îi stăruia în minte. În timp ce se îndreptă spre baie, îşi aminti de visele ei pre­monitorii cu privire la moartea mamei, pe când avea doar zece ani. Şi dacă Kenji chiar o să moară? se întrebă, simţind prima undă de panică. Îşi impuse să se gândească la altceva. Unde o fi Richard la ora asta? Îşi puse halatul şi ieşi din dormitor.

Trecu în linişte pe lângă camerele copiilor, îndreptân­du-se spre partea din faţă a casei. Benjy sforăia, ca de obi­cei. În birou, lumina era aprinsă, dar Richard nu se afla acolo. Lipseau şi doi dintre noii bioţi plus prinţul Hal. Pe unul dintre monitoarele de pe masa de lucru era un afişaj.

Nicole zâmbi şi-şi aminti de înţelegerea lor. Atinse tastele NICOLE şi afişajul se schimbă. În locul lui apăru un mesaj: „Dragă Nicole, dacă te trezeşti înainte de întoar­cerea mea, să nu-ţi faci griji. Am de gând să mă întorc în zori, cel mai târziu mâine dimineaţă la opt. Lucrez la seria de bioţi 300 - ştii tu, cei care nu sunt complet programaţi şi de aceea pot fi destinaţi unor sarcini speciale - şi am motive să cred că cineva îmi spionează munca. De aceea am accelerat terminarea proiectului actual şi mă duc în afara Noului Eden pentru un ultim test. Te iubesc, Richard.”

Pe Câmpia Centrală era întuneric şi frig. Richard încercă să aibă răbdare. Îi trimisese înainte spre locul sondării celui de al doilea habitat pe Einsteinul său, căruia îi spunea Super-Al, şi pe Garcia 325. Ei îi explicaseră paznicului de noapte, un Garcia standard, că programul experimentului se modificase şi chiar în momentul acela se realiza o inves­tigaţie specială. Apoi Super-Al scosese tot echipamentul din deschizătura practicată în celălalt habitat şi-l pusese pe sol. Întregul proces consumase mai mult de o oră din tim­pul preţios. Acum după ce Super-Al terminase în sfârşit, îi făcu semn lui Richard să se apropie. Garcia 325 îl îndreptă cu isteţime pe biotul paznic spre altă zonă, astfel încât să nu-l poată vedea pe om.

Acesta nu pierdu timpul. Îl scoase din buzunar pe prinţul Hal şi-l băgă în deschizătură.

— Du-te repede, îi spuse, aşezându-şi monitorul mic în gaura de trecere.

De-a lungul săptămânilor, deschizătura din zidul celuilalt habitat fusese lărgită treptat, aşa că acum era aproximativ pătrată, cu latura de optzeci de centimetri. Micuţul robot avea loc mai mult decât suficient.

Prinţul Hal se grăbi spre capătul opus. De la canalul de trecere până la podeaua din interior era o înălţime de un metru. Robotul ataşă cu îndemânare un cablu mic la un cârlig pe care îl fixă în deschizătură şi-şi dădu drumul în jos. Richard îi urmărea pe ecran fiecare mişcare şi-i comu­nica prin radio instrucţiunile.

Se aşteptase ca al doilea habitat să fie protejat de o zonă inelară exterioară. Nu se înşelase. Aşadar proiectul de bază al celor două habitate este similar, gândi el. Mai anticipase şi că avea să existe o deschizătură de vreun fel în zidul interior, o poartă sau uşă prin care picioroangele intrau şi ieşeau, şi că prinţul Hal era destul de mic pentru a pătrunde în interiorul habitatului prin acelaşi loc.

Lui Hal nu-i luă mult să localizeze intrarea în partea principală a habitatului. Totuşi, uşa evidentă se afla la peste douăzeci de metri deasupra solului inelului interior. După ce urmărise înregistrările video cu picioroangele urcându-se pe suprafeţele verticale ale bioţilor buldozerişti şi ale locului de supraveghere Avalon, Richard se pregătise şi pentru posibilitatea respectivă.

— Suie, îi ordonă prinţului Hal uitându-se cu nervozi­tate la ceas.

Era aproape şase. În Noul Eden avea să răsară în scurt timp soarele. Curând după aceea, la locul sondării aveau să apară savanţii şi inginerii.

Intrarea în habitat se afla deasupra solului, la o înăl­ţime de o sută de ori mai mare decât înălţimea lui Hal. Ascensiunea robotului avea să fie echivalentă cu a unui om care escalada pe verticală o clădire de şaizeci de etaje. Acasă, Richard îl pusese pe robotei să exerseze căţărându-se pe pereţi, însă fusese întotdeauna lângă el. Oare aici avea de ce să se agaţe ca să urce? De pe monitor nu-şi putea da seama. Oare sub-procesorul de comenzi mecanice conţinea toate ecuaţiile corecte? Voi afla destul de curând, gândi bărbatul în timp ce elevul său începu să urce.

Prinţul Hal alunecă o dată şi rămase agăţat într-o mână, dar până la urmă reuşi să ajungă sus. Ascensiunea consumă totuşi alte treizeci de minute. Richard ştia că era o cursă contracronometru. Când Hal ajunse pe pervazul circular al unui hublou, Richard văzu că pătrunderea robotului în habitat era blocată de o plasă de sârmă. În lumina slabă, se putea însă vedea o mică parte din interior. Richard pozi­ţionă cu grijă micuţa videocameră a lui Hal, astfel încât să poată vedea prin plasă.

— Paznicul insistă că trebuie să se întoarcă la postul principal, îl anunţă prin radio Garcia 325. I s-a cerut să raporteze zilnic la 6:30