Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Se duce la fund, îşi spuse Nicole, şi strigă cu disperare după ajutor. Nu doar că i-am ignorat strigătele, ci am împins-o şi mai adânc în apă.

— Katie, vorbi ea încet, îmi pare rău. Am acţionat prosteşte, fără să mă gândesc.

Se duse către fiica ei, cu braţele întinse.

— Nu, replică tânăra împingând-o la o parte. Nu, nu, nu... n-am nevoie de mila ta. Porni către uşă, cu spatele. De fapt, nu vreau să fiu la nunta asta afurisită... Locul meu nu-i aici... Noroc, surioară! Să-mi spui într-o zi cum e în pat chipeşul doctor.

Se întoarse şi ieşi, împleticindu-se. Nicole şi Ellie plângeau în tăcere.

Nicole încercă să se concentreze asupra nunţii, dar după incidentul nedorit avea inima grea. O ajută pe Ellie să-şi refacă machiajul, blestemându-se în mod repetat că reacţionase cu mânie la vorbele lui Katie.

Chiar înainte de începerea ceremoniei, se întoarse în camera în care se îmbrăcau bărbaţii şi le aduse la cunoş­tinţă absenţa lui Katie. Apoi trase cu ochiul la mulţimea care se aduna, observând că deja luase loc o duzină de bioţi. Doamne, n-am fost suficient de expliciţi în invitatul se gândi. Nu era anormal ca unii din colonişti să-şi aducă Lincolni sau Tiasso pentru sarcini speciale, mai ales dacă aveau copii. Înainte de a reveni la mireasă, Nicole se întrebă dacă vor fi suficiente scaune pentru toată lumea.

Câteva momente mai târziu, grupul nuntaşilor era adunat pe scenă în jurul judecătorului Mîşkin, iar şi muzica anunţă sosirea miresei. La fel ca toţi ceilalţi, Nicole se întoarse şi privi spre partea din fund a teatrului. Superba ei fiică mezină, strălucitoare în rochia albă tivită cu roşu, venea la braţul lui Richard. Nicole îşi impuse să nu plângă, dar când văzu picături mari strălucind pe obrajii miresei, nu se mai putu controla. Te iubesc, Ellie, rosti în gând. Dacă ai şti cât de mult îmi doresc să fii fericită!

La cererea cuplului, Mîşkin pregătise o ceremonie eclectică. Lăudă iubirea dintre bărbat şi femeie, şi vorbi despre importanţa legăturii lor în crearea corespunzătoare a unei familii. Propovădui toleranţa, răbdarea şi altruismul. Rosti o rugăciune nepartizană, cerându-i lui Dumnezeu să facă astfel încât mirele şi mireasa să dea dovadă de „com­pasiunea şi înţelegerea care înnobilează specia umană”.

Ceremonia fu scurtă, dar elegantă. Turner şi Ellie schimbară verighetele şi-şi rostiră jurămintele cu glasuri puternice, hotărâte. Se întoarseră spre Mîşkin şi acesta le uni mâinile.

— Cu autoritatea conferită de colonia Noului Eden, îi declar pe Robert Turner şi Eleanor Wakefield soţ şi soţie.

În timp ce Turner îi ridica lui Ellie voalul pentru săru­tul tradiţional, răsună o împuşcătură, urmată la scurt timp de încă una. Mîşkin se prăbuşi peste cuplul proaspăt căsă­torit, cu sângele ţâşnindu-i din frunte. Kenji căzu lângă el. Eponine se aruncă între miri şi oaspeţi, în timp ce se auzi­seră a treia şi a patra împuşcătură. Toată lumea ţipa. În teatru se dezlănţuise haosul.

Alte două împuşcături urmară una după alta. În rândul al treilea, Max îl dezarmă în sfârşit pe biotul Lincoln care trăsese. Imediat după ce auzise prima împuşcătură, Max se întorsese şi, în secunda următoare, sărise peste scaune. Totuşi, Lincolnul care se ridicase de pe locul lui la cuvân­tul „soţie”, apucă să tragă de şase ori cu arma sa automată înainte ca Max să-l imobilizeze.

Toată scena era scăldată în sânge. Nicole se duse de-a buşilea şi-l examină pe Kenji. Acesta murise deja. Turner îl ţinea în braţe pe Mîşkin, când bunul bătrân închise ochii pentru ultima dată. Se părea că al treilea glonţ îi fusese des­tinat lui Turner, căci o nimerise pe Eponine, când se arun­case înnebunită ca să-i salveze pe miri.

Nicole ridică microfonul care căzuse o dată cu judecă­torul.

— Doamnelor şi domnilor, este o tragedie teribilă. Vă rog să nu intraţi în panică. Am convingerea că nu mai este nici un pericol. Rămâneţi la locurile voastre, până când ne putem îngriji de răniţi.

Ultimele patru gloanţe nu produseseră prea mult rău. Eponine sângera, dar starea ei nu era critică. Max îl lovise pe Lincoln chiar înainte ca acesta să tragă al patrulea glonţ, salvându-i aproape sigur viaţa lui Nicole, întrucât glonţul o ratase cu doar câţiva centimetri. Doi oaspeţi fuseseră atinşi în treacăt de ultimele gloanţe.

Richard li se alătură lui Max şi Patrick care îl ţineau pe biotul ucigaş.

— Nu vrea să răspundă la nici o întrebare, zise Max. Richard se uită la numărul lui Lincoln. Biotul avea numărul 333.

— Duceţi-l în spate, le ordonă. Vreau să mă uit la el mai târziu.

Pe scenă, Nai stătea în genunchi, ţinând în poală capul mult iubitului ei Kenji. Trupul i se cutremura de hohote de plâns disperate. Lângă ea, Galileo şi Kepler urlau de spaimă. Cu rochia de mireasă plină de sânge, Ellie încerca să-i liniştească pe gemeni.

Turner se ocupa de Eponine.

— În câteva minute trebuie să sosească o ambulanţă, îi spuse el după ce-i pansă rana. O sărută pe frunte. Nu există nici un mod în care eu şi cu Ellie ţi-am putea mulţumi vreo­dată pentru ce ai făcut.

Nicole era jos cu invitaţii, asigurându-se că nici unul dintre cei loviţi de gloanţe nu fusese rănit grav. Era pe cale să se întoarcă la microfon şi să le spună tuturor că puteau să plece, când un colonist isteric năvăli în teatru.

— Un Einstein a înnebunit! strigă el înainte să se uite la scena din faţa lui. Ulanov şi judecătorul Iannella sunt morţi.

— Trebuie să plecăm amândoi chiar acum, spuse Richard. Dar chiar dacă tu nu vrei, Nicole, eu am să plec. Ştiu prea multe despre bioţii cu seria 300 şi ce au făcut oamenii lui Nakamura ca să-i modifice. Diseară sau mâine dimineaţă vor veni după mine.

— În regulă, iubitule, încuviinţă femeia. Înţeleg, dar cineva trebuie să rămână cu familia. Şi să-l înfrunte pe Nakamura, chiar dacă fără speranţă. Nu trebuie să ne supunem tiraniei lui.

Trecuseră trei ore de la finalul ratat al nunţii lui Ellie. Panica bântuia întreaga colonie. Televiziunea tocmai raportase că cinci-şase bioţi înnebuniseră simultan şi că unsprezece dintre cei mai de vază cetăţeni ai Noului Eden fuseseră ucişi. Din fericire, biotul Kawabata care susţinea concertul din Vegas eşuase în atacul său asupra lui Ian Macmillan, candidat la funcţia de guvernator, şi a reputa­tului industriaş Toshio Nakamura...

— Aiurea! pufnise Richard când urmărise ştirile. Asta-i altă parte a planului lor.

Era convins că întreaga acţiune fusese plănuită şi orchestrată de tabăra lui Nakamura. Mai mult, nu avea nici un dubiu că el şi Nicole fuseseră ţinte potenţiale. Avea cer­titudinea că evenimentele zilei urmau să aibă ca rezultat un Nou Eden cu totul diferit sub controlul lui Nakamura, avându-l ca guvernator-marionetă pe Macmillan.

— N-ai vrea, cel puţin, să-ţi iei la revedere de la Patrick şi Benjy? întrebă Nicole.

— Mai bine nu. Nu pentru că nu-i iubesc, ci fiindcă mi-e teamă că m-ar putea determina să mă răzgândesc.

— Ai de gând să foloseşti ieşirea de urgenţă?

— Da. Nu mi s-ar permite să ies pe drumul normal. În timp ce el îşi verifica echipamentul de scufundător,

femeia intră în cabinet.

— Tocmai s-a anunţat că în toată colonia oamenii îşi distrug bioţii. Unul dintre coloniştii intervievaţi a spus că toate crimele în masă fac parte dintr-un complot extraterestru.

— Grozav! mormăi Richard posac. Propaganda a început deja.

Împacheta mâncare şi apă cât credea că putea duce fără să-i fie greu. Când termină, o strânse la piept pe Nicole şi o ţinu acolo mai bine de un minut. Amândoi aveau lacrimi în ochi.

— Ştii unde te duci? întrebă ea încetişor.

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Richard stând în pragul uşii din spate. Nu-ţi spun, fireşte, ca să nu poţi să fii implicată...

— Înţeleg.

Amândoi auziră ceva în faţa casei şi Richard ţâşni în curtea din spate.

Trenul spre Lacul Shakespeare nu funcţiona. Biotul Garcia care condusese un tren anterior pe aceeaşi rută fusese distrus de un grup de colonişti furioşi şi întregul sis­tem era blocat. Richard porni pe jos spre ţărmul estic al Lacului Shakespeare.

În timp ce înainta cărând echipamentul greu de scu­fundător şi raniţa, avu senzaţia că era urmărit. De două ori i se păru că vede pe cineva cu coada ochiului, dar când se opri şi se uită în jur, nu văzu nimic. În cele din urmă, ajunse la lac. Era trecut de miezul nopţii. Aruncă o ultimă privire spre luminile coloniei şi începu să-şi pună echipa­mentul de scufundare. Sângele îi îngheţă când un Garcia ieşi din tufe, în timp ce el se dezbrăca.

Se aşteptă să fie ucis. După câteva secunde lungi, Garcia întrebă:

— Sunteţi Richard Wakefield?

Richard nu se clinti şi nici nu spuse ceva. În cele din urmă, biotul spuse:

— Dacă da, vă aduc un mesaj de la soţia dumneavoas­tră. Spune că vă iubeşte şi Dumnezeu să vă aibă în pază.

Bărbatul inspiră lung şi lent.

— Spune-i că şi eu o iubesc, rosti el.