Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

PROCESUL
1
În porţiunea cea mai adâncă a Lacului Shakespeare exista o intrare într-un canal subacvatic care trecea atât pe sub satul Beauvois cât şi pe sub zidul habitatului. În timpul proiectării Noului Eden, Richard, care avusese multă expe­rienţă practică în construcţii pentru situaţii neprevăzute, accentuase importanţa unei ieşiri de urgenţă din colonie.

— Pentru ce v-ar trebui? întrebase Vulturul.

— Nu ştiu, răspunse Richard, dar în viaţă apar deseori situaţii neprevăzute. Un proiect tehnic de calitate prevede întotdeauna protecţie pentru asemenea cazuri.

Richard înotă cu grijă prin tunel, încetinind la fiecare câteva minute ca să-şi verifice provizia de aer. Când ajunse la capăt, trecu printr-o serie de ecluze şi, în cele din urmă, ieşi într-un pasaj subteran uscat. Merse o sută de metri, după care îşi scoase echipamentul de scufundător şi-l depozită la marginea tunelului. Când ajunse la ieşire, care se afla în capătul estic al zonei închise ce includea ambele habitate din Semicilindrul Nordic al lui Rama, îşi scoase jacheta termică din rucsacul impermeabil.

Cu toate că-şi dădea seama că nimeni nu putea şti unde se afla el, deschise cu mare precauţie trapa rotundă din plafonul pasajului. După aceea, ieşi în Câmpia Centrală. Până aici e bine, oftă. uşurat. Acum urmează planul B.

Rămase patru zile în estul câmpiei. Folosindu-şi bi­noclul mic dar excelent, putea să vadă luminile ce indicau activităţile din jurul centrului de control, din regiunea Avalon, sau din locul de sondare al celui de al doilea habi­tat. După cum anticipase, timp de o zi sau două, în regiunea dintre habitate apărură echipe de cercetare, dar numai una veni în direcţia lui şi nu-i fu greu s-o evite.

Ochii i se acomodaseră tot mai mult la ceea ce crezuse că era bezna totală din Câmpia Centrală. De fapt, datorită suprafeţelor reflectante ale lui Rama exista o cantitate mică de lumină. Richard presupuse că sursa sau sursele de lumină se aflau în Semicilindrul Sudic, de cealaltă parte a zidului îndepărtat al celui de al doilea habitat.

Regreta că nu poate să zboare, astfel încât să fie în stare să se înalţe peste ziduri şi să se mişte liber în vasti­tatea lumii cilindrice. Însăşi existenţa nivelurilor scăzute de lumină reflectată îi stârnea interesul faţă de restul lui Rama. Oare mai există un Ocean Cilindric la sud de bari­era zidului? Oare New York mai există încă sub formă de insulă în oceanul acela? Şi dacă în Semicilindrul Sudic exista o regiune mai mare chiar şi decât cea care conţinea cele două habitate din nord?

În a cincea zi după evadare, Richard se trezi dintr-un vis deosebit de tulburător despre tatăl lui şi porni în direcţia a ceea ce numea acum habitatul aviar. Îşi modificase pro­gramul de somn, pentru a fi opus ciclului diurn din Noul Eden, aşa că ora din colonie era în jur de 19. Cu siguranţă, toţi oamenii care lucrau în locul de sondare îşi terminaseră munca pe ziua respectivă.

Când ajunse la o jumătate de kilometru de deschizătu­ra din zidul habitatului aviar, Richard se opri şi verifică, folosindu-se de binoclu, absenţa oricăror oameni în zonă. Apoi îl trimise pe Falstaff să abată atenţia paznicului biot al locului.

Nu ştia cât de uniform era pasajul spre al doilea habi­tat. Acasă, desenase pe podeaua biroului său un pătrat cu latura de optzeci de centimetri şi se convinsese că ar fi putut să se târască prin el. Dar dacă dimensiunea pasajului era inegală? Voi afla destul de curând, îşi spuse în timp ce se apropia de habitat.

În deschizătura din zid fusese reintrodus un singur set de cabluri şi instrumente, aşa că nu-i fu greu să le scoată. Şi misiunea lui Falstaff se soldase cu succes - Richard nici nu-l văzu, nici nu-l auzi pe biotul paznic. Aruncă raniţa în deschizătură, apoi încercă să intre el însuşi. Era imposibil. Îşi scoase întâi jacheta, apoi cămaşa, pantalonii şi pantofii. Purtând doar lenjerie de corp şi şosete, abia încăpea în pasaj. Îşi legă hainele laolaltă într-o bocea, le fixă de partea laterală a raniţei şi le împinse prin deschidere.

Târâşul fu foarte anevoios. Richard înainta centimetru cu centimetru, târându-se pe burtă, sprijinindu-se în mâini şi în coate şi împingând rucsacul. La fiecare mişcare, îşi julea corpul de pereţi şi plafon. După cincisprezece metri se opri, căci începuse să obosească. Celălalt capăt era la o distanţă de aproape patruzeci de metri.

În timp ce se odihnea, Richard îşi dădu seama că genunchii, coatele şi chiar creştetul pleşuv al capului îi sângerau. Scoaterea pansamentului din rucsac era imposi­bilă - simpla întoarcere pe spate şi privirea înapoi reprezenta un efort monumental în spaţiul strâmt.

De asemenea, îşi dădu seama că-i era foarte frig. Cât timp se târâse, mişcarea îl încălzise. O dată ce se oprise, corpul dezbrăcat se răcise rapid. Contactul cu suprafaţa metalică rece îi accentua senzaţia de frig. Dinţii începură să-i clănţăne.

Continuă să înainteze cu greu. După cincisprezece minute, simţi o crampă în şold şi, când corpul reacţionă la durere, se lovi cu capul de plafonul pasajului. Puţin ameţit din cauza loviturii, începu să se alarmeze când simţi sân­gele curgându-i pe tâmplă.

În faţă nu se zărea deloc lumină. Dispăruse lumina slabă care-i permisese să monitorizeze înaintarea prinţului Hal. Se chinui să se rostogolească, pentru a se uita înapoi. Pretutindeni era întuneric şi începea să se facă iar frig. Îşi pipăi capul, încercând să-şi dea seama cât de grav se rănise., Începu să-l cuprindă iar panica, atunci când constată că hemoragia continua.

Până în momentul acela nu simţise claustrofobie. Acum, dintr-o dată, înghesuit în pasajul întunecat care îl apăsa din toate părţile, simţi că nu mai poate să respire. Pereţii păreau să-l strivească. Nu se mai putu controla. Ţipă.

În mai puţin de o jumătate de minut, din spatele lui, în pasaj, răzbătu o lumină. Auzi ciudatul accent englezesc al biotului Garcia, dar nu reuşi să înţeleagă ce spunea. Aproape sigur întocmeşte un raport de urgenţă, se gândi. Ar fi bine să mă mişc repede.

Începu să se târască din nou, ignorând oboseala, capul care sângera şi genunchii şi coatele jupuite. Mai avea doar zece, cel mult cincisprezece metri, când pasajul păru să se îngusteze. Nu putea trece! Îşi încordă toţi muşchii, dar în zadar. Era definitiv blocat. În timp ce încerca să găsească altă poziţie care să-i permită să înain­teze, auzi un slab păcănit repetat, venind în direcţia sa dinspre habitatul aviar.

Câteva momente mai târziu, erau grămadă pe el. Richard trăi cinci secundă de groază absolută, înainte ca mintea să-l informeze că furnicăturile pe care le simţea pe toată pielea erau cauzate de picioroange. Îşi aminti că le văzuse la televizor - mici creaturi sferice cu diametrul de aproximativ doi centimetri ataşate la şase picioare sime­trice radial, multiarticulate, lungi de aproape zece cen­timetri când erau complet extinse.

Una se oprise chiar pe faţa lui, cu picioarele proptite pe nasul şi pe gura sa. Încercă s-o arunce printr-o mişcare a capului, dar se lovi din nou. Începu să se zvârcolească, pentru a se scutura de picioroange şi, cumva, reuşi să înain­teze în pasaj. Cu picioroangele încă umblându-i pe tot cor­pul, se târî ultimii metri până la ieşire.

Tocmai ajunsese la zona inelară din afara habitatului aviar propriu-zis, când auzi în urmă un glas omenesc.

— E cineva acolo? întrebă glasul. Oricine ai fi, te rog să te identifici. Suntem aici ca să te ajutăm. Un reflector puternic lumină pasajul. Richard descoperi acum că avea altă problemă. Ieşirea era la un metru deasupra solului zonei inelare. Trebuia să mă fi târât cu picioarele înainte şi să fi tras rucsacul şi hainele, gândi el.

Era prea târziu pentru reproşuri. Aruncă rucsacul şi hainele în zona inelară. Din spate, alt glas punea acum întrebări. Richard continuă să se târască, până ieşi cu cor­pul pe jumătate din pasaj. Când se simţi căzând, puse mâinile la ceafă, îşi propti bărbia în piept şi, făcându-se ghem, se rostogoli în zona inelară. În timp ce cădea, picioroangele săriră de pe el şi dispărură în întuneric.

Luminile aprinse de oameni în pasaj se reflectau din zidul interior al zonei inelare. După ce se asigură mai întâi că nu era rănit şi că, acum, capul nu-i mai sângera atât de puternic, Richard îşi luă lucrurile şi şchiopătă două sute de metri spre stânga. Se opri chiar sub hubloul unde fusese capturat prinţul Hal de către aviar.

În ciuda oboselii, Richard nu pierdu timpul. Imediat ce se îmbrăcă şi-şi obloji rănile, începu să escaladeze zidul. Era convins că, foarte curând, în zona inelară avea să fie împinsă o videocameră pentru a-l detecta.

Din fericire, în faţa hubloului se afla o nişă suficient de mare ca bărbatul să încapă. Se aşeză şi începu să taie plasa metalică. Se aştepta ca picioroangele să apară dintr-o clipă în alta, dar rămase singur. Nu văzu şi nu auzi nimic din interiorul habitatului. Cu toate că încercă de două ori să-l cheme prin radio pe prinţul Hal, nu primi nici un răspuns.

Privi în bezna totală din habitatul aviar. Ce o fi înăun­tru? se întrebă. Atmosfera din interior trebuia să fie aceeaşi ca în zona inelară, pentru că aerul circula liber dintr-o parte în alta. Tocmai se hotărâse să-şi scoată lanterna pentru a se uita în interior, când auzi nişte sunete dedesubt şi înapoi sa. Câteva secunde mai târziu, văzu un fascicul de lumină înaintând în direcţia lui pe solul zonei inelare.

Se retrase cât putu spre interiorul habitatului şi ascultă. Asta-i videocameră de urmărire, se gândi. Dar are o rază limitată. Nu poate funcţiona fără fibra optică.

Rămase complet nemişcat. Ce mă fac acum? se întrebă, când văzu că reflectorul ataşat la videocameră continua să baleieze aceeaşi zonă de sub hublou. Probabil că au văzut ceva. Dacă aprind lanterna, vor şti unde sunt.

Aruncă un obiect mic în habitat, pentru a se asigura că solul dinăuntru era la acelaşi nivel cu cel din zona inelară. Nu auzi nimic. Încercă încă o dată, cu un obiect ceva mai mare, dar tot nu se auzi nici un zgomot.

Bătăile inimii i se accelerară, când mintea îi spuse că solul habitatului interior era situat mult mai jos decât cel al inelului exterior. Îşi aminti structura de bază a lui Rama, cu învelişul extern gros şi-şi dădu seama că fundul habitatului putea să fie la multe sute de metri sub el.

Videocameră de urmărire încetă să se mai mişte şi reflectorul ei rămase focalizat pe un punct din zona circu­lară. Richard bănui că-i căzuse ceva din rucsac, în timp ce se grăbise şchiopătând spre zona de sub hublou. Era con­vins că în scurt timp aveau să vină şi alte videocamere şi reflectoare. Se văzu capturat şi dus înapoi în colonie. Nu ştia ce legi ale Noului Eden încălcase, însă bănuia că erau destule. Îl cuprinse un profund resentiment la gândul de a petrece luni sau chiar ani în detenţie. Aşa ceva nu se va întâmpla orice ar fi, îşi promise.

Se întinse şi pipăi peretele interior al habitatului, pen­tru a se asigura că existau destule neregularităţi de care să se sprijine cu mâinile şi picioarele. Mulţumit că nu era o coborâre imposibilă, cotrobăi în rucsac după coarda de alpinism şi-i ancoră un capăt de rama ce susţinea plasa metalică. Doar în caz că am să alunec, îşi spuse.

În zona inelară, în spatele lui, apăruse al doilea reflec­tor. Richard îşi înfăşură coarda în jurul taliei şi începu să coboare. Nu folosi coarda decât ocazional, atunci când căuta în beznă reazeme pentru picioare. Coborârea nu era dificilă, deoarece existau multe adâncituri în care îşi putea sprijini picioarele.

Continuă să coboare. Când estimă că se afla la şai­zeci-şaptezeci de metri sub hublou, hotărî să se oprească şi să scoată lanterna din rucsac. Nu fu deloc încântat, când îndreptă fasciculul de lumină în jos. Fundul tot nu se zărea. La cincizeci de metri se distingea doar ceva foarte difuz, ca un nor sau ceaţă. Grozav, îşi zise cu sarcasm, asta chiar că-i grozavi. După alţi treizeci de metri, ajunse la capătul corzii. Deja simţea umezeala cetii. Era extrem de obosit. Nu dorea să renunţe la coardă, aşa că urcă înapoi câţiva metri, înfăşură coarda de mai multe ori în jurul taliei, şi se pregăti să doarmă cu corpul lipit de zid.
2
Avu vise foarte ciudate. Se visă de multe ori căzând de-a rostogolul, tot mai jos, fără să ajungă vreodată jos. În ultimul vis dinainte trezirii, se visă interogat de Toshio Nakamura şi doi orientali duri într-o încăpere mică cu pereţi albi.

Când se trezi, preţ de mai multe secunde nu ştiu unde se afla. Prima mişcare pe care o făcu fu să-şi dezlipească obrazul drept de pe suprafaţa metalică a peretelui. Câteva momente mai târziu, după ce-şi aminti că adormise în poziţie verticală pe peretele din interiorul habitatului aviar, aprinse lanterna şi privi în jos. Inima îi tresări când văzu că ceaţa dispăruse. În schimb, putu să vadă peretele coborând mult; în locul în care, în sfârşit, se termina părea să existe apă.

Lăsă capul pe spate şi se uită în sus. Ştia că se afla la vreo nouăzeci de metri sub hublou (coarda de căţărare avea lungimea de o sută de metri), aşa că estimă distanţa până la apă de aproximativ două sute cincizeci de metri. Genunchii i se înmuiară, când înţelese pe deplin în ce situaţie se afla. Când începu să desfăşoare surplusul de coardă din jurul taliei, constată că braţele şi mâinile îi tremurau.

Îl cuprinse dorinţa nebună să fugă, să ajungă din nou la hublou şi să părăsească definitiv lumea aceea extraterestră. Nu, îşi spuse înfrângându-şi reacţia instinctivă, nu încă. Numai dacă nu există altă opţiune viabilă.

Se hotărî să mănânce mai întâi ceva. Se eliberă grijuliu de o parte de coardă şi scoase din rucsac mâncare şi apă. Apoi se răsuci parţial şi îndreptă fasciculul de lumină spre interiorul habitatului aviar. I se păru că vede contururi şi forme îndepărtate, dar nu fu sigur. S-ar putea să fie doar imaginaţia mea, se gândi.

După ce termină de mâncat, verifică proviziile, apoi făcu o listă mentală cu opţiunile pe care le avea. Totul e foarte simplu, chicoti nervos. Mă pot întoarce în Noul Eden şi să devin deţinut. Sau pot renunţa la siguranţa pe care mi-o dă coarda şi să continui să cobor peretele. Se opri o clipă şi se uită în sus şi în jos. Sau pot să rămân aici şi să aştept o minune.

Aducându-şi aminte că un aviar apăruse repede atunci când prinţul Hal ţipase, Richard începu să strige. După două-trei minute, se opri din strigat şi începu să cânte. Cântă cu intermitenţe aproape o oră. Începu cu melodiile din zilele studenţiei lui în Cambridge, apoi trecu la cânte­cele care fuseseră la modă pe vremea adolescenţei sale sin­guratice. Fu uimit cât de bine îşi amintea versurile. Memoria este un mecanism uimitor, reflectă el. Cum se explică selectivitatea ei? De ce pot să-mi amintesc aproape toate cuvintele acestor cântece prosteşti, din adolescenţă şi practic nimic din odiseea mea în Rama!

Băgă mâna în rucsac ca să mai ia o gură de apă, când, dintr-o dată, în habitat se făcu lumină. Fu atât de uimit, încât picioarele îi alunecară de pe perete şi, preţ de câteva secunde, rămase suspendat doar în coardă. Lumina nu era orbitoare, ca atunci când în Rama II se iviseră zorile în timp ce el mergea cu telescaunul, totuşi era lumină. De îndată ce se află iar în siguranţă, trecu în revistă lumea care i se dezvăluia acum.

Sursa de lumină era un glob mare, cu un fel de abajur, care atârna de plafonul habitatului. Richard estimă că globul se afla la patru kilometri de el şi cam la un kilometru dea­supra celei mai proeminente structuri - un cilindru mare, de culoare maro, aflat în centrul geometric al habitatului. Abajurul opac acoperea cele trei sferturi superioare ale globului strălucitor, astfel încât majoritatea luminii era direcţionată în jos.

Principiul proiectului de bază al habitatului interior era simetria radială. În centru se afla cilindrul vertical maro, ce părea făcut din pământ, cu o lungime aproximativă de 1 500 de metri. Bineînţeles că Richard putea să vadă numai o parte a structurii, însă după curbura ei estimă că avea diametrul cuprins între doi şi trei kilometri.

Pe exteriorul cilindrului nu existau uşi sau ferestre. Nici o lumină nu răzbătea din interior. Singurul model de pe partea laterală a structurii era un set de linii curbe, mult distanţate, fiecare pornind de sus şi ocolind complet cilin­drul înainte de a ajunge jos, chiar în dreptul punctului de pornire. Baza cilindrului se afla aproximativ la aceeaşi cotă cu hubloul prin care intrase Richard.

De jur împrejurul cilindrului se zărea o reţea de mici structuri albe dispuse în două inele între care exista o dis­tanţă de trei sute de metri. Cei doi cvadranţi nordici (Richard intrase în habitatul aviar prin hubloul nordic) ai acestor inele erau identici; fiecare cvadrant avea cincizeci-şaizeci de clădiri amplasate după acelaşi tipar. Ţinând cont de simetrie, Richard presupuse că şi ceilalţi cvadranţi se încadrau în şablonul respectiv.

Un canal îngust, circular, cu lăţimea de şapte­zeci-optzeci de metri, înconjura structura. Atât canalul cât şi inelele de clădiri albe erau amplasate pe un platou aflat la aceeaşi altitudine cu baza cilindrului. În exteriorul canalului, cea mai mare parte a restului habitatului era ocu­pată de o regiune întinsă, aparent acoperită de culturi în majoritate de culoare verde. Terenul din zona verde cobora uniform dinspre canal spre malurile unui şanţ cu apă lat de patru sute de metri care se afla chiar lângă zidul interior. Cei patru cvadranţi identici din regiunea verde erau la rân­dul lor divizaţi în patru sectoare pe care Richard, bazân­du-se pe urmărirea unei analogii cu Pământul, le numi junglă, pădure, păşune şi deşert.

Timp de zece minute, bărbatul privi tăcut la panorama vastă ce se întindea în faţa lui. Deoarece gradul de ilu­minare scădea direct proporţional cu distanţa de la cilindru, nu putea să distingă regiunile apropiate mai clar decât pe cele din depărtare. Cu toate acestea, detaliile era impresio­nante. Cu cât se uita mai mult, cu atât observa alte lucruri noi. În regiunea verde existau lacuri mici şi râuri, ici şi colo câte o insuliţă în şanţul cu apă, iar între clădirile albe ceva ce semăna a drumuri. Bineînţeles, se pomeni gândindu-se, de ce m-aş fi aşteptat la altceva? În Noul Eden, noi am reprodus un Pământ miniatural. Aceasta trebuie să repre­zinte, în vreun fel, planeta natală a aviarilor.

Ultimul gând îi reaminti că atât Nicole cât şi el fuseseră convinşi de la început că aviarii nu erau (şi poate nu fuse­seră niciodată) o specie cu tehnologie înaltă, călătoare prin spaţiu. Îşi scoase binoclul şi studie cilindrul mare din depărtare. Oare ce secrete ascunzi? se întrebă, entuziasmat pe moment de perspectiva aventurii şi a descoperirilor.

După aceea, cercetă cerul în căutarea vreunui aviar. Fu dezamăgit. O dată sau de două ori, i se păru că vede nişte creaturi zburând peste cilindrul maro, dar petele se suc­cedară cu atâta repeziciune în câmpul vizual al binoclului încât nu putu fi sigur. În orice altă parte privi, nu văzu nici o dovadă de mişcare. Nu exista nici un indiciu clar că în habitatul aviar exista viaţă.

Lumina dispăru după patru ore şi Richard rămase iar pe întuneric în mijlocul peretelui vertical. Verifică ter­mometrul, inclusiv baza sa istorică de date. Temperatura nu variase cu mai mult de jumătate de grad de la 26° C de când intrase în habitat, Un control termic impresionant, îşi spuse. Dar de ce atât de stringent? De ce să foloseşti atât de multe resurse energetice, ca să menţii o temperatură constantă?

Pe măsură ce întunericul se prelungea, Richard începu să se neliniştească. Deşi îşi relaxa cu regularitate fiecare set de muşchi, sprijinindu-se pe rând în diferite moduri, epuizarea i se instala treptat în corp. Era timpul să se gân­dească să facă ceva. Cu reţinere, hotărî că ar fi fost o prostie să abandoneze coarda şi să coboare spre şanţul cu apă. Oricum, ce voi face când ajung acolo? Să-l traversez înot? Şi pe urmă? Tot va trebui să mă întorc dacă nu gă­sesc imediat hrană.

Începu să urce încet spre hublou. Pe la jumătatea dru­mului către ieşire, în timp ce se odihnea, i se păru că aude ceva foarte slab în dreapta. Se opri şi, cât mai silenţios, strecură mâna în rucsac după receptor. Mişcându-se încetişor, dădu volumul la maxim şi-şi puse căştile. La început nu auzi nimic, dar, după câteva minute, prinse un sunet venind de sub el, dinspre şanţ. Îi fu imposibil să iden­tifice cu exactitate ce anume auzea - puteau fi mai multe bărci care înaintau pe apă -, dar nu exista nici un dubiu că acolo, jos, se desfăşura o activitate.

Oare ce se auzea din nou în dreapta lui - un uşor flu­turat de aripi? Richard strigă brusc cât îl ţineau plămânii, apoi se opri la fel de subit Fâlfâitul aripilor se stinse repede, dar preţ de o secundă sau două fu inconfundabil.

Richard exulta.

— Ştiu că sunteţi acolo! strigă el cu bucurie. Ştiu că mă urmăriţi.

Richard îşi făcu un plan. Ştia că era o tentativă riscantă, dar în mod clar era mai bună decât nimic. Îşi veri­fică mâncarea şi apa, se asigură că-i ajungeau o vreme şi trase adânc aer în piept. Acum ori niciodată, îşi spuse.

Începu coborârea fără să se bazeze pe coardă pentru a se susţine. Îi era mai greu aşa, dar se descurca. Când ajunse la capătul corzii, o desfăcu din jurul său şi îndreptă lumina lanternei în josul peretelui. Atât cât putea vedea, existau o mulţime de intrânduri în zid. Continuă să coboare cu grijă, recunoscând în sinea sa că-i era frică. De mai multe ori i se păru că aude în căşti bătăile propriei sale inimi.