Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Dar tot nu ştiu de ce mi s-a dat această libertate, gândi Richard în timp ce stătea în camera lui şi mânca pepene-mană. Trecuseră şase săptămâni de când găsise deschisă uşa închisorii. În celula sa apăruseră multe schim­bări. Pe pereţi fuseseră instalate două lumini ca nişte lanterne şi acum dormea pe un maldăr de ceva care îi amintea de fân. Ba chiar avea şi un vas umplut în mod con­stant cu apă proaspătă, într-un colţ al camerei.

Când restricţiile îi fuseseră ridicate, Richard avusese certitudinea că în câteva ore, cel mult într-o zi sau două, avea să se întâmple ceva cu adevărat important. Avusese dreptate, într-un sens, căci în dimineaţa următoare fu deşteptat de doi aviari tineri şi începu orele de limbă aviară. Începură cu lucruri simple, precum „pepene-mană”, „apă”, şi Richard însuşi, spre care mai întâi arătau, apoi repetau rar şi limpede sunetele ce reprezentau articolul respectiv. Cu oarecare efort, Richard învăţase o mare parte din vocabularul aviar, deşi nu prea putea să facă diferenţa dintre ţipete şi sporovăielile strâns înrudite. Se văzu într-un mare impas, când fu vorba să emită el însuşi sunetele. Pur şi simplu nu era în stare să vorbească limba aviară.

Sperase însă ca tabloul cunoştinţelor sale să devină mai mare şi mai clar, iar asta nu se întâmplase. Era cert că aviarii încercau să-l educe şi-i dăduseră libertatea să meargă oriunde voia în cilindrul lor - ba chiar uneori lua masa cu ei, când se afla în mijlocul lor şi apăreau pepenii-mană -, dar pentru ce toate astea? Felul în care se uitau la el, mai ales conducătorii, îi sugera că aşteptau un răspuns. Despre ce răspuns poate fi vorba? se întrebă Richard pentru a nu ştiu câta oară în timp ce termina pepenele-mană.

Din câte îşi putea da seama, aviarii nu aveau un limbaj scris. Nu văzuse cărţi şi nici una dintre creaturi nu citea niciodată ceva. Aveau doar documentele acelea ciudate semănând cu hărţile, pe care le studiau ocazional, sau cel puţin aşa le interpreta Richard comportamentul, dar nicio­dată nu creau vreuna... Nici nu făceau însemnări pe ele... Era greu de înţeles.

Şi cum rămânea cu picioroangele? Richard se întâlnea de două-trei ori pe săptămână cu creaturile acelea, ba o dată o pereche chiar rămase în camera lui câteva ore, dar niciodată nu voiau să stea nemişcate şi să-l lase să le studi­eze. O dată, când încercase să pună mâna pe una, recepţionase un şoc puternic, în mod sigur un curent elec­tric, care-l făcuse să-i dea drumul imediat.

Mintea lui Richard sărea de la o imagine la alta în timp ce încerca să schiţeze un tipar oarecum logic al vieţii lui pe tărâmul aviar. Se simţea extrem de frustrat, totuşi nu voia cu nici un chip să accepte că în spatele capturării sale şi a libertăţii ulterioare nu exista nici un plan. Continuă să caute un răspuns, trecând în revistă toate experienţele sale de acolo.

Dincolo de spaţiul accesibil lui exista o singură zonă importantă locuită de aviari, dar oricum n-ar fi putut să ajungă acolo, întrucât nu putea să zboare. Din când în când, vedea un aviar sau doi coborând în marele coridor vertical şi mergând mai jos de nivelurile pe care le frecventa el în mod normal. O dată văzu chiar doi pui proaspăt ieşiţi din ou, nu mai mari decât o mână de om, duşi în sus din regiu­nile întunecate de dedesubt. Cu altă ocazie, arătase în jos, spre întuneric, iar aviarul care îl însoţea clătinase din cap. Majoritatea creaturilor învăţase simplele mişcări din cap în semn de da şi nu din limbajul lui Richard.

Undeva trebuie să mai existe şi alte informaţii, gândi el. Probabil că-mi scapă unele indicii. Jură să întreprindă o cercetare amănunţită a întregii zone rezidenţiale aviare, incluzând nu doar apartamentele de pe partea opusă a cori­dorului vertical, unde de regulă se simţea nedorit, ci şi depozitele mari de pepeni-mană din nivelul inferior. Am să întocmesc o hartă amănunţită, ca să fiu sigur că n-am tre­cut cu vederea ceva important, îşi spuse.

De îndată ce termină de construit schiţa tridimensio­nală a zonei aviare de locuit, Richard ştiu ce trecuse cu vederea. Nu sintetizase niciodată într-un tablou coerent culoarele, adesea dezorganizate, din cilindru, inclusiv coridoarele verticale şi orizontale atât pentru mers cât şi pentru zburat. Bineînţeles, îşi spuse în timp ce proiecta pe monitorul calculatorului diverse imagini din harta com­plexă pe care o întocmise. Cum am putut să fiu atât de prost? Mai mult de şaptezeci la sută din cilindru nu are încă o explicaţie.

Richard hotărî să-i ducă unuia dintre conducătorii aviari imaginile de pe calculator şi să ceară, cumva, să vadă şi restul cilindrului. Nu fu o sarcină uşoară. În ziua respectivă, aviarii erau tulburaţi de un gen de criză, căci coridoarele erau pline de sporovăieli, ţipete şi păsări alergând de colo-colo. În marele coridor vertical, Richard văzu treizeci-patruzeci din cele mai mari creaturi înălţân­du-se în zbor şi ieşind din cilindru într-un fel de formaţiune organizată. În cele din urmă, reuşi să reţină atenţia unui uriaş cu trei inele. Acesta fu fascinat de detaliile pe care le văzu pe monitorul calculatorului şi de diferitele reprezen­tări geometrice ale căminului său, totuşi Richard nu reuşi să transmită principalul său mesaj - că dorea să vadă restul cilindrului.

Conducătorul chemă câţiva colegi să privească demon­straţia, iar Richard fu răsplătit cu un sporovăit aviar de apreciere. Fu abandonat însă când altă pasăre le întrerupse şedinţa cu ceea ce trebuie să fi fost o ştire importantă pri­vitoare la criza în desfăşurare.

Richard reveni în celula sa, simţindu-se demoralizat. Se întinse pe stratul de fân şi se gândi la familia pe care o lăsase în Noul Eden. Poate că-i timpul să plec, îşi zise, întrebându-se care era protocolul aviar de obţinere a per­misiunii de plecare. În timp ce stătea culcat, în camera sa intră un vizitator.

Bărbatul nu-l mai văzuse până atunci pe aviarul acela. Avea în jurul gâtului patru inele albastru-cobalt, iar cati­feaua corpului era negru intens, presărată cu smocuri albe. Ochii îi erau uimitor de limpezi şi, sau aşa i se păru lui Richard, foarte trişti. Aşteptă ca Richard să se ridice, apoi începu să vorbească, foarte rar. Pământeanul înţelese unele cuvinte şi, ce era cel mai important, combinaţia des repe­tată „urmează-mă”.

În faţa celulei sale stăteau plini de respect alţi trei aviari. Aceştia porniră în spatele lui Richard şi al impor­tantului, său vizitator. Grupul părăsi zona celulei, traversă singurul pod de peste marele coridor vertical şi intră în sec­torul din cilindru unde erau depozitaţi pepenii-mană.

În fundul unuia dintre depozite, peretele avea nişte zimţi pe care Richard nu-i observase când studiase locul. Când se apropiară la câţiva metri de aceştia, peretele glisă în lături, dând la iveală ceva similar unui ascensor uriaş. Conducătorul aviar îi făcu semn lui Richard să intre.

După ce intră, cei patru aviari îi spuseră pe rând pe limba lor „la revedere” şi se aşezară în cerc pentru a da un aer oficial despărţirii cu o întoarcere şi o plecăciune. Richard îşi dădu toată silinţa să le imite sporovăitul de rămas bun înainte de a se închina şi el. Câteva secunde mai târziu, peretele se închise.
4
Călătoria cu ascensorul era dureros de lentă. Cabina imensă avea podeaua de aproximativ douăzeci de metri pătraţi, cu tavanul la opt-zece metri deasupra capului lui Richard. Podeaua era plată, cu excepţia a două perechi de caneluri paralele, câte una de fiecare parte, care duceau de la uşă la partea din spate a ascensorului. Cu ăsta se pot transporta în mod sigur încărcături uriaşe, gândi Richard uitându-se la plafon.

Încercă să estimeze viteza de coborâre a ascensorului, dar îi fu imposibil. Nu avea nici un sistem de referinţă. Conform hărţii cilindrului pe care o întocmise, depozitele de pepeni-mană trebuiau să fie cam la 1 100 de metri dea­supra bazei. Dacă mergem până jos de tot, cu o viteză egală cu viteza normală a unui ascensor terestru, călăto­ria asta ar putea să dureze câteva minute.

Fură cele mai lungi trei minute din viaţa lui. Richard nu avea absolut nici o idee despre ce avea să găsească după ce se deschideau uşile ascensorului. Poate că am să fiu afară, gândi el subit. Poate că am să fiu la marginea regiu­nii cu structuri albe... Oare mă trimit ei acasă?

Tocmai începuse să se întrebe cum se schimbase viaţa în Noul Eden, când ascensorul se opri. Uşile mari se deschiseră şi, preţ de câteva secunde, Richard fu sigur că inima îi sărise din piept Chiar în faţa lui, şi privindu-l în mod evident cu toţi ochii lor, stăteau două creaturi cu mult mai ciudate decât tot ce-şi imaginase că ar putea exista.

Bărbatul nu putu să se mişte. Ceea ce vedea era atât de incredibil, încât era paralizat fizic, în timp ce mintea i se lupta cu informaţiile bizare trimise de simţuri. Fiecare din­tre fiinţele acelea avea patru ochi pe „cap”. Pe lângă cei doi ochi uriaşi, lăptoşi, ovoidali amplasaţi de o parte şi de alta a unei axe de simetrie imaginară care diviza capul, crea­turile mai aveau doi ochi ataşaţi la nişte pedunculi care se înălţau zece-doisprezece centimetri deasupra părţii supe­rioare a frunţii. În spatele capului mare, avea alte două seg­mente, cu o pereche de apendice pentru fiecare segment, având astfel şase picioare în total. Extratereştrii stăteau în poziţie verticală, sprijinindu-se pe cele două picioare pos­terioare, cele patru apendice anterioare fiind pliate de abdomenele de culoare crem.

Înaintară înspre el în ascensor şi Richard se retrase înspăimântat. Creaturile se întoarseră una spre alta şi comunicară printr-un zgomot de înaltă frecvenţă emis dintr-un mic orificiu circular de sub ochii ovali. Richard clipi de mai multe ori, îl apucă ameţeala şi se lăsă într-un genunchi pentru a-şi redobândi echilibrul. Inima continua să-i bată cu putere.

Şi extratereştrii îşi schimbară poziţia, punându-şi pe podea membrele mediane. În postura aceea semănau cu nişte furnici uriaşe cu cele două membre anterioare ridicate de la sol şi capetele înălţate sus. În acest timp, sferele negre din capătul pedunculilor-ochi continuau să pivoteze,

scanând în întregime pe 360°, iar materialul lăptos din ovoidele maro-închis se mişca dintr-o parte în alta.

Timp de câteva minute, rămaseră mai mult sau mai nemişcaţi, de parcă l-ar fi încurajat pe Richard să-i studieze. Luptându-se cu teama, el încercă să-i cerceteze în mod obiectiv, ştiinţific. Creaturile aveau dimensiunea unui câine de mărime mijlocie, dar în mod sigur cântăreau mult mai puţin. Corpul lor era subţire. Segmentele anterioare şi posterioare erau mai mari decât cel median şi toate trei aveau la suprafaţă câte o carapace lustruită făcută dintr-un material tare.

Richard le-ar fi clasificat drept insecte foarte mari, cu excepţia neobişnuitelor apendice, care erau groase, poate chiar dotate cu muşchi şi acoperite cu un „păr” scurt, des, negru cu alb, care le făcea să arate de parcă purtau pan­taloni strâmţi. Mâinile, dacă ăsta era termenul potrivit, nu erau acoperite cu păr şi aveau fiecare patru degete, inclusiv un deget mare, opozabil la perechea din faţă.

Bărbatul tocmai îşi adunase suficient curaj pentru a le privi din nou capetele incredibile, când auzi în spatele celor doi extratereştri un zgomot ascuţit, ca de sirenă. Creaturile se întoarseră. Richard se ridică şi văzu a treia creatură care se apropia rapid. Deplasarea ei era absolut remarcabilă. Mergea ca o pisică cu şase picioare, perfect paralelă cu solul şi, în fiecare moment al înaintării, se folosea de altă pereche de picioare.

Cele trei creaturi se angajară într-o conversaţie rapidă iar nou-venita, ridicându-şi capul şi picioarele anterioare, îi făcu semn în mod clar lui Richard să iasă din ascensor. Urmând trioul, el ieşi şi pătrunseră într-o încăpere foarte mare.

Era tot un depozit de pepeni-mană, dar aceasta reprezenta singura ei asemănare cu odaia din porţiunea aviară a cilindrului. Pretutindeni se vedeau echipamente automate şi de înaltă tehnologie. În plafonul aflat la zece metri deasupra, un dispozitiv mecanic de cules fructe se mişca pe un sistem de rulare. Acesta apuca pepenii pe rând şi-i încărca în vagoane de marfă staţionate pe canelurile din capătul opus al camerei. În timp ce Richard şi gazdele lui se uitau, un vagon lunecă în josul canelurii şi se opri în ascensor.

Creaturile porniră pe unul dintre intervalele din cameră şi Richard se grăbi să le urmeze. Ele îl aşteptară la uşă, apoi se grăbiră spre stânga, întorcându-se să vadă dacă bărbatul se mai zărea. Alergară timp de aproape două minute, până ce ajunseră într-o sală larg deschisă, înaltă de mulţi metri, care avea în mijloc o instalaţie de transport.

Instalaţia era o rudă îndepărtată a scării rulante. De fapt, existau două, una care mergea în sus şi alta în jos, mişcându-se pe o spirală în jurul celor doi stâlpi groşi din centru. Scările rulante se mişcau foarte repede şi sub un unghi abrupt. Din cinci în cinci metri, ajungeau la urmă­torul nivel, sau podea, iar pasagerii parcurgeau apoi un metru până la scara rulantă spirală din jurul celuilalt stâlp. Ceea ce trecea drept balustrada de la marginea scării era o barieră înaltă de numai treizeci de centimetri. Extraterestrii călătoreau în poziţie orizontală, cu toate cele şase picioare pe rampa care se mişca. Richard, care iniţial stătea în picioare, se lăsă rapid în patru labe, pentru a nu cădea.

În timpul călătoriei, cinci-şase extratereştri, care mergeau cu cealaltă scară, trecură pe lângă Richard şi se holbară la el cu feţele lor uimitoare. Dar cum se hrănesc?

se întrebă pământeanul, observând că gaura circulară de care se foloseau pentru a comunica nu era în mod sigur suficient de mare pentru mâncare. Pe capetele lor nu exis­tau alte orificii, deşi se zăreau proeminenţe şi încreţituri al căror scop era necunoscut.

Richard fu dus la al optulea sau al nouălea nivel. Cele trei creaturi îl aşteptară să păşească pe platformă şi-l con­duseră într-o clădire hexagonală care avea pe faţadă semne roşu aprins. Ciudat, gândi el uitându-se la înfloriturile bizare, am mai văzut scrisul ăsta... Desigur, pe harta sau ce-o fi fost documentul pe care îl citeau aviarii.

Fu introdus într-o cameră luminată şi decorată cu gust, cu modele geometrice în alb şi negru. În jurul lui se aflau obiecte de toate formele şi mărimile, dar habar n-avea ce reprezenta vreunul. Extratereştri apelară la limbajul sem­nelor pentru a-l informa că acolo avea să rămână, apoi ple­cară. Domnul Wakefield studie circumspect mobilierul, încercând să-şi dea seama care putea să fie patul, după care se întinse să doarmă pe podea.