Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

5
19 IUNIE 2201

Vocabularul meu e sărac pentru a descrie ce am trăit în ultimele zile. Cuvântul „uimitor”, de exemplu, e departe de adevăratul sens care să redea cât de ieşite din comun au fost orele lungi petrecute în rezervor. Singurele experienţe din viaţa mea care s-ar apropia cât de cât de cele petrecute acum au fost ambele induse de ingerarea de substanţe chimice catalitice, prima dată în timpul ceremoniei Poro din Coasta de Fildeş, când aveam şapte ani, şi apoi, mai recent, după ce am băut fiola lui Omeh pe fundul puţului din Rama. Însă respectivele călătorii sau viziuni au fost incidente izolate şi comparativ scurte ca durată. Recentele episoade din rezervor au durat ore întregi.

Înainte de a mă lansa într-o descriere a lumii din mintea mea, ar trebui mai întâi să fac un rezumat al eveni­mentelor „reale” din săptămâna care a trecut, astfel încât episoadele iluzorii să poată fi plasate în context. Viaţa noastră cotidiană se desfăşoară acum după un şablon care se repetă. Rama îşi continuă manevra, dar în două moduri distincte: „regulat”, când podeaua se zgâlţâie şi totul se mişcă, dar se poate duce o viaţă cvasinormală, şi „suprapropulsie”, când Rama accelerează cu o viteză feroce pe care Richard o estimează ca depăşind 11 g.

Când nava e în suprapropulsie, toţi patru trebuie să fim în rezervor. Perioadele de suprapropulsie durează opt ore la fiecare douăzeci şi şapte de ore, în cicluri repetate de câte şase minute. Este limpede că se doreşte ca noi să dormim în etapele de suprapropulsie. După primele douăzeci de minute ale fiecărei etape, luminiţele de dea­supra noastră din rezervorul închis se sting şi zăcem în beznă totală, până cu cinci minute înainte de sfârşitul perioadei de opt ore.

Conform spuselor lui Richard, această schimbare rapidă de viteză ne accelerează distanţarea de Soare. Dacă actuala manevră rămâne constantă atât ca magnitudine cât şi ca direcţie, şi continuă o lună, vom călători cu jumătate din viteza luminii în raport cu sistemul nostru solar.

— Încotro mergem? a întrebat Michael ieri.

— E încă prea devreme de spus, a răspuns Richard. Tot ce ştiu e că avem o viteză fantastică.

Temperatura şi densitatea fluidului din rezervor au fost atent modificate pe parcursul fiecărei perioade, ajungând acum să fie exact egale cu ale noastre. Ca urmare, când zac acolo, în întuneric, nu simt absolut nimic în afara unei forţe îndreptată în jos, abia perceptibilă. Mintea îmi spune că mă aflu într-un rezervor de accelerare, înconjurată de un fel de lichid amortizor care îmi apără corpul de forţa puternică, dar absenţa senzaţiei mă face până la urmă să-mi pierd com­plet perceperea corpului. Atunci încep halucinaţiile. Este aproape ca şi cum, pentru a continua să funcţionez aşa cum trebuie, creierul meu are nevoie de alimentare senzorială normală. Dacă în creier nu ajung sunete, imagini, gusturi, mirosuri şi nici dureri, atunci activitatea lui devine haotică.

Acum două zile am încercat să discut acest fenomen cu Richard, dar s-a uitat la mine de parcă eram nebună. El nu a avut halucinaţii. Îşi petrece tot timpul în „zona crepuscu­lară” (cum numeşte perioada fără activitate senzorială dinaintea somnului profund) făcând calcule matematice, aducând în minte o varietate de hărţi ale Pământului, sau retrăindu-şi cele mai remarcabile episoade sexuale. Chiar şi în absenţa aportului senzorial, este absolut stăpân pe creierul lui. De asta suntem atât de diferiţi. Mintea mea vrea să-şi găsească o direcţie proprie atunci când nu e folosită la corvezi, precum procesarea miliardelor de date furnizate de celelalte celule din corp.

Halucinaţiile încep de regulă cu o pată mică de culoare roşie sau verde care apare în bezna din jur. Pe măsură ce pata se măreşte, i se alătură alte culori, adesea galben, albastru şi purpuriu. Fiecare culoare ia rapid propria-i formă neregulată şi se răspândeşte pe ecranul imaginaţiei mele. Ceea ce văd devine un caleidoscop de culori lumi­noase. Mişcarea de pe ecran se accelerează, până când sutele de dungi şi pete fuzionează într-o explozie dezlănţuită.

În mijlocul acestei orgii cromatice, se formează întot­deauna o imagine coerentă. La început nu-mi dau seama exact ce este, căci silueta sau siluetele sunt foarte mici, de parcă ar fi foarte departe. Pe măsură ce imaginea se apropie, ele îşi schimbă de mai multe ori culoarea, sporind atât conotaţia fantastică a viziunii, cât şi senzaţia mea de frică. În peste jumătate din cazuri, imaginea, care până la urmă se risipeşte, o reprezintă pe mama, sau un animal, de exemplu un ghepard sau o leoaică, pe care îl recunosc intu­itiv ca fiind mama deghizată. Atâta timp cât doar mă uit şi nu fac nici o încercare volitivă de a interacţiona cu mama, ea rămâne un personaj din imaginea în schimbare. Dacă încerc însă s-o contactez în vreun fel, mama, sau animalul care o reprezintă, dispare imediat, lăsându-mă cu un cople­şitor sentiment de abandonare.

În timpul uneia dintre recentele mele halucinaţii, valu­rile de culoare s-au spart în motive geometrice, iar acestea, la rândul lor, s-au transformat în siluete omeneşti care mărşăluiau în şir indian de-a lungul câmpului meu vizual. Procesiunea era condusă de Omeh într-o robă verde aprins. Cele două siluete de la capătul şirului erau femei, eroinele adolescenţei mele, Ioana d'Arc şi Alienor de Aquitania. Când le-am auzit prima dată glasurile, procesiunea s-a destrămat şi scena s-a schimbat instantaneu. M-am văzut dintr-o dată într-o barcă mică ce plutea în ceaţa timpurie a dimineţii pe micul heleşteu cu raţe de lângă vila noastră de la Beauvois. M-am cutremurat de frică şi am început să plâng nestăpânit. Ioana şi Alienor au apărut din ceaţă să mă asigure că tata nu avea să se însoare cu Helena, ducesa englezoaică cu care plecase în Turcia, în vacanţă.

În altă noapte, uvertura de culori a fost urmată de o bizară reprezentaţie teatrală, undeva în Japonia. Piesa halu­cinantă avea doar două personaje, ambele purtând măşti expresive, strălucitoare. Un bărbat purta costum occidental şi cravată, recita poezie şi avea nişte ochi nemaipomenit de limpezi şi de deschişi, care se puteau vedea prin masca lui prietenoasă. Celălalt semăna cu un războinic samurai din secolul al XVII-lea. Masca lui era o perpetuă căutătură rea. A început să ne ameninţe atât pe mine, cât şi pe colegul lui modern. La sfârşitul acestei halucinaţii, am ţipat, căci cei doi s-au întâlnit în mijlocul scenei şi s-au contopit într-un singur personaj.

Unele dintre cele mai puternice halucinaţii au durat doar câteva secunde. În a doua sau a treia noapte, prinţul Henry gol-puşcă, devorat de dorinţă, cu corpul purpuriu vibrant, a apărut preţ de două-trei secunde în mijlocul altei viziuni, în care eu călăream un octopăianjen verde.

În timpul perioadei de somn de ieri, ore întregi n-a exis­tat nici o culoare. Apoi, în timp ce deveneam conştientă că-mi era incredibil de foame, a apărut un uriaş pepene-mană roz. Când am încercat să-l mănânc, pepenelui i-au crescut picioare şi a şters-o repede, dispărând în culorile nedefinite.

Să însemne, oare, toate astea ceva? Pot eu învăţa ceva despre mine sau despre viaţa mea din aceste manifestări aparent haotice ale minţii nedirecţionate?

Controversa cu privire la semnificaţia viselor a izbuc­nit acum mai bine de trei secole şi încă nu s-a rezolvat. Mie mi se pare că halucinaţiile mele sunt chiar mai inspirate de realitate decât visele normale. Într-un sens, sunt rude înde­părtate cu cele două călătorii psihedelice pe care le-am făcut mai înainte în viaţă, şi orice încercare de a le inter­preta logic ar fi absurdă. Totuşi, din nu ştiu ce motiv, con­tinuu să cred că efuziunile sălbatice şi aparent fără legătură ale minţii mele conţin unele adevăruri fundamentale. Şi asta, poate, deoarece creierul omenesc nu poate opera într-o manieră pur aleatorie - sunt convinsă de asta.