Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

7
În timpul primei secunde pe care Richard o petrecea la suprafaţă în New York, o sută de miliarde de miliarde de biţi de date erau adunate de infinitezimalii senzori ramani împrăştiaţi prin toată uriaşa navă spaţială cilindrică. Datele respective erau transmise în timp real la centrele locale de colectare, tot de mărime microscopică, unde erau stocate până sosea timpul să fie retransmise procesorului central de telecomunicaţii îngropat în Semicilindrul Sudic.

În fiecare secundă a fiecărei ore a fiecărei zi, senzorii ramani captează acest cvadrilion de biţi de date. La proce­sorul de telecomunicaţii, datele sunt etichetate, cernute, analizate, comprimate şi stocate în dispozitive de înregis­trare ale căror componente individuale sunt mai mici decât un atom. După stocare, datele sunt accesate de zeci de pro­cesoare de distribuţie, fiecare având altă funcţie, care con­trolează împreună nava spaţială Rama. Mii de algoritmi răspândiţi printre procesoare operează apoi asupra datelor, extrăgând informaţii de tendinţă şi sinteză în vederea pregătirii rafalelor regulate de date care transmit statutul misiunii spre Inteligenţa de la Baza de Tranzit.

Rafalele de date conţin un amestec de date brute, com­primate, şi sintetizate, în funcţie de formatele exacte selectate de diferitele procesoare. Partea cea mai importantă a fiecărei rafale este raportul narativ, în care inteligenţa unită dar distribuită a lui Rama îşi prezintă rezumatul pe prio­rităţi al desfăşurării misiunii. Restul rafalei conţine în esenţă informaţii auxiliare, imagini, măsurători sau emisii ale senzorilor care fie furnizează date de fond adiţionale, fie susţin direct concluziile conţinute de rezumat.

Limbajul folosit pentru rezumatul narativ este mate­matic ca structură, precis în definiţii şi foarte codificat. De asemenea, este bogat în note de subsol, fiecare propoziţie sau frază echivalentă, conţinând, ca parte a structurii ei de transmisie, indicatoare ce arată care date susţin în mod practic respectiva afirmaţie făcută. În sensul cel mai ade­vărat, raportul nu ar putea fi tradus în nici unul dintre lim­bajele la fel de primitive ca acelea folosite de oameni. Iată totuşi o aproximare brută a raportului sumar primit de Inteligenţa de la Baza de Tranzit de la Rama, la scurt timp după sosirea lui Richard în New York.

RAPORT nr. 298

Ora transmiterii: 156 307 872 491.5116 Timpul de la alerta de gradul 1: 29.2873 Referiri: Baza de Tranzit 23-419 Nava spaţială 947 Călători spaţiali 47 249 (A & B) 32 806 2 666

În timpul ultimului interval, oamenii (rasa spaţială nr. 32806) au continuat cu succes războiul împotriva perechii simbiotice aviar/sesilă (nr. 47249 - A & B).

Oamenii controlează acum aproape întreg teritoriul habi­tatului aviar/sesilă, inclusiv partea superioară a cilindrului maro unde au trăit în trecut aviarii. Aviarii au luptat cu curaj, dar zadarnic. Au fost ucişi fără milă şi acum au rămas mai puţin de o sută.

Până în prezent, oamenii nu au străpuns integritatea domeniului sesil. Totuşi au găsit puţurile ascensoarelor ce duc în părţile inferioare ale cilindrului maro. În prezent, oamenii pun la punct planuri de atac asupra adăpostului sesil.

Sesilele sunt o specie lipsită de apărare. Pe domeniul lor nu au nici un fel de arme. Până şi forma lor mobilă, care are dexteritatea fizică de a folosi arme, este în esenţă non­violentă. Pentru a se apăra de ceea ce se tem că va fi invazia inevitabilă a oamenilor, sesilele le-au îndrumat pe mirmipisicile mobile să construiască fortăreţe în jurul a patru dintre cele mai bătrâne şi dezvoltate din specia lor. Între timp, pepenii-mană nu mai sunt lăsaţi să germineze, iar mirmipisicile care nu sunt implicate în procesul de con­struire sunt de timpuriu transformate în coconi. Dacă oamenii îşi mai întârzie atacul cu câteva intervale, cum se pare că vor face, este posibil ca în timpul invaziei lor să găsească doar câteva mirmipisici.

Habitatul oamenilor continuă să fie dominat de indi­vizi cu caracteristici total diferite de cele ale contingentu­lui observat în Rama II şi la Baza de Tranzit. Centrul pre­ocupării actualilor conducători ai oamenilor este păstrarea puterii personale, cu implicaţii grave pentru bunăstarea coloniei. În ciuda atât a mesajului video cât şi a prezenţei oamenilor mesageri în mijlocul lor, aceşti conducători nu cred probabil că sunt realmente monitorizaţi, deoarece comportamentul lor nu reflectă deloc posibila existenţă a unui set de valori sau legi etice care să ia locul propriei lor dominaţii.

Oamenii au continuat războiul împotriva avia­rilor/sesilelor în principal pentru că acest lucru distrage atenţia de la celelalte probleme din colonia lor, inclusiv degradarea mediului iniţiată de ei şi recenta scădere rapidă a nivelului de trai. Conducătorii oamenilor, şi chiar majori­tatea coloniştilor, n-au arătat absolut nici o remuşcare cu privire la distrugerea şi posibila exterminare a aviarilor.

Familia de oameni care a stat peste un an la Baza de Tranzit nu mai are nici o influenţă asupra activităţilor coloniei. Femeia care a fost principalul mesager este încă la închisoare, în esenţă pentru că s-a opus acţiunilor con­ducătorilor actuali, şi e în pericol de a fi executată. Soţul ei a locuit cu aviarii şi sesilele, iar acum este un component vital în încercarea lor de a supravieţui măcelului iniţiat de oameni. Copiii nu sunt încă destul de maturi pentru a fi fac­tori importanţi în colonia de oameni.

Recent, soţul a plecat de pe domeniul sesil spre insula din mijlocul navei spaţiale. Avea la el atât embrioni de aviari cât şi de sesile. În prezent, se află într-un mediu familiar şi de aceea ar trebui să fie capabil să supra­vieţuiască şi să hrănească puii celorlalte specii. Reuşita evadării lui s-a datorat, cel puţin în parte, intervenţiei non­invazioniste care a început la momentul alarmei de gradul 1. Semnalele intervenţiei au jucat aproape sigur un rol în decizia sesilelor de a-şi încredinţa embrioanele unei fiinţe umane.

Nu există totuşi nici o dovadă că semnalele intervenţiei au afectat comportamentul vreunuia dintre oameni. Pentru sesile, procesarea informaţiilor este o activitate principală şi, de aceea, nu este de mirare că au fost sensibile la suges­tiile intervenţioniste. Totuşi oamenii, mai ales conducă­torii, duc o viaţă atât de activă încât au foarte puţin timp (dacă îl au şi pe acesta) pentru a cugeta.

Mai există o problemă legată de oameni şi de inter­venţia non-invazionistă. Ca specie, sunt atât de diferiţi de la individ la individ încât nu poate fi proiectat un pachet de transmisii cu largă aplicabilitate. Dacă un set de semnale ar putea conduce la o modificare pozitivă în comportamentul unui om, aproape sigur acelaşi set nu va avea nici un impact asupra altuia. În prezent se desfăşoară experienţe cu diverse tipuri de procese de intervenţie, dar se poate ca oamenii aparţinând acestui mic grup de călători spaţiali să fie imuni la intervenţia non-invazionistă.

În sudul navei spaţiale, octopăianjenii (nr. 2666) con­tinuă să înflorească într-o colonie aproape identică cu ori­care dintre celelalte colonii ale lor izolate din spaţiu. Întreaga gamă de posibile exprimări biologice rămâne latentă, în principal din cauza resurselor teritoriale restrânse şi a lipsei unei competiţii reale. Totuşi ei poartă potenţialul semnificativ de expansiune care le-a caracteri­zat cele câteva transferări cu succes de la un sistem solar la altul.

Până când oamenii au străpuns zidul propriului lor habitat şi au rupt sigiliul împrejmuirii lor, octopăianjenii nu au acordat mare atenţie celorlalte două specii din nava spaţială. Totuşi, de când oamenii au început să exploreze, octopăianjenii au urmărit cu tot mai mult interes eveni­mentele din nord. Existenţa lor le este încă necunoscută oamenilor, dar octopăianjenii au început deja să întocmească un plan pentru situaţii neprevăzute care să acopere o posibilă interacţiune cu vecinii lor agresivi.

Potenţiala pierdere a întregii comunităţi aviari/sesile reduce mult valoarea misiunii. Este posibil ca singurii aviari şi sesile care vor supravieţui să fie cei din mica grădină a octopăianjenilor şi poate cei crescuţi de om pe insulă. Nici chiar pierderea irevocabilă a unei singure specii nu justifică o alarmă de gradul 2; cu toate acestea, permanentul comportament imprevizibil şi împotriva vieţii al actualilor conducători ai oamenilor provoacă o puternică îngrijorare că misiunea ar putea suferi şi alte pierderi grave. Activitatea intervenţionistă din viitorul apropiat se va concentra asupra acelor oameni care se opun actualilor conducători şi care, prin comportamentul lor, au dat dovadă de progres, dincolo de agresiune şi extindere.
8
— Ţara mea se numea Thailanda şi avea un rege, al cărui nume era tot Rama, ca al navei noastre spaţiale. Bunicii noştri - mama şi tatăl meu - probabil că mai locu­iesc încă acolo, într-un orăşel numit Lamphun. Iată-l aici.

Nai arată un punct pe o hartă decolorată. Atenţia băieţilor începuse s-o ia razna. Sunt încă prea mici, gândi ea. E prea mult chiar şi pentru copii sclipitori.

— În regulă, acum puteţi să vă duceţi afară la joacă, le spuse împăturind harta.

Galileo şi Kepler îşi puseră jachetele groase, luară o minge şi fugiră pe uşă în stradă. În câteva secunde, încin­seseră o partidă de fotbal în doi. Oh, Kenji, gândi Nai uitându-se la băieţi din uşă. Cât de mult le lipseşti! Un părinte n-are cum să fie şi mamă şi tată.

Începuse lecţia de geografie ca întotdeauna, reamintin­du-le băieţilor că toţi coloniştii din Noul Eden veniseră de pe o planetă numită Pământ. Apoi le arătase o hartă a planetei lor natale, mai întâi explicând conceptele de bază de continent şi ocean, apoi identificând Japonia, ţara de origine a tatălui lor. Activitatea o făcuse să se simtă singură şi să-i fie dor de casă.

Poate că lecţiile astea nu sunt deloc pentru ei, se gândi continuând să urmărească meciul de fotbal de pe strada slab luminată din Avalon. Galileo îl driblă pe Kepler şi trase într-o poartă imaginară. Poate că, în realitate, sunt pentru mine.

Eponine venea pe stradă în direcţia lor. Ridică mingea şi o aruncă înapoi băieţilor. Nai îi zâmbi prietenei sale.

— Ce încântare să te văd! îi spuse. Astăzi pot să iau şi eu o mină fericită.

— Care-i problema, Nai? întrebă Eponine. Viaţa din Avalon te dărâmă? Cel puţin azi e duminică. Nu munceşti la fabrica de armament, iar băieţii nu sunt plecaţi la centru.

Cele două femei intrară în casă.

— Şi, cu siguranţă condiţiile în care trăieşti nu pot fi cauza disperării tale, arătă Eponine prin cameră. La urma urmelor, aveţi o cameră mare pentru toţi trei, o jumătate de toaletă şi o baie pe care o împărţiţi cu alte cinci familii. Ce ţi-ai mai putea dori?

Nai râse şi o îmbrăţişă.

— Îmi eşti de mare ajutor.

— Mami, mami? strigă Kepler din uşă. Vino repede. S-a întors... Vorbeşte cu Galileo.

Nai şi Eponine reveniră la uşă. Un bărbat cu o faţă pu­ternic desfigurată stătea în genunchi lângă Galileo, care părea evident înspăimântat. Bărbatul ţinea în mâna înmănuşată o foaie de hârtie pe care fusese desenată cu grijă o faţă de om cu păr lung şi barbă mare.

— Cunoşti faţa asta, nu-i aşa? insista el. E domnul Richard Wakefield, nu-i aşa?

Nai şi Eponine se apropiară circumspecte. Nai vorbi cu fermitate:

— Ţi-am spus şi data trecută să nu-i mai deranjezi pe băieţi. Acum întoarce-te la spital, altfel chemăm poliţia.

Ochii bărbatului erau înnebuniţi.

— L-am revăzut aseară, spuse el. Semăna cu Iisus, dar era în mod sigur Richard Wakefield. Am dat să trag în el şi ei m-au atacat. Erau cinci. Mi-au sfâşiat faţa....

Începu să plângă. Un gardian veni în fugă şi-l înhăţă.

— L-am văzut! răcni bărbatul în timp ce era luat de acolo. Ştiu că l-am văzut. Vă rog să mă credeţi.

Galileo plângea. Nai se aplecă să-şi liniştească fiul.

— Mamă, crezi că omul ăla chiar l-a văzut pe domnul Wakefield? întrebă băiatul.

— Nu ştiu, răspunse Nai, apoi se uită la Eponime. Dar unora dintre noi le-ar plăcea s-o creadă.

Băieţii adormiseră, în sfârşit, în paturile lor din colţul camerei. Nai şi Eponine stăteau una lângă alta pe două scaune.

— Umblă vestea că-i foarte bolnavă, spuse încet Eponine. Abia dacă-i dau să mănânce. O fac să sufere în toate modurile posibile.

— Nicole nu va ceda niciodată, zise cu mândrie Nai. Aş fi vrut să am tăria şi curajul ei.

— De peste şase săptămâni Ellie şi Robert n-au voie s-o vadă.... Nicole nici măcar nu ştie că are o nepoată.

— Ellie mi-a spus săptămâna trecută că i-a mai înain­tat o cerere lui Nakamura să-şi vadă mama, rosti Nai. Îmi fac griji pentru Ellie. Continuă să facă presiuni puternice.

— Ellie este absolut minunată, zâmbi Eponine, chiar dacă incredibil de naivă. Ea susţine că, dacă se supune tuturor legilor coloniei, Nakamura o va lăsa în pace.

— Asta nu-i de mirare... mai ales dacă te gândeşti că Ellie încă mai crede că tatăl ei trăieşte. A stat de vorbă cu toţi cei care afirmă că l-au văzut pe Richard de când a dispărut.

— Toate poveştile despre Richard îi dau speranţă. Cu toţii putem folosi din când în când o doză de speranţă....

Pentru câteva clipe se lăsă tăcerea.

— Dar tu, Eponine? întrebă Nai. Tu îţi permiţi....

— Nu, o întrerupse cealaltă. Eu sunt întotdeauna sin­ceră cu mine însămi.... Am să mor curând, doar că nu ştiu când.... În plus, de ce m-aş lupta să continui să trăiesc? Condiţiile din Avalon sunt mai proaste până şi decât cele din tabăra de detenţie de la Bourges. Dacă n-ar fi fost puţinii copii de la şcoală....

Amândouă auziră în acelaşi timp zgomotul din faţa uşii. Rămaseră complet nemişcate. Dacă discuţia lor fusese înregistrată de unul dintre bioţii spioni ai lui Nakamura,

atunci....

Uşa se deschise brusc şi cele două femei tresăriră îngrozite. Max Puckett năvăli în cameră, rânjind.

— Sunteţi arestate pentru discuţii ce subminează autoritatea statului, strigă el.

Ducea o ladă mare de lemn. Cele două femei îl ajutară s-o pună într-un colţ. Max îşi scoase jacheta groasă.

— Îmi pare rău că am apărut atât de târziu, doamnelor, dar n-am avut încotro.

— Alt drum cu mâncare pentru trupe? întrebă Nai încet, arătând spre gemenii care dormeau.

— Max aprobă din cap.

Regele japonez îmi aduce mereu aminte că o armată călătoreşte pe baza stomacului, spuse el.

— Asta era una dintre maximele lui Napoleon. Eponine zâmbi sarcastic. Nu cred că ai auzit vreodată de el, acolo, în Arkansas.

— Oho? Fermecătoarea doamnă profesoară îşi dă aere de superioritate în seara asta. Max scoase din buzunarul cămăşii un pachet de ţigări nedesfăcut. Poate că ar trebui să-mi păstrez cadoul pregătit pentru ea.

Eponine râse şi se repezi să înhaţe ţigările. După o scurtă luptă în joacă, Max i le dădu.

— Mulţumesc, spuse ea cu sinceritate. Celor ca noi nu li se îngăduie prea multe plăceri.

— Uite ce-i, rânji Max, n-am făcut atâta drum până aici ca să te ascult cum îţi plângi de milă. M-am oprit în Avalon ca să-mi clătesc ochii cu faţa ta frumoasă... Dacă ai de gând să fii deprimată, pur şi simplu am să-mi iau porumbul şi roşiile....

— Porumb şi roşii! exclamară la unison Nai şi Eponine şi alergară spre ladă.

— Copiii n-au mai mâncat ceva proaspăt de luni de zile, rosti emoţionată Nai în timp ce Max deschidea lada cu o rangă.

— Aveţi mare, mare grijă cu astea, vorbi el cu serio­zitate. Ştiţi că ceea ce fac este absolut ilegal. Abia dacă există suficientă hrană proaspătă pentru armată şi conducă­tori. Dar eu am hotărât că meritaţi ceva mai bun decât orezul rămas de la ei.

— Băieţii şi cu mine îţi suntem foarte recunoscători, încuviinţă Nai. Nu ştiu cum am putea să te răsplătim vreodată.

— Am să găsesc eu o cale.

Cele două femei reveniră pe scaunele lor, iar Max se aşeză pe podea, între ele.

— Întâmplător, am dat peste Patrick O'Toole în al doilea habitat... M-a rugat să vă transmit amândurora

salutări.

— Cum se simte? întrebă Eponine.

— Necăjit, aş spune. Când a fost recrutat, a lăsat-o pe Katie să-l convingă să se ofere voluntar în armată - ceea ce sunt sigur că n-ar fi făcut niciodată, dacă Nicole sau Richard ar fi putut să vorbească măcar o dată cu el - şi cred că acum îşi dă seama de greşeala făcută. N-a spus nimic, dar am simţit că era amărât. Nakamura îl ţine pe linia fron­tului din cauza lui Nicole.

— Războiul ăsta se apropie de sfârşit? se interesă Eponine.

— Aşa cred. Dar nu-i clar dacă regele japonez vrea asta.... Din ce mi-au spus soldaţii, a mai rămas foarte puţină rezistenţă. În cea mai mare parte a timpului, ei fac şmotru în cilindrul maro.

Nai se aplecă în faţă.

— Am auzit că în cilindru mai trăia o specie inteligen­tă - ceva total diferit de aviari.

— Cine ştie ce să mai creadă? râse Max. Televiziunea şi ziarele spun ce le dictează Nakamura, şi toată lumea ştie asta. Există mereu sute de zvonuri... Eu însumi am întâlnit în habitatul ăla nişte plante şi animale bizare, aşa că nimic nu mă mai miră.

Nai îşi înăbuşi un căscat.

— Ar fi mai bine să plec şi s-o las pe gazda noastră să se culce, spuse Max ridicându-se. N-ai vrea să te conducă cineva până acasă, Eponine?

— Depinde cine este acel cineva, zâmbi ea.

Câteva minute mai târziu, Max şi Eponine ajunseră la micuţa baracă a femeii de pe una dintre străzile laterale ale Avalonului. Max aruncă ţigara pe care o împărţiseră şi o strivi cu talpa.

— N-ai vrea ca un bărbat..., începu el.

— Ba da, Max, bineînţeles că aş vrea, răspunse Eponine cu un oftat. Iar dacă acel bărbat ar fi exista, în mod categoric ai fi tu. Îl privi drept în ochi. Dar dacă împarţi patul cu mine, chiar şi numai o dată, atunci am să mai vreau. Iar dacă, printr-un ghinion cumplit, indiferent câtă grijă am avea, ai fi depistat pozitiv la testul RV-41, nu mi-aş ierta-o niciodată.

Se lipi de el pentru a-şi ascunde lacrimile.

— Îţi mulţumesc pentru tot, spuse ea. Eşti un om bun, Max, poate singurul care a mai rămas în universul ăsta nebun.

Eponine era într-un muzeu din Paris înconjurată de sute de opere de artă. Prin muzeu trecea un grup mare de turişti, care petrecu patruzeci şi cinci de secunde uitându-se la cinci tablouri minunate pictate de Renoir şi Manet.

— Opriţi-vă! strigă Eponine în vis. Aşa nu se poate vedea.

Bătăile din uşă îi alungară visul.

— Suntem noi, o auzi pe Ellie. Dacă-i prea devreme, putem veni mai târziu, înainte să pleci la şcoală. Robert era îngrijorat că s-ar putea să fim ocupaţi până peste cap în secţia de psihiatrie.

Eponine se întinse şi luă halatul care atârna pe singu­rul scaun din cameră.

— Doar o clipă, le spuse, şi vin.

Le deschise uşa prietenilor ei. Ellie era în uniforma de infirmieră, purtând-o pe micuţa Nicole, în spate, într-un port-bebe improvizat. Bebeluşul adormit era înfăşurat în vată, ca să fie protejat de frig.

— Putem să intrăm?

— Fireşte, răspunse Eponine. Îmi cer scuze, nu v-am auzit....

— Asta nu-i oră de vizită, dar cu munca noastră de la spital, dacă nu veneam acum cu noaptea-n cap, n-am mai fi reuşit.

— Cum te simţi? întrebă câteva secunde mai târziu Turner.

Ţinea un scaner în faţa lui Eponine şi datele începură să apară deja pe monitorul calculatorului portabil.

— Puţin obosită, dar s-ar putea să fie doar pe fond psi­hic. De când mi-ai spus acum două luni că inima începe să-mi dea semne de degradare, mă văd având un infarct cel puţin o dată pe zi.

Pe durata examinării, Ellie lucră pe tastatura ataşată la monitor. Se asigură că informaţiile cele mai importante erau înregistrate în calculator. Eponine se întinse ca să privească ecranul.

— Cum merge noul sistem, Robert?

— Am avut mai multe eşecuri, răspunse bărbatul. Ed Stafford spune că era de aşteptat, din cauză că n-am făcut testele cum trebuie... Şi nu avem încă o schemă bună de management al datelor, dar în general suntem foarte mulţumiţi.

— Ne-a salvat, preciză Ellie fără să ridice ochii de pe tastatură. Cu fondurile noastre limitate şi eu atâţia răniţi din război, fără genul ăsta de automatizare n-am fi putut cu nici un chip să ţinem la zi fişierele RV-41.

— Mi-aş dori doar să fi putut folosi mai mult din cunoştinţele lui Nicole despre proiectul iniţial, spuse Turner. Nu mi-am dat seama că este atât de expertă în sis­temele de monitorizare internă. (Văzu ceva neobişnuit într-un grafic de pe ecran.) Iubito, copiază-l, te rog, pe ăsta. Vreau să i-l arăt lui Ed.

— Ai mai auzit ceva despre mama ta? o întrebă Eponine pe Ellie când examinarea se apropie de sfârşit.

— Am văzut-o pe Katie acum două seri, răspunse încet Ellie. A fost o seară grea. Avea alt „târg” de la Nakamura şi Macmillan despre care vroia să discutăm... Oricum, a spus că înainte de Ziua Stabilirii va avea loc în mod sigur un proces.

— Ea a văzut-o pe Nicole?

— Nu. Din câte ştim, nimeni n-a văzut-o. Mâncarea îi este adusă de un Garcia şi controalele lunare îi sunt făcute de un Tiasso.

Micuţa Nicole se agită şi scânci pe spatele mamei sale. Eponine întinse mâna şi atinse obrazul copilei.

— Este incredibil de catifelat, spuse ea.

În clipa aceea, fetiţa deschise ochii şi începu să plângă.

— Am timp să-i dau să mănânce, Robert? întrebă Ellie.

— Da, spuse Turner privindu-şi ceasul. Aici am termi­nat, în principiu... Atât Wilma Margolin cât şi Bill Tucker locuiesc pe strada cealaltă, aşa că am să merg singur la ei şi apoi am să mă întorc.

— Poţi să te descurci fără mine?

— Cam greu, zise el cu tristeţe. Mai ales cu sărmanul Tucker.

— Bill Tucker se stinge foarte încet, îi explică Ellie lui Eponine. E singur şi are dureri mari. Dar de când guvernul a scos eutanasia în afara legii, nu putem face nimic.

— Datele nu arată nimic care să indice sporirea atrofiei, o anunţă Turner pe Eponine după câteva minute. Cred că ar trebui să fim recunoscători.

Femeia nu-l auzi. În mintea ei îşi vedea propria moarte, lentă şi dureroasă. Nu voi lăsa să se întâmple una ca asta, îşi spuse. De îndată ce nu voi mai fi utilă... Max îmi va aduce o armă.

— Scuză-mă, Robert, dar probabil că sunt mai som­noroasă decât am crezut Ce spuneai?

— Starea ta nu s-a înrăutăţit. Turner o sărută pe Eponine pe obraz şi porni către uşă. Mă întorc în douăzeci de minute.

— Arată foarte obosit, spuse Eponine după plecarea lui.

— Chiar este. Lucrează tot timpul... Iar când nu munceşte, îşi face griji....

Ellie stătea pe podea, cu spatele lipit de peretele barăcii. Micuţa Nicole era cuibărită în braţele ei, sugând la sân şi gângurind la răstimpuri.

— Pare amuzant, remarcă Eponine.

— Nimic din ce am trăit până acum nu seamănă nici pe departe. Plăcerea este de nedescris.

Nu-i pentru mine, rosti vocea interioară a lui Eponine. Nu acum. Niciodată. Preţ de o clipă, îşi aminti de o seară când fusese cât pe aici să nu-l mai refuze pe Max. O cuprinse un adânc sentiment de amărăciune. Se strădui să-l alunge.

— Ieri am făcut o plimbare plăcută cu Benjy, schimbă ea subiectul.

— Mi-a povestit tot, azi dimineaţă. Îi plac la nebunie plimbările duminicale cu tine. E tot ce i-a mai rămas, în afară de vizitele mele ocazionale.... Să ştii că-ţi sunt foarte recunoscătoare.

— Las-o baltă. Îmi place Benjy. Şi-mi place să simt că cineva are nevoie de mine... De fapt, Benjy s-a adaptat sur­prinzător de bine. Nu se plânge atât de mult precum cei cu RV-41 şi în mod sigur nu cât oamenii repartizaţi să muncească aici, la fabrica de arme.

— Îşi ascunde durerea. E mult mai inteligent decât cred toţi... În realitate, nu poate să sufere spitalul dar ştie că nu-şi poate purta singur de grijă. Şi nu vrea să fie o povară pentru nimeni.

Ochii lui Ellie se umplură de lacrimi şi trupul i se cutremură uşor. Micuţa Nicole se opri din supt şi se uită lung la mama ei.

— Te simţi bine? întrebă Eponine.

Ellie dădu afirmativ din cap şi-şi şterse ochii. Nicole îşi reluă suptul.

— Suferinţa e destul de greu de privit, zise Ellie. Suferinţa inutilă îţi sfâşie inima.

Paznicul le examină cu atenţie actele de identitate, apoi le înmână altui bărbat în uniformă care stătea în spatele său la o consolă de calculator. Acesta introduse datele, după care le înapoie documentele.

— De ce se uită lung la fotografiile noastre chiar în fiecare zi? întrebă Ellie când nu mai puteau fi auziţi. În ultima lună, ne-a verificat de cel puţin zece ori.

Mergeau pe drumul de la intrarea din habitat spre Positano.

— Asta-i sarcina lui şi-i place să se simtă important, răspunse Robert. Dacă nu face de fiecare dată un ceremo­nial din ea, e posibil să uităm puterea pe care o are asupra noastră.

— Treaba mergea mult mai bine, când de intrare se ocupau bioţii.

— Cei care mai funcţionează sunt prea importanţi pen­tru maşina de război... În plus, Nakamura se temea că stafia lui Richard Wakefield va apărea şi-i va zăpăci cumva.

Merseră în tăcere vreme de câteva secunde.

— Tu nu crezi că tata mai trăieşte, nu-i aşa, iubitule?

— Nu, răspunse Robert după o scurtă ezitare, surprins de întrebarea directă. Dar deşi nu cred că e în viaţă, sper totuşi să fie.

În cele din urmă, ajunseră la periferia lui Positano. Câteva case noi, în stil european, străjuiau uliţa care cobora în inima satului.

— Apropo, Ellie, vorbind de tatăl tău mi-am adus aminte de ceva pe care vreau să-l discut cu tine... Mai ţii minte proiectul despre care ţi-am povestit, cel la care lucrează Ed Stafford?

Femeia clătină din cap.

— El încearcă să clasifice întreaga colonie în funcţie de grupările genetice generale. Crede că astfel de clasi­ficări, deşi total arbitrare, ar putea conţine indicii despre persoanele susceptibile la anumite boli. Eu nu sunt întru totul de acord cu această abordare - mi se pare prea forţată şi statistică, nu strict medicală - , dar pe Pământ s-au făcut studii paralele care au arătat că oamenii cu gene similare au într-adevăr tendinţa să contacteze boli similare. Ellie se opri şi se uită mirată la soţul ei.

— De ce ai vrut să discuţi problema asta cu mine?

— Ajung şi la asta.... În tot cazul, Ed a pus la punct o metodă statistică de determinare a diferenţelor dintre două persoane oarecare, folosind felul în care cei patru amino­acizi de bază sunt înlănţuiţi în genom, iar apoi, ca test, a împărţit toţi cetăţenii Noului Eden pe grupe. Nu că ar însemna ceva...

— Robert Turner îl întrerupse Ellie râzând, vrei, te rog, să treci la obiect? Ce încerci să-mi spui?

— Ei bine, e straniu. Nu prea ştim ce să înţelegem. Când Ed a făcut structura primei clasificări, doi dintre oamenii testaţi nu aparţineau nici unei grupe. Umblând la definiţiile categoriilor, până la urmă a reuşit să-l plaseze pe unul dintre ei într-o grupă. Dar structura lanţului de amino­acizi al ultimei persoane era atât de diferită de a oricărei alte persoane din Noul Eden încât n-a putut fi plasată în nici una din grupe...

Ellie se uita la Robert ca la un nebun.

— Cei doi indivizi sunt fratele tău Benjy şi cu tine, concluziona stingherit Robert. Tu nu te încadrezi în nici o grupă.

— Ar trebui să-mi fac griji din pricina asta? întrebă ea după ce merseră vreo treizeci de metri în tăcere.

— Nu cred. Probabil că-i doar o eroare a metodei lui Ed. Sau poate că s-a făcut o greşeală... Dar ar fi fascinant dacă radiaţiile cosmice ţi-au schimbat, cumva, structura genetică în timpul dezvoltării embrionare.

Între timp ajunseseră în principala piaţă din Positano. Ellie se întinse şi-şi sărută soţul.

— Foarte interesant, îl tachină ea, dar trebuie să recunosc că tot n-am înţeles despre ce-i vorba.

Un rastel mare pentru biciclete ocupa majoritatea pieţii. Douăzeci de şiruri şi tot atâtea coloane de locuri de parcare se întindeau în faţa fostei gări. Toţi coloniştii, cu excepţia guvernanţilor, care aveau maşini electrice, foloseau acum bicicletele ca mijloc de transport.

Serviciul de cale ferată încetase să mai existe la scurt timp după începerea războiului. Trenurile fuseseră con­struite de extratereştri din materiale foarte uşoare şi extrem de rezistente pe care fabricile oamenilor din colonie nu fuseseră în stare să le reproducă. Aliajele respective erau valoroase în multe scopuri militare. De aceea, pe la mijlocul războiului, agenţia de apărare rechiziţionase toate vagoanele din sistemul de cale ferată.

Ellie şi Robert mergeau pe biciclete pe malul lacului Shakespeare. Micuţa Nicole se trezise şi privea în linişte la peisajul din jur. Trecură pe lângă parcul în care se ţinea picnicul de Ziua Stabilirii şi cotiră spre nord.

— Te-ai mai gândit la ce am discutat aseară? întrebă Ellie foarte serioasă.

— Despre Nakamura şi politică?

— Da. Eu continui să cred că ar trebui să ne opunem decretului său de suspendare a alegerilor până la ter­minarea războiului... Tu ai multă prestanţă în colonie. Majoritatea lucrătorilor din străinătate te va urma... Nai crede chiar că muncitorii de la fabrica din Avalon ar putea intra în grevă.

— Nu pot să fac asta, spuse Robert după o tăcere prelungă.

— De ce, iubitule?

— Pentru că nu cred că va avea efect... În viziunea ta idealistă despre lume, oamenii acţionează conform angaja­mentului faţă de nişte principii sau valori. În realitate, ei nu se poartă deloc aşa. Dacă ar fi să ne opunem lui Nakamura, rezultatul cel mai probabil ar fi întemniţarea noastră. Ce s-ar întâmpla atunci cu fiica noastră? În plus, tot sprijinul pen­tru munca legată de RV-41 ar fi retras şi oamenii aceia săr­mani ar fi lăsaţi într-o stare chiar mai proastă decât cea de acum. Spitalul ar duce şi mai mult lipsă de mână de lucru... Mulţi ar avea de suferit din cauza idealismului nostru. Ca medic, găsesc inacceptabile aceste posibile consecinţe.

Ellie ieşi de pe banda pentru biciclete şi intră în parcul mic aflat la cinci sute de metri de primele clădiri din Oraşul Central.

— De ce ne oprim aici? întrebă Robert. Suntem aştep­taţi la spital.

— Vreau să-mi ofer cinci minute ca să mă uit la copaci, să miros florile şi s-o îmbrăţişez pe Nicole.

După ce Ellie coborî de pe bicicletă, Robert o ajută să-şi desfacă port-bebe-ul. După aceea, femeia se aşază pe iarbă cu Nicole în poală. Nici unul dintre adulţi nu spuse nimic cât timp o urmăriră pe fetiţă studiind cele trei fire de iarbă pe care le apucase cu mânuţele ei dolofane.

În cele din urmă, Ellie întinse o pătură şi o aşeză cu blândeţe pe Nicole pe ea. Se apropie de soţul ei şi-i înlănţui gâtul cu braţele.

— Te iubesc, Robert, foarte, foarte mult. Dar trebuie să-ţi spun că uneori nu sunt deloc de acord cu tine.