Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

10 IUNIE 2201

Richard a avut dreptate. Fusese sigur că şuieratul inter­mitent, de joasă frecvenţă, de ieri dimineaţă anunţa tre­cerea la altă etapă a misiunii. A sugerat chiar că poate era cazul să mergem la noul rezervor şi să fim pregătiţi să ne ocupăm hamacurile. Michael şi cu mine l-am contrazis, susţinând că nu existau nici pe departe suficiente informaţii ca să tragă o astfel de concluzie.

Trebuia să fi urmat sfatul lui Richard. Am ignorat cu desăvârşire şuieratul şi ne-am continuat programul normal (dacă sintagma poate fi folosită pentru existenţa noastră în interiorul acestei nave spaţiale de origine extraterestră). Peste trei ore, călugăriţa supraveghetor a apărut brusc în pragul camerei noastre principale şi m-a speriat de mi-a stat inima. A făcut semn cu degetele ei ciudate înspre coridor şi ne-a dat limpede de înţeles că trebuia să ne mişcăm rapid.

Simone dormea încă şi n-a fost deloc mulţumită când am trezit-o. Îi era foame, dar călugăriţa biot nu mi-a dat timp s-o hrănesc. Aşa că Simone plângea cât o ţineau puterile, în timp ce traversam în grup adăpostul îndreptându-ne către rezervor.

Pe pasarela care înconjoară buza rezervorului ne aştepta altă călugăriţă, care ţinea în mâinile ciudate căştile noastre transparente. Probabil că era un inspector, pentru că nu ne-a lăsat să coborâm la hamacuri până nu s-a asigu­rat că ne pusesem căştile corect. Materialul de plastic sau sticla care formează vizorul căştii este remarcabil; vedem perfect prin el. Şi partea inferioară a căştilor este nemai­pomenită. Este făcută dintr-un material similar cauciucu­lui, adeziv, foarte etanş pe piele, care formează o izolaţie perfectă, impermeabilă.

Ne întinseserăm doar de treizeci de secunde în hamacuri, când o presiune puternică ne-a apăsat atât de puternic de împletitura lor, încât am coborât până la jumă­tatea rezervorului gol. O clipă mai târziu, nişte fire sub­ţirele (care păreau să iasă din materialul hamacurilor) ne-au înfăşurat corpurile, lăsându-ne libere doar braţele şi gâtul. M-am uitat spre Simone să văd dacă plânge; feţişoara ei era destinsă într-un zâmbet larg.

Rezervorul începuse deja să se umple cu un fluid verde-deschis, care ne-a înconjurat în mai puţin de un minut. Densitatea lui era foarte apropiată de a noastră, căci pluteam pe jumătate la suprafaţă, până când partea supe­rioară a rezervorului s-a închis şi fluidul a ocupat tot volumul. Deşi mi se părea puţin probabil să fim în vreun pericol real, mi s-a făcut frică atunci când capacul a glisat deasupra capetelor noastre. În fiecare din noi există puţină claustrofobie.

În tot acest timp accelerarea puternică a continuat. Din fericire, în rezervor nu era complet întuneric. Capacul era presărat cu luminiţe. O puteam vedea pe Simone lângă mine - corpul i se legăna ca o geamandură - şi, la distanţă, puteam să-l văd chiar şi pe Richard.

Am stat în rezervor ceva mai mult de două ore. Richard era extrem de emoţionat când am terminat. Ne-a spus că era sigur că tocmai trecuserăm un „test” de rezis­tenţă la forţe „excesive”.

— Ramanii nu se mulţumesc cu acceleraţiile prăpădite pe care le-am cunoscut până acum, ne-a informat el exu­berant, ci vor să mărească viteza cu adevărat. Pentru asta, nava spaţială trebuie supusă la forţe gravitaţionale mari, de durată. Rezervorul ăsta a fost proiectat ca sistem de amor­tizare, astfel încât construcţia noastră biologică să se poată adapta la mediul neobişnuit.

Şi-a petrecut toată ziua făcând calcule, iar acum câteva ore ne-a arătat reconstituirea preliminară a „evenimentului accelerării” de ieri.

— Uitaţi-vă! a strigat el, abia putând să se abţină. În timpul scurtei perioade de două ore, am avut o schimbare de viteză echivalentă cu şaptezeci kilometri pe secundă. Este absolut colosal pentru o navă spaţială de mărimea lui Rama! Am accelerat tot timpul cu aproape 10 g¹. Nava asta are un stil de a goni dat dracului!

După ce s-a terminat testul din rezervor, am introdus în noi toţi, inclusiv în Simone, un set nou de sonde biometrice. N-am văzut nici o reacţie neobişnuită, cel puţin nimic care să declanşeze un semnal de alarmă, însă recunosc că tot mă mai îngrijorează puţin modul în care vor reacţiona corpurile noastre la stres. Acum câteva minute, Richard m-a mustrat.

— Ramanii se uită şi ei, în mod sigur, a spus indicând că, după părerea lui, biometria era de prisos. Pariez că-şi culeg propriile date prin intermediul acelor fire.

5
19 IUNIE 2201

Vocabularul meu e sărac pentru a descrie ce am trăit în ultimele zile. Cuvântul „uimitor”, de exemplu, e departe de adevăratul sens care să redea cât de ieşite din comun au fost orele lungi petrecute în rezervor. Singurele experienţe din viaţa mea care s-ar apropia cât de cât de cele petrecute acum au fost ambele induse de ingerarea de substanţe chimice catalitice, prima dată în timpul ceremoniei Poro din Coasta de Fildeş, când aveam şapte ani, şi apoi, mai recent, după ce am băut fiola lui Omeh pe fundul puţului din Rama. Însă respectivele călătorii sau viziuni au fost incidente izolate şi comparativ scurte ca durată. Recentele episoade din rezervor au durat ore întregi.

Înainte de a mă lansa într-o descriere a lumii din mintea mea, ar trebui mai întâi să fac un rezumat al eveni­mentelor „reale” din săptămâna care a trecut, astfel încât episoadele iluzorii să poată fi plasate în context. Viaţa noastră cotidiană se desfăşoară acum după un şablon care se repetă. Rama îşi continuă manevra, dar în două moduri distincte: „regulat”, când podeaua se zgâlţâie şi totul se mişcă, dar se poate duce o viaţă cvasinormală, şi „suprapropulsie”, când Rama accelerează cu o viteză feroce pe care Richard o estimează ca depăşind 11 g.

Când nava e în suprapropulsie, toţi patru trebuie să fim în rezervor. Perioadele de suprapropulsie durează opt ore la fiecare douăzeci şi şapte de ore, în cicluri repetate de câte şase minute. Este limpede că se doreşte ca noi să dormim în etapele de suprapropulsie. După primele douăzeci de minute ale fiecărei etape, luminiţele de dea­supra noastră din rezervorul închis se sting şi zăcem în beznă totală, până cu cinci minute înainte de sfârşitul perioadei de opt ore.

Conform spuselor lui Richard, această schimbare rapidă de viteză ne accelerează distanţarea de Soare. Dacă actuala manevră rămâne constantă atât ca magnitudine cât şi ca direcţie, şi continuă o lună, vom călători cu jumătate din viteza luminii în raport cu sistemul nostru solar.

— Încotro mergem? a întrebat Michael ieri.

— E încă prea devreme de spus, a răspuns Richard. Tot ce ştiu e că avem o viteză fantastică.

Temperatura şi densitatea fluidului din rezervor au fost atent modificate pe parcursul fiecărei perioade, ajungând acum să fie exact egale cu ale noastre. Ca urmare, când zac acolo, în întuneric, nu simt absolut nimic în afara unei forţe îndreptată în jos, abia perceptibilă. Mintea îmi spune că mă aflu într-un rezervor de accelerare, înconjurată de un fel de lichid amortizor care îmi apără corpul de forţa puternică, dar absenţa senzaţiei mă face până la urmă să-mi pierd com­plet perceperea corpului. Atunci încep halucinaţiile. Este aproape ca şi cum, pentru a continua să funcţionez aşa cum trebuie, creierul meu are nevoie de alimentare senzorială normală. Dacă în creier nu ajung sunete, imagini, gusturi, mirosuri şi nici dureri, atunci activitatea lui devine haotică.

Acum două zile am încercat să discut acest fenomen cu Richard, dar s-a uitat la mine de parcă eram nebună. El nu a avut halucinaţii. Îşi petrece tot timpul în „zona crepuscu­lară” (cum numeşte perioada fără activitate senzorială dinaintea somnului profund) făcând calcule matematice, aducând în minte o varietate de hărţi ale Pământului, sau retrăindu-şi cele mai remarcabile episoade sexuale. Chiar şi în absenţa aportului senzorial, este absolut stăpân pe creierul lui. De asta suntem atât de diferiţi. Mintea mea vrea să-şi găsească o direcţie proprie atunci când nu e folosită la corvezi, precum procesarea miliardelor de date furnizate de celelalte celule din corp.

Halucinaţiile încep de regulă cu o pată mică de culoare roşie sau verde care apare în bezna din jur. Pe măsură ce pata se măreşte, i se alătură alte culori, adesea galben, albastru şi purpuriu. Fiecare culoare ia rapid propria-i formă neregulată şi se răspândeşte pe ecranul imaginaţiei mele. Ceea ce văd devine un caleidoscop de culori lumi­noase. Mişcarea de pe ecran se accelerează, până când sutele de dungi şi pete fuzionează într-o explozie dezlănţuită.

În mijlocul acestei orgii cromatice, se formează întot­deauna o imagine coerentă. La început nu-mi dau seama exact ce este, căci silueta sau siluetele sunt foarte mici, de parcă ar fi foarte departe. Pe măsură ce imaginea se apropie, ele îşi schimbă de mai multe ori culoarea, sporind atât conotaţia fantastică a viziunii, cât şi senzaţia mea de frică. În peste jumătate din cazuri, imaginea, care până la urmă se risipeşte, o reprezintă pe mama, sau un animal, de exemplu un ghepard sau o leoaică, pe care îl recunosc intu­itiv ca fiind mama deghizată. Atâta timp cât doar mă uit şi nu fac nici o încercare volitivă de a interacţiona cu mama, ea rămâne un personaj din imaginea în schimbare. Dacă încerc însă s-o contactez în vreun fel, mama, sau animalul care o reprezintă, dispare imediat, lăsându-mă cu un cople­şitor sentiment de abandonare.

În timpul uneia dintre recentele mele halucinaţii, valu­rile de culoare s-au spart în motive geometrice, iar acestea, la rândul lor, s-au transformat în siluete omeneşti care mărşăluiau în şir indian de-a lungul câmpului meu vizual. Procesiunea era condusă de Omeh într-o robă verde aprins. Cele două siluete de la capătul şirului erau femei, eroinele adolescenţei mele, Ioana d'Arc şi Alienor de Aquitania. Când le-am auzit prima dată glasurile, procesiunea s-a destrămat şi scena s-a schimbat instantaneu. M-am văzut dintr-o dată într-o barcă mică ce plutea în ceaţa timpurie a dimineţii pe micul heleşteu cu raţe de lângă vila noastră de la Beauvois. M-am cutremurat de frică şi am început să plâng nestăpânit. Ioana şi Alienor au apărut din ceaţă să mă asigure că tata nu avea să se însoare cu Helena, ducesa englezoaică cu care plecase în Turcia, în vacanţă.

În altă noapte, uvertura de culori a fost urmată de o bizară reprezentaţie teatrală, undeva în Japonia. Piesa halu­cinantă avea doar două personaje, ambele purtând măşti expresive, strălucitoare. Un bărbat purta costum occidental şi cravată, recita poezie şi avea nişte ochi nemaipomenit de limpezi şi de deschişi, care se puteau vedea prin masca lui prietenoasă. Celălalt semăna cu un războinic samurai din secolul al XVII-lea. Masca lui era o perpetuă căutătură rea. A început să ne ameninţe atât pe mine, cât şi pe colegul lui modern. La sfârşitul acestei halucinaţii, am ţipat, căci cei doi s-au întâlnit în mijlocul scenei şi s-au contopit într-un singur personaj.

Unele dintre cele mai puternice halucinaţii au durat doar câteva secunde. În a doua sau a treia noapte, prinţul Henry gol-puşcă, devorat de dorinţă, cu corpul purpuriu vibrant, a apărut preţ de două-trei secunde în mijlocul altei viziuni, în care eu călăream un octopăianjen verde.

În timpul perioadei de somn de ieri, ore întregi n-a exis­tat nici o culoare. Apoi, în timp ce deveneam conştientă că-mi era incredibil de foame, a apărut un uriaş pepene-mană roz. Când am încercat să-l mănânc, pepenelui i-au crescut picioare şi a şters-o repede, dispărând în culorile nedefinite.

Să însemne, oare, toate astea ceva? Pot eu învăţa ceva despre mine sau despre viaţa mea din aceste manifestări aparent haotice ale minţii nedirecţionate?

Controversa cu privire la semnificaţia viselor a izbuc­nit acum mai bine de trei secole şi încă nu s-a rezolvat. Mie mi se pare că halucinaţiile mele sunt chiar mai inspirate de realitate decât visele normale. Într-un sens, sunt rude înde­părtate cu cele două călătorii psihedelice pe care le-am făcut mai înainte în viaţă, şi orice încercare de a le inter­preta logic ar fi absurdă. Totuşi, din nu ştiu ce motiv, con­tinuu să cred că efuziunile sălbatice şi aparent fără legătură ale minţii mele conţin unele adevăruri fundamentale. Şi asta, poate, deoarece creierul omenesc nu poate opera într-o manieră pur aleatorie - sunt convinsă de asta.
22 IULIE 2201

Ieri podeaua a încetat, în sfârşit, să se mai zdruncine. Richard prezisese asta. Acum două zile, când nu ne-am mai întors în rezervor la ora obişnuită, el a presupus, în mod corect, că manevra era pe sfârşite.

Aşadar intrăm într-o altă fază a incredibilei noastre odiseei. Soţul meu ne informează că în clipa de faţă călă­torim cu o viteză mai mare de jumătate din cea a luminii. Asta înseamnă că la fiecare două secunde acoperim o dis­tanţă aproximativ egală cu cea dintre Pământ şi Lună. Ne îndreptăm, mai mult sau mai puţin, în direcţia lui Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopţii planetei noas­tre natale. Dacă nu vor mai exista manevre, peste doispre­zece ani vom fi în vecinătatea lui Sirius.

Mă simt uşurată că viaţa noastră se poate întoarce la un anume echilibru local. Simone pare să fi suportat fără difi­cultate lungile perioade petrecute în rezervor, însă nu-mi vine să cred că o asemenea experienţă nu va lăsa nici o urmă asupra unui copilaş. Pentru ea e important să ne resta­bilim un program zilnic.

În momentele în care sunt singură, mă gândesc adesea la halucinaţiile vii din primele zece zile petrecute în rezer­vor. Trebuie să recunosc că n-am fost încântată când, în cele din urmă, am suportat mai multe „zone crepusculare” de privare senzorială totală fără ca modelele colorate, săl­batice şi imaginile incoerente să-mi inunde mintea. Pe atunci începusem să-mi fac griji cu privire la sănătatea mea mintală şi, o spun cu toată sinceritatea, eram deja mai mult decât „copleşită”. Cu toate că halucinaţiile au încetat brusc,

amintirea forţei acelor viziuni mă făcea să fiu prudentă de fiecare dată când, în ultimele săptămâni, se stingeau luminile din plafonul rezervorului.

După acele prime zece zile, am mai avut doar o viziune - şi, de fapt, s-ar putea să fi fost doar un vis plin de viaţă în timpul unei perioade normale de somn. În ciuda faptului că imaginea respectivă n-a fost tot atât de precisă precum cele dinainte, am reţinut toate detaliile datorită asemănării ei cu una dintre secvenţele halucinante pe care le-am trăit când mă aflam, anul trecut, în fundul puţului.

În acest ultim vis, sau viziune, mă aflam cu tata la un concert în aer liber într-un loc necunoscut. Pe scenă era un singur bătrân cu chip oriental, care cânta la un instrument ciudat cu coarde. Spre deosebire de viziunea din fundul puţului, eu şi tata nu ne-am transformat în păsărele şi n-am plecat în zbor spre Chinon, în Franţa. De data aceasta, cor­pul tatei a dispărut complet, rămânându-i doar ochii. În câteva secunde, au mai apărut cinci perechi de ochi, for­mând un hexagon în aer, deasupra mea. Am recunoscut imediat ochii lui Omeh, şi pe-ai mamei, dar celelalte trei perechi îmi erau necunoscute. Ochii din vârfurile hexa­gonului mă priveau lung, fără să clipească, de parcă încer­cau să-mi comunice ceva. Chiar înainte ca muzica să înceteze, am auzit un singur sunet, distinct. Mai multe glasuri au rostit simultan cuvântul „Pericol”.

Care era originea halucinaţiilor mele şi de ce, dintre noi trei, numai eu aveam parte de ele? Richard şi Michael au suferit de asemenea privaţiuni senzoriale şi amândoi au recunoscut că „înaintea ochilor” le-au plutit nişte modele bizare, dar la nici unul imaginile nu au fost vreodată coerente. Dacă, după cum am presupus noi, ramanii ne-au injectat substanţe chimice, folosind firele subţiri ce se încolăceau în jurul nostru, pentru ca să ne ajute să dormim în împrejurările nefamiliare, de ce am fost singura care am reacţionat prin astfel de viziuni fantastice?

Richard şi Michael cred că răspunsul ar fi simplu: eu sunt o „persoană labilă la droguri, cu o imaginaţie hiperac­tivă”. În ceea ce îi priveşte, asta-i toată explicaţia. Nu apro­fundează subiectul şi, cu toate că sunt politicoşi când eu ridic semnele corecte de întrebare legate de „călătoriile” mele, nici măcar nu mai par interesaţi. Aş fi putut să mă aştept la vreun gen de răspuns din partea lui Richard, dar de la Michael categoric nu.

În realitate, până şi previzibilul nostru general O'Toole n-a fost în întregime el însuşi de când am început etapele din rezervor. Era limpede că-l preocupau alte probleme. Abia azi dimineaţă am obţinut o mică licărire a ceea ce se petrece în mintea lui.

După ce l-am sâcâit mai multe minute cu întrebări prie­teneşti, în cele din urmă a spus încet:

— Fără s-o recunosc în mod conştient, la fiecare nou salt al ştiinţei l-am redefinit şi reîngrădit pe Dumnezeu. Reuşisem să integrez în catolicismul meu conceptul de ramani, dar prin asta n-am făcut decât să lărgesc puţin definiţia limitată pe care o dau Lui. Acum, când mă aflu la bordul unei nave spaţiale automate, călătorind cu viteze ce ţin de teoria relativităţii, înţeleg că trebuie să-L descătuşez total pe Dumnezeu. Abia atunci poate fi El fiinţa supremă dintre toate particulele şi procesele din Univers.

Dezideratul vieţii mele în viitorul apropiat se află la cealaltă extremă. Richard şi Michael se concentrează asupra unor idei profunde, Richard în domeniul ştiinţei şi tehnicii, Michael în lumea spiritului. Cu toate că savurez întru totul ideile stimulatoare emise de amândoi în căută­rile lor separate a adevărului, cineva trebuie să acorde atenţie sarcinilor traiului zilnic. La urma urmelor, toţi trei avem responsabilitatea pregătirii pentru viaţa de adult a singurului membru al generaţiei viitoare. S-ar putea ca sarcina de a fi principalul părinte să-mi revină întotdeauna mie.

Este o responsabilitate pe care mi-o asum cu bucurie. Când Simone îmi zâmbeşte radios în timpul unei pauze de supt, nu mai meditez la halucinaţiile mele, nu mai contează atât de mult dacă există sau nu Dumnezeu, şi faptul că ramanii au pus la punct o metodă de folosire a apei drept combustibil nuclear nu mai are o însemnătate covârşitoare. În clipa aceea, singurul lucru important este că sunt mama lui Simone.
31 IULIE 2201

În Rama a venit fără doar şi poate primăvara. Dezgheţul a început de îndată ce manevra s-a încheiat. La momentul respectiv, temperatura la suprafaţă atinsese douăzeci şi cinci de grade sub zero şi începuserăm să ne facem griji privitor la cât de mult putea să scadă înainte ca sistemul de termoreglare din adăpost să fie solicitat până la limită. De atunci, temperatura a crescut constant cu aproape un grad pe zi şi, în ritmul ăsta, peste alte două săp­tămâni vom trece pragul de îngheţ.

Acum suntem în afara sistemului solar, în vidul aproa­pe perfect care umple imensele goluri dintre stelele înveci­nate. Soarele nostru continuă să fie obiectul dominant de pe cer, dar nici una dintre planete nu e vizibilă. De două-trei ori pe săptămână, Richard cercetează datele telescopice în căutarea vreunui semn al cometelor din norul Oort, dar până acum n-a văzut nimic.

De unde provine căldura care încălzeşte interiorul vehiculului nostru? Inginerul nostru şef, chipeşul astronaut Richard Wakefield, a avut o explicaţie rapidă când Michael i-a pus ieri întrebarea asta.

— Acelaşi sistem nuclear care a asigurat uriaşa schim­bare de viteză probabil că acum generează căldura. Presu­pun că Rama are două regimuri operaţionale diferite. Când se află în vecinătatea unei surse de căldură, de tipul unei stele, îşi închide toate sistemele primare, inclusiv propulsia şi controlul termic.

Atât eu cât şi Michael l-am felicitat pentru explicaţia extrem de plauzibilă.

— Rămân totuşi multe întrebări, am spus eu. De ce, de exemplu, are două sisteme tehnologice separate? Şi de ce-l închide pe cel primar?

— Aici nu pot decât să fac speculaţii, a răspuns Richard cu surâsul lui obişnuit. Poate că sistemul primar necesită reparaţii periodice, care pot fi realizate numai când există o sursă externă de căldură şi energie. Ai văzut cum diverşii bioţi întreţin suprafaţa lui Rama. Poate că mai există un grup de bioţi care se ocupă cu întreţinerea sis­temelor primare.

— Eu am altă idee, a intervenit Michael. Crezi că sun­tem meniţi să ne aflăm la bordul acestei nave spaţiale?

— Ce vrei să spui? a întrebat Richard, încruntându-se nedumerit.

— Crezi că-i o întâmplare faptul că ne aflăm aici? Sau, date fiind toate probabilităţile şi natura speciei noastre, s-a dorit ca unii membri ai rasei umane să se afle în Rama în acest moment?

Mi-a plăcut raţionamentul lui Michael. Cu toate că el însuşi nu înţelegea încă pe deplin esenţa vorbelor sale, sugera că poate ramanii nu erau tocmai genii în ştiinţele exacte şi în tehnologie. Poate că ştiau câte ceva şi despre psihologia universală. Richard nu pricepea. L-am întrebat pe Michael:

— Insinuezi că ramanii şi-au folosit deliberat sis­temele secundare în vecinătatea Pământului, sperând, ast­fel, să ne ademenească într-un rendez-vous?

— Asta-i caraghios! a protestat imediat Richard.

— Gândeşte-te puţin, a zis Michael. Care ar fi fost probabilitatea unui contact, dacă ramanii ar fi năvălit în sis­temul nostru cu o fracţiune importantă din viteza luminii, ar fi înconjurat Soarele şi apoi şi-ar fi văzut mai departe de drum? Absolut zero. Şi, după cum tu însuţi ai arătat, s-ar putea ca în această navă să mai existe şi alţi „străini”, dacă ne putem numi aşa. Mă îndoiesc că multe specii au capaci­tatea...

În timpul pauzei survenite în conversaţie, le-am amintit bărbaţilor că în curând Oceanul Cilindric avea să se topească dinspre fund şi că imediat după aceea aveau să se producă uragane şi valuri mareice. Mai târziu, am căzut cu toţii de acord că trebuie să recuperăm velierul din baza Beta.

Bărbaţilor le-a luat ceva mai mult de douăsprezece ore să facă drumul dus-întors pe gheaţă. Când s-au întors, se făcuse deja noapte. Când au ajuns în adăpost, Simone, care este de pe acum deplin conştientă de tot ce o înconjoară, a întins braţele spre Michael.

— Văd că cineva se bucură că m-am întors, a spus el în glumă.

— Atâta vreme cât este vorba doar de Simone, a rostit Richard care părea ciudat de încordat şi distant.

Aseară, ciudata lui indispoziţie a continuat.

— Ce s-a întâmplat, iubitule? l-am întrebat când am rămas singuri pe salteaua noastră.

Nu mi-a răspuns imediat, aşa că l-am sărutat pe obraz şi am aşteptat.

— E vorba de Michael, a răspuns într-un târziu. Azi, în timp ce căram velierul pe gheaţă, mi-am dat seama că-i îndrăgostit de tine. Eşti mama perfectă, soţia perfectă, pri­etena perfectă. Ba chiar a recunoscut că mă invidiază.

L-am mângâiat câteva secunde, încercând să-mi dau seama cum să reacţionez.

— Cred că dai prea multă importanţă unor afirmaţii nevinovate, iubitule. Michael n-a făcut decât să-şi exprime afecţiunea sinceră. Şi eu ţin foarte mult la el...

— Ştiu, asta mă deranjează, m-a întrerupt cu brus­cheţe. Majoritatea timpului, când eşti ocupată, el are grijă de Simone, amândoi vorbiţi ore întregi în timp ce eu lucrez la proiectele mele...

S-a oprit şi s-a uitat lung la mine cu o privire ciudată, distantă, care m-a speriat. Nu era acelaşi Richard Wakefield pe care îl cunoşteam îndeaproape de peste un an. Un fior rece mi-a străbătut corpul, apoi ochii i s-au îmblânzit şi s-a întins să mă sărute.

După ce am făcut dragoste şi el a adormit, Simone a început să se foiască şi m-am hotărât să-i dau să sugă. În timp ce o alăptam, m-am gândit la perioada ce trecuse de când Michael ne găsise la baza telescaunelor. N-am găsit nimic care să-i fi putut provoca lui Richard chiar şi o fărâmă de gelozie. Cu toate că amorul nostru fizic rămăsese regulat şi pe deplin satisfăcător, trebuie să recunosc că nu fusese prea plin de fantezie de la naşterea lui Simone.

Privirea înnebunită pe care o văzusem în ochii lui a continuat să mă obsedeze chiar şi după ce Simone a termi­nat de supt. Mi-am promis că, în săptămânile următoare, am să găsesc mai mult timp să fiu singură cu Richard.
6
20 IUNIE 2202

Azi am avut confirmarea că, într-adevăr, sunt iarăşi însărcinată. Michael a fost încântat, Richard surprinzător de indiferent. Când am stat de vorbă cu el în particular, a recunoscut că avea sentimente confuze, din cauză că Simone a ajuns, în sfârşit, în faza în care nu mai avea nevoie de atenţie constantă. I-am reamintit că, în urmă cu două luni, când discutaserăm despre posibilitatea de a mai avea un copil, îşi dăduse cu entuziasm consimţământul. S-a justificat, spunându-mi că nerăbdarea de a fi tatăl unui al doilea copil îi fusese puternic influenţată de „emoţia evi­dentă” manifestată de mine la momentul respectiv.

Pruncul ar trebui să sosească la mijlocul lui martie. Până atunci vom fi terminat camera copiilor şi vom avea suficient spaţiu de locuit pentru întreaga familie. Îmi pare rău că Richard nu-i foarte încântat să fie din nou tată, însă mă bucur că Simone va avea un tovarăş de joacă.