Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

4
— Mamă, tată, treziţi-vă! Vreau să discut cu voi. Nicole visa. Se făcea că se plimba prin pădurea din spatele vilei de la Beauvois. Era primăvară şi florile erau superbe. Îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea seama că Simone şedea pe patul lor.

Richard se întinse şi-şi sărută fiica pe frunte.

— Ce-i, iubito? întrebă el.

— Unchiul Michael şi cu mine ne strângeam saltelele şi mi-am dat seama că-i nefericit. Ochii senini ai lui Simone treceau încet de la un părinte la celălalt. Mi-a povestit toată discuţia pe care aţi avut-o ieri cu Vulturul.

Nicole se ridică repede în şezut, în timp ce Simone continuă:

— Mai bine de-o oră, m-am gândit cu mare grijă la toate. Ştiu că am doar treisprezece ani, dar cred că am o soluţie la această... ă-ă-ă, repartiţie, care îi va face fericiţi pe toţi din familie.

Întinzând mâna spre fiica ei, Nicole rosti:

— Draga mea, nu-i responsabilitatea ta să rezolvi...

— Nu, mamă, o întrerupse Simone cu blândeţe. Te rog să mă asculţi până la capăt. Soluţia mea implică ceva la care nici unul dintre voi, adulţii, nu s-a gândit. Acest ceva nu putea veni decât din partea mea. Şi, în mod evident, este cel mai bun plan pentru toţi cei implicaţi. Fruntea lui Richard se încreţi.

— Ce vrei să spui?

Simone trase adânc aer în piept.

— Vreau să rămân la Baza de Tranzit cu unchiul Michael. Am să devin soţia lui şi vom fi „perechea de reproducere” a Vulturului. Nu-i nevoie să mai rămână şi altcineva, dar Michael şi cu mine am fi fericiţi să-l păstrăm pe Benjy alături de noi.

— Ce-e-e? strigă Richard uluit. Unchiul Michael are şaptezeci şi doi de ani! Tu n-ai încă nici paisprezece. E aberant, caraghios...

Tăcu brusc. Tânăra femeie care era fiica lui zâmbi.

— Mai aberant decât Vulturul? replică ea. Mai cara­ghios decât faptul că am plecat de pe Pământ şi am călă­torit opt ani-lumină ca să ne întâlnim cu un uriaş triunghi inteligent care acum intenţionează să-i trimită pe unii din­tre noi în direcţia opusă?

Nicole se uită la Simone cu surpriză şi admiraţie. Nu spuse nimic, dar întinse mâinile şi-şi îmbrăţişă fiica puter­nic. Ochii îi înotau în lacrimi.

— E-n regulă, mamă, spuse Simone după ce îmbră­ţişarea luă sfârşit. După ce vă veţi reveni din primul şoc, vă veţi da seama că propunerea mea este de departe soluţia cea mai bună. Dacă tu şi tata veţi face împreună călătoria de întoarcere, după cum cred că ar trebui, atunci fie Katie, fie Ellie, fie eu trebuie să rămânem aici la Baza de Tranzit şi să ne împerechem cu Patrick sau cu unchiul Michael.

Singura combinaţie sănătoasă din punct de vedere genetic este ori Katie, ori eu cu unchiul Michael. Am analizat bine toate posibilităţile. Michael şi cu mine suntem foarte apropi­aţi. Avem aceeaşi religie. Dacă rămânem şi ne căsătorim, atunci fiecare dintre ceilalţi copii este liber să aleagă. Fie rămân cu noi aici, fie se întorc în sistemul solar cu tine şi cu tati.

Îşi puse mâna pe braţul tatălui ei.

— Tati, ştiu că în multe privinţe soluţia asta va fi mai grea pentru tine decât pentru mama. Încă nu i-am pomenit unchiului Michael de ideea mea. În mod categoric, nu el a sugerat-o. Dacă tu şi mama nu mă sprijiniţi, atunci n-o să meargă. Această căsătorie va fi destul de dificil de accep­tat pentru Michael, chiar dacă n-aveţi nici o obiecţie.

Richard clătină din cap.

— Eşti uimitoare, Simone. Te rog să ne laşi un timp de gândire. Promite-mi că nu mai scoţi o vorbă despre asta, până când eu şi mama ta vom fi avut ocazia să discutăm.

— Promit, încuviinţă Simone. Vă mulţumesc foarte mult amândurora. Vă iubesc, adăugă ea din uşa dormitoru­lui lor.

Se întoarse şi ieşi în holul luminat. Părul negru şi lung îi ajungea aproape la talie. Ai devenit femeie, gândi Nicole, urmărindu-i mersul graţios. Şi nu doar fizic. Eşti mult mai matură decât ar trebui la anii tăi. Şi-i imagină pe Michael şi Simone soţ şi soţie, şi fu surprinsă că nu găsi nimic de obiectat. Ţinând cont de toate, îşi spuse dându-şi seama că, după primele proteste, Michael O'Toole avea să fie foarte fericit, ideea ta ar putea să fie alegerea cea mai puţin nesatisfăcătoare în situaţia noastră dificilă.

Simone nu se abătu de la intenţia ei, nici când Michael obiectă cu tărie faţă de ceea ce numi un „martiriu autoim­pus”. Îi explică, răbdător, că mariajul lor era singurul posibil întrucât el şi Katie erau, după aprecierea tuturor, personalităţi incompatibile şi, oricum, Katie era încă doar un copil, mai având optsprezece luni până la maturitatea sexuală. Oare prefera ca ea să se mărite cu unul dintre fraţii materni şi să comită incest? Nu, nu, răspunse Michael.

Michael acceptă, când văzu că nu mai exista o alternativă viabilă şi că nici Nicole, nici Richard nu aveau obiecţii puter­nice faţă de căsătoria aceea. Desigur, Richard îşi justifică aprobarea prin expresia „în aceste împrejurări neobişnuite”, dar Michael îşi dădu seama că, cel puţin parţial, tatăl lui Simone acceptase ideea ca fiica sa de treisprezece ani să se mărite cu un bărbat destul de bătrân ca să-i fie bunic.

într-o săptămână, cu implicarea copiilor, se hotărî ca Patrick, Katie şi Ellie să facă drumul înapoi în Rama cu Richard şi Nicole. Patrick avea reţineri să-şi părăsească tatăl, dar Michael O'Toole avu bunătatea să accepte faptul că fiul său de şase ani va avea, probabil, o „viaţă mai intere­santă şi mai plină” dacă rămânea cu restul familiei. Cu asta, rămase doar Benjy. Adorabilului băiat de opt ani, dar aflat la nivelul mental al unui copil de trei ani, i se spuse că era bine venit atât în Rama cât şi la Baza de Tranzit. El abia dacă înţelegea ce avea să se întâmple cu familia, şi nu era nicicum pregătit să facă o astfel de alegere importantă. Decizia îl sperie şi-l derută; deveni absolut nefericit şi căzu într-o depresie profundă. Ca urmare, familia amână dis­cutarea sorţii lui pe o perioadă nedefinită.

— Vom lipsi o zi jumătate, poate două, le spuse Vulturul lui Michael şi copiilor. Rama este recondiţionată într-un hangar aflat la zece mii de kilometri de aici.

— Dar vreau să merg şi eu, se bosumflă Katie. Şi eu am nişte idei bune pentru modulul Pământ.

— Te vom implica şi pe tine în fazele ulterioare ale procesului, o linişti Richard. Vom avea un centru de proiectare, chiar aici lângă noi, în sala de conferinţe.

În cele din urmă, Richard şi Nicole îşi luară rămas bun şi i se alăturară Vulturului în hol. Îşi puseră costumele spe­ciale şi trecură în zona comună a sectorului. Nicole îşi dădea seama că Richard avea emoţii.

— Iubeşti aventura, nu-i aşa, iubitule? El recunoscu, încuviinţând din cap.

— Goethe, mi se pare, a spus că tot ce-şi doreşte o fiinţă omenească poate fi clasificat în patru componente: dragoste, aventură, putere şi faimă. Personalitatea noastră este mode­lată după ponderea pe care o căutăm din fiecare componentă. Pentru mine, aventura a fost dintotdeauna pe primul loc.

Nicole era gânditoare când intrară cu Vulturul în maşina ce aştepta. Capota se închise peste ei şi nu putură să vadă nimic în drum spre baza de transport. Aventura e impor­tantă şi pentru mine, gândi Nicole, iar când eram fată, faima era ţelul suprem. Zâmbi în sinea ei. Dar acum acest ţel este, neîndoios, dragostea... Am fi plicticoşi dacă nu ne-am schimba niciodată.

Călătoreau într-o navetă identică celei care îi adusese prima dată la Baza de Tranzit. Vulturul stătea în faţă, iar Nicole şi Richard în spate. Priveliştea modulelor sferice dinapoia lor, a coridoarelor de transport şi a întregului tri­unghi luminat era absolut senzaţională.

Mergeau în direcţia lui Sirius, caracteristica dominantă a spaţiului ce înconjura Baza de Tranzit. Tânăra stea mare şi albă strălucea în depărtare, părând cam de aceeaşi mărime cu soarele lor natal văzut din centura de asteroizi.

— Cum de aţi ales locul ăsta pentru Baza de Tranzit? îl întrebă Richard pe Vultur după vreo oră de mers.

— La ce vă referiţi?

— De ce aici, de ce în sistemul Sirius, şi nu în altă parte? Vulturul râse.

— Această locaţie este numai temporară. Îndată ce Rama pleacă, ne vom muta iar.

Richard era nedumerit.

— Vreţi să spuneţi că întreaga Bază de Tranzit se mişcă? Se întoarse şi privi triunghiul care sclipea slab în depărtare. Unde-i sistemul de propulsie?

— În fiecare modul există mici capacităţi de propulsie, dar ele sunt folosite numai în cazuri de urgenţă. Trans­portul între locurile de staţionare temporară este realizat de ceea ce voi aţi numi odgoane - ele se fixează în porturile de pe părţile laterale ale sferelor şi asigură practic viteza necesară schimbării traiectoriei.

Nicole se gândi la Michael şi Simone şi se îngrijoră.

— Unde va pleca Baza de Tranzit? se interesă ea.

— Încă nu s-a stabilit exact, răspunse vag Vulturul. Oricum, este întotdeauna o funcţie stocastică, depinzând de felul în care decurg diversele activităţi. Când munca noas­tră într-un anumit loc s-a terminat, întreaga configuraţie - Baza de Tranzit, Hangarul şi Halta - este mutată în altă zonă de interes.

Pe bancheta din spate, Nicole şi Richard se priviră lung, în tăcere. Le venea greu să priceapă toate implicaţiile celor spuse de Vultur. Întreaga Bază de Tranzit se muta! Era prea mult ca să poţi crede. Richard se hotărî să schimbe subiectul.

— Vreţi să spuneţi că există creaturi inteligente care au evoluat în vid? Cum e posibil?

— Sunteţi un şovin atmosferic, răspunse Vulturul. Asemeni tuturor creaturilor, limitaţi modurile în care se poate exprima viaţa la mediile similare mediului în care trăiţi dumneavoastră.

— Câte specii capabile de călătoria prin spaţiu există în galaxia noastră? întrebă Richard puţin mai târziu.

— Răspunsul exact la această întrebare este unul din­tre obiectivele proiectului nostru. Nu uitaţi că în Calea Lactee există peste o sută de miliarde de stele. Mai mult de un sfert din ele sunt înconjurate de sisteme planetare. Dacă ar fi ca doar una dintr-un milion de stele cu planete să găz­duiască o specie care străbate spaţiul, atunci numai în galaxia noastră ar exista douăzeci şi cinci de mii de specii apte de zbor prin Cosmos.

Vulturul se întoarse şi se uită la Richard şi Nicole.

— Numărul estimat de călători interplanetari şi densi­tatea lor într-o anumită zonă este o informaţie de Nivel 34, totuşi vă pot spune un lucru. Există în galaxie Zone Dense de Viaţă, în care numărul mediu de voiajori spaţiali este mai mare de unul la o mie de stele.

Richard fluieră.

— Uluitor, murmură el impresionat spre Nicole. Asta înseamnă că miracolul evolutiv local care ne-a produs pe noi este o paradigmă răspândită în Univers. Noi suntem unici, fii sigură, căci nicăieri în altă parte procesul care ne-a produs pe noi n-a fost duplicat cu exactitate. Însă trăsătura cu adevărat deosebită a speciei noastre, şi anume capacitatea de a ne modela lumea şi a o înţelege atât pe ea cât şi locul nostru în schema generală, această trăsătură tre­buie să fie comună la mii de creaturi! În absenţa ei, n-ar fi putut deveni călători spaţiali.

Nicole era copleşită. Îşi aminti de un moment ase­mănător când, cu ani în urmă, se afla cu Richard în camera fotografiilor din adăpostul octopăianjenilor şi se chinuia să priceapă imensitatea universului în termenii conţinutului total de informaţii. Acum îşi dădea seama din nou că între­gul set de cunoştinţe în domeniul uman, tot ce învăţase sau trăise vreodată un membru al rasei umane nu era decât un bob de nisip pe plaja imensă care reprezenta tot ce se ştiuse vreodată de către toate făpturile conştiente din Univers.

5
Naveta se opri la câteva sute de kilometri de Hangar. Construcţia avea o formă ciudată, cu baza complet plată dar cu părţile laterale şi superioară rotunjite. Cele trei fabrici din Hangar - câte una în fiecare capăt şi a treia în mijloc - semănau din exterior cu nişte domuri geodezice, ce se înălţau cu şaizeci-şaptezeci de kilometri deasupra părţii inferioare a structurii. Între aceste fabrici, acoperişul era mai coborât, ajungând la doar opt-zece kilometri de suprafaţa plană, aşa că partea superioară a Hangarului semăna cu spatele unei cămile cu trei cocoaşe, dacă o ast­fel de făptură ar fi existat.

Vulturul, Nicole şi Richard se opriseră să privească o navă „stea de mare” care, după spusele Vulturului, fusese recondiţionată şi era gata acum pentru următorul voiaj. Steaua, mică prin comparaţie cu Hangarul sau cu Rama dar având, totuşi, aproape zece kilometri pe raza exterioară, ieşise din cocoaşa stângă şi începuse să se rotească de îndată ce părăsise Hangarul. Deoarece naveta rămăsese la cincisprezece kilometri depărtare, steaua îşi mări viteza de rotaţie la zece ture pe minut. O dată ce viteza respectivă deveni stabilă, steaua se îndepărtă, dispărând spre stânga.

— Acum a rămas aici doar Rama, spuse Vulturul. Roata uriaşă care a fost prima la coadă în Haltă a plecat acum patru luni. A avut nevoie doar de reparaţii minime.

Richard vru să pună o întrebare, dar se abţinu. Din primul zbor de la Baza de Tranzit, învăţase deja că Vulturul le dădea din proprie iniţiativă practic toate infor­maţiile pe care avea voie să le comunice.

— Rama a fost o problemă foarte complicată, continuă Vulturul, şi încă nu suntem siguri când anume vom termina.

Naveta se apropie de domul din dreapta al Hangarului şi pe faţa acestuia începură să strălucească lumini. La o inspecţie mai atentă, Richard şi Nicole văzură că se deschiseseră nişte uşi mici.

— Veţi avea nevoie de costume, îi anunţă Vulturul. Ar fi fost un succes tehnic de proporţii ca un loc de asemenea dimensiuni să fi fost prevăzut cu un mediu variabil.

Cei doi oameni se îmbrăcară, în timp ce naveta andocă într-o dană foarte asemănătoare celei de la baza de transport.

— Mă auziţi bine? întrebă Vulturul, verificând sis­temul de comunicaţie.

— Confirmare, răspunse Richard din cască.

Se uită la Nicole şi râseră amândoi, amintindu-şi de vremea când erau astronauţi în misiunea Newton.

Vulturul îi conduse pe un coridor lung şi lat. În capăt, cotiră la dreapta pe o uşă şi ieşiră într-un balcon larg aflat la zece kilometri deasupra podelei unei fabrici mai mari decât şi-ar fi putut imagina. Nicole simţi că i se înmoaie genunchii, când se uită în hăul ameţitor. În ciuda imponderabilităţii, pe amândoi îi cuprinse ameţeala şi se îndepărtară în acelaşi moment. Se priviră fix, în timp ce încercau să cuprindă cu mintea ceea ce tocmai văzuseră.

— Este o privelişte deosebită, comentă Vulturul.

Ce afirmaţie modestă] gândi Nicole. Îşi coborî din nou ochii, foarte lent, spre spectacolul uluitor. De data asta, se ţinu cu ambele mâini de balustradă, pentru a-şi păstra echilibrul.

Fabrica de sub ei conţinea întregul Semicilindru Nordic al lui Rama, din partea din capăt unde andocase Newton şi pe unde intraseră, spre capătul Câmpiei Centrale la ţărmurile Oceanului Cilindric. Nu existau nici un ocean şi nici un New York raman, dar în uzina aceea se afla închis un spaţiu aproape la fel de mare ca întregul stat american Rhode Island.

Craterul şi emisfera capătului nordic al lui Rama erau încă absolut intacte, inclusiv învelişul exterior. Aceste seg­mente se găseau poziţionate în dreapta lui Richard, Nicole şi a Vulturului, spre înapoi faţă de poziţia lor pe platformă. În faţă se afla o duzină de telescoape montate pe şine, fiecare cu alt grad de mărire, prin care cei trei putură să vadă scările şi punţile familiare, semănând cu cele trei arcuri ale unei umbrele, cu cele treizeci de mii de trepte de coborât (sau urcat) spre Câmpia Centrală din Rama.

Restul Semicilindrului Nordic era despicat, zăcând dedesubt în părţi componente, nu legate direct la Emisferă sau între ele, ci cu sectoarele adiacente dispuse în alinia­mentul corespunzător. Fiecare sector avea aproximativ între şase şi opt kilometri pătraţi şi, datorită curburii, mar­ginile i se ridicau substanţial de la podea.

— În această configuraţie e mai uşor de lucrat la început, explică Vulturul. O dată ce am închis cilindrul, e mai greu de intrat şi de ieşit cu tot echipamentul.

Prin telescop, Richard şi Nicole putură să vadă că două zone diferite ale Câmpiei Centrale forfoteau de activitate. Le fu imposibil să numere câţi roboţi umblau de colo-colo pe podeaua fabricii de sub ei şi în multe cazuri nici nu-şi puteau da seama cu exactitate ce făceau aceştia. Se lucra la o scară la care oamenii nici nu visaseră vreodată.

— V-am adus mai întâi aici, sus, ca să aveţi o vedere de ansamblu, spuse Vulturul. Mai târziu vom merge pe podea şi veţi putea vedea mai multe detalii.

Richard şi Nicole se uitară lung la el, năuci. Vulturul râse şi continuă:

— Dacă priviţi atenţi şi alăturaţi piesele în minte, veţi vedea că două sectoare mari ale Câmpiei Centrale, unul din apropierea Oceanului Cilindric şi celălalt acoperind o zonă care duce aproape până la capătul punţilor, au fost complet golite. Aici va fi amplasată întreaga construcţie nouă. Între aceste două sectoare, Rama arată exact aşa cum aţi lăsat-o. Linia noastră de inginerie generală este să schimbăm numai zonele ce urmează să fie folosite în următoarea misiune.

Richard se lumină.

— Vreţi să spuneţi că această navă spaţială este folosită iar şi iar! Şi că pentru fiecare misiune se fac doar schimbările necesare!

Vulturul încuviinţă din cap.

— Atunci conglomeratul de zgârie-nori pe care noi îl numim New York se poate să fi fost construit pentru vreo misiune anterioară şi lăsat pur şi simplu acolo, pentru că nu mai erau necesare schimbări?

Vulturul nu spuse nimic, ci arătă spre nordul Câmpiei Centrale.

— Acolo va fi habitatul vostru, cel de acolo. Tocmai am terminat infrastructura, ceea ce voi numiţi „utilităţi”, incluzând apă, energie, canalizare şi control ambiental. În restul procesului de design este loc de flexibilitate şi de aceea v-am adus aici.

— Ce este clădirea micuţă, cu cupolă, din sudul zonei curăţate? întrebă Richard.

Era încă uluit de ideea că New York putea fi o rămăşiţă, un rest rămas dintr-un voiaj raman anterior.

— Centrul de control, răspunse Vulturul. Acolo va fi depozitat echipamentul care vă administrează habitatul. De regulă, centrul de control este ascuns sub zona de locuit, în învelişul lui Rama, dar în cazul vostru proiectanţii au decis să-l pună pe Câmpie.

— Ce este regiunea mare de acolo? întrebă Nicole arătând zona curăţată aflată imediat la nord de locul în care ar fi fost amplasat Oceanul Cilindric, dacă Rama ar fi fost complet reasamblată.

— N-am voie să vă spun care îi este scopul, răspunse Vulturul. De fapt, mă miră că mi s-a permis să vă arăt că există. În mod obişnuit, călătorii noştri care se întorc în sis­temele planetare natale nu ştiu absolut nimic despre ce se află în afara habitatului lor în vehiculul cu care călătoresc. Planul este, fireşte, ca fiecare specie să rămână în interiorul propriului modul.

— Uită-te la zidul sau turnul ăla din centru, îi spuse Nicole lui Richard, îndreptându-i atenţia spre altă zonă. Cred că are înălţimea de aproape doi kilometri.

— Şi o formă de tor, cu gaură în mijloc.

Zidurile exterioare a unui posibil habitat secundar erau deja foarte avansate. Nimic din interiorul său n-ar fi fost vizibil de pe podeaua fabricii.

— Ne puteţi da un indiciu cu privire la cine sau ce va locui acolo? întrebă Nicole.

— Veniţi, zise Vulturul cu fermitate, clătinând din cap. E timpul să coborâm.

Richard şi Nicole se desprinseră de telescop, aruncară o privire rapidă spre amplasarea generală a propriului habi­tat (a cărui construcţie nu era nici pe departe atât de avansată ca a celuilalt) şi-l urmară pe Vultur pe coridor. După cinci minute de mers, ajunseră la ceea ce extrateres­trul le spuse că era un lift.

— Trebuie să vă prindeţi bine centurile în scaunele acestea, le atrase atenţia. Este o călătorie foarte puţin con­fortabilă.

Bizara capsulă ovală se deplasă violent şi rapid. În mai puţin de două minute, se opri la fel de brusc. Ajunseseră pe podeaua fabricii.

— Chestia asta merge cu trei sute de kilometri pe oră? întrebă Richard după un calcul mental rapid.

— Cu excepţia cazurilor când se grăbeşte, răspunse Vulturul.

Richard şi Nicole îl urmară la parterul fabricii. Era imens. În multe privinţe, era mai ameţitor decât Rama însăşi pentru că aproape jumătate din nava spaţială zăcea pe podeaua din jurul lor. Amândoi îşi amintiră de sentimentele copleşitoare pe care le trăiseră călătorind cu telesca­unele din Rama şi uitându-se peste Oceanul Cilindric spre misterioasele coarne din Emisfera Sudică. Sentimentele ace­lea de respect şi admiraţie reveniră, chiar amplificate, când priviră activitatea ce se desfăşura în jurul şi deasupra lor.

Liftul îi lăsase la nivelul podelei chiar în afara unei porţiuni a habitatului uman. Învelişul lui Rama era în faţa lor. În timp ce se îndepărtau de lift, îi verificară grosimea.

— În jur de două sute de metri, observă Richard, răspunzând la o întrebare pe care şi-o puseseră încă din primele zile petrecute în Rama.

— Ce va fi sub habitatul nostru, în înveliş? întrebă Nicole.

Vulturul ridică trei din cele patru degete ale sale, arătând prin asta că ei cereau o informaţie de Nivelul 3. Ambii oameni râseră.

— O să mergeţi cu noi? îl întrebă Nicole pe Vultur după câteva clipe.

— În sistemul vostru solar? Nu, nu pot, deşi recunosc că ar fi interesant.

Îi conduse spre o zonă cu activitate intensă. Zeci de roboţi lucrau la o structură mare, cilindrică, înaltă de şaizeci de metri.

— Aceasta este principala uzină de reciclare a lichide­lor, explică Vulturul. Toate lichidele ce curg prin con­ductele şi canalizările din habitatul vostru sunt trimise finalmente aici. Apa purificată este pompată înapoi în colonie, iar restul substanţelor chimice sunt reţinute pentru alte utilizări posibile. Uzina va fi sigilată şi făcută absolut inaccesibilă. Tehnologia folosită în ea depăşeşte cu mult nivelul vostru de dezvoltare.

Suiră după aceea pe o scară, în habitat. Îi însoţi într-un tur exhaustiv arătându-le în fiecare sector caracteristicile principale ale zonei respective, iar apoi, fără pauză, comandă unui robot să-i transporte în următorul sector adiacent.

— Ce vreţi să facem aici? întrebă Nicole după câteva ore, când Vulturul se pregătea să-i ducă în altă parte a viitorului lor cămin.

— Nimic anume. Aceasta va fi singura voastră vizită în Rama propriu-zisă. Voiam să aveţi idee despre dimensi­unea habitatului, în cază că simţeaţi nevoia să fiţi la curent cu proiectarea. În Modulul de Locuit avem un model la scara 1:2000 - tot restul muncii noastre va fi realizat acolo. Acum putem pleca oricând doriţi.

Nicole se aşeză pe o ladă din metal cenuşiu şi se uită în jur. Numărul şi varietatea roboţilor erau suficiente pen­tru a o face să se simtă ameţită. Se simţise copleşită din clipa în care păşise pe balconul fabricii, iar acum era abso­lut năucită. Întinse mâna spre Richard.

— Ştiu că ar trebui să studiez ceea ce văd, iubitule, dar nimic din toate astea nu mai are logică. Sunt absolut saturată.

— Şi eu, mărturisi Richard. N-aş fi crezut vreodată că-i posibil să existe ceva mai uluitor şi mai ameţitor decât Rama, dar uzina asta este în mod sigur.

— Te-ai întrebat, de când am pus piciorul aici, cum trebuie să arate şantierul care a construit locul ăsta? întrebă Nicole. Mai mult, imaginează-ţi linia de asamblare a Bazei de Tranzit.

— Putem continua aşa la infinit, râse Richard. Dacă Baza de Tranzit este într-adevăr o maşinărie, aşa cum pare, este în mod sigur o maşinărie de un ordin superior lui Rama. Probabil că Rama a fost proiectată aici. Ea este con­trolată, aş zice, de Baza de Tranzit. Dar cine a creat şi con­trolează Baza de Tranzit? O făptură ca noi, rezultat al evoluţiei biologice? Mai există ea, în vreun sens pe care să-l putem înţelege, sau a devenit alt gen de entitate, mulţu­mită să-şi facă influenţa simţită prin existenţa acestor uimi­toare maşini pe care le-a creat? Se aşeză lângă soţia sa.

— E prea mult pentru mine. Cred că şi eu sunt satu­rat... Să ne întoarcem la copii.

Nicole se aplecă şi-l atinse pe braţ.

— Eşti un bărbat foarte deştept, Richard Wakefield. Ştii că ăsta-i unul dintre motivele pentru care te iubesc.

Un robot mare, semănând cu un moto-stivuitor cu furcă, trecu prin apropierea lor, ducând nişte suluri de foi metalice. Richard clătină din cap de uimire.

— Mulţumesc, scumpa mea, rosti el după o pauză. Şi eu te iubesc.

Se ridicară şi-i făcură semn Vulturului că erau gata de plecare.

În noaptea următoare, în Modulul de Locuit, atât Richard cât şi Nicole mai erau încă treji la treizeci de minute după ce făcuseră dragoste.

— Ce este, dragule? întrebă Nicole. S-a întâmplat ceva?

— Azi am avut încă o perioadă de înceţoşare. A durat aproape trei ore.

— Dumnezeule! Nicole se ridică în capul oaselor. Acum te simţi bine? Să aduc scanerul, să văd dacă pot spune ceva din biometria ta?

— Nu, clătină Richard din cap. Aparatul tău nu mi-a înregistrat niciodată înceţoşările. Dar asta chiar m-a neli­niştit. Mi-am dat seama cât de neputincios sunt în timpul lor. Abia dacă pot funcţiona cât de cât, darămite să vă ajut pe tine sau copiii în vreun moment de criză. Asta mă sperie.

— Îţi aminteşti cum s-a declanşat?

— Sigur că da. La fel ca întotdeauna. Mă gândeam la călătoria noastră la Hangar, mai ales la celălalt habitat Fără nici o legătură, am început să-mi amintesc câteva scene din odiseea mea şi apoi, brusc, s-a lăsat ceaţa. Nu sunt convins că te-aş fi recunoscut în primele cinci minute.

— Îmi pare rău, iubitule...

— E aproape ca şi cum ceva îmi monitorizează gân­durile. Iar când ajung la o anumită parte a amintirilor mele, atunci bum, mi se dă un fel de avertisment.

Richard şi Nicole rămaseră tăcuţi aproape un minut După aceea, Nicole spuse:

— Când închid ochii, mai văd încă toţi roboţii ăia for­fotind prin Rama.

— Şi eu.

— Şi totuşi, încă mi-e greu să cred că scena aceea a fost reală şi nu ceva ce am visat sau am văzut într-un film. Am trăit o viaţă absolut incredibilă în aceşti ultimi paisprezece ani, nu-i aşa? zâmbi Nicole.

— Absolut, răspunse Richard, întorcându-se pe-o parte, în poziţia lui favorită de somn. Şi cine ştie? S-ar putea ca partea cea mai interesantă să vină abia de acum încolo.