Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

5
În 2241, când mesajul din Rama fu recepţionat pe Pământ prin intermediul sistemului de urmărire prin satelit, el produse imediat consternare. Desigur, înregistrarea video a lui Nicole fu imediat clasificată Strict Secret, în timp ce Agenţia Internaţională de Informaţii (AII), braţul de securitate al CGE, se chinuia să înţeleagă despre ce era vorba. O duzină de agenţi de vârf fu expediată la baza din Novosibirsk pentru a analiza semnalul recepţionat din cos­mos şi pentru a întocmi un plan general pentru răspunsul CGE.

O dată ce se stabili că nici chinezii, nici brazilienii n-ar fi avut cum să decodifice semnalul (capacitatea lor tehnică nu era încă pe măsura celei a CGE), confirmarea de recepţie solicitată fu expediată în direcţia lui Rama, preîn­tâmpinând astfel orice retransmisii viitoare ale mesajului video. După aceea, agenţii se concentrară asupra conţinu­tului detaliat al mesajului în sine.

Ei începură prin a face unele cercetări istorice. În ciuda unor dovezi contrare (discreditate), omenirea ştia că nava spaţială Rama II fusese distrusă de barajul proiectilelor nucleare în aprilie 2200. Nicole des Jardins, presupusa fiinţă umană din înregistrarea video, fusese considerată moartă chiar înainte ca nava ştiinţifică Newton să fi părăsit Rama. Cu siguranţă că ea, sau ceea ce rămăsese din ea, fusese spulberată în infernalul bombardament nuclear. Aşa că vorbitoarea nu putea să fie în realitate des Jardins.

Dar dacă persoana din înregistrare era o imitaţie robot sau un simulacru al lui madame des Jardins, acesta era infinit superior oricăror modele de inteligenţă artificială terestre. Prin urmare, concluzia preliminară fu că Pământul avea de a face din nou cu o civilizaţie avansată care deţinea posibilităţi incredibile şi al cărei nivel tehnic era compati­bil cu cel dovedit de cele două nave spaţiale Rama.

Nu se puse la îndoială ameninţarea cuprinsă în mesaj -în privinţa acesteia, agenţii căzură de acord în unanimitate. Dacă într-adevăr un alt vehicul Rama se afla în drum spre sistemul solar (deşi nici unul nu fusese detectat deocam­dată de cele două staţii Excalibur), în mod sigur Pământul nu putea ignora mesajul. Fireşte, exista posibilitatea ca totul să fie o farsă complexă pusă la cale de eminenţii fizicieni chinezi (ei erau, categoric, primii suspecţi), dar până când faptul nu era confirmat, CGE avea nevoie de un plan precis.

Din fericire, la mijlocul anilor 2240 fusese deja apro­bat un proiect internaţional de înfiinţare a unei modeste colonii marţiene. De-a lungul celor două decenii ante­rioare, câteva misiuni de explorare a lui Marte reaprin­seseră interesul pentru măreaţa idee de a terraforma plane­ta roşie şi de a o face locuibilă pentru specia umană. Deja pe Marte se găseau laboratoare ştiinţifice care făceau expe­rienţe fie prea periculoase, fie prea controversate pentru a se desfăşura pe Pământ. Cel mai uşor mod de a răspunde propunerii mesajului lui Nicole des Jardins - fără alarmarea locuitorilor Pământului - era anunţarea şi înte­meierea unei colonii considerabil mai mare pe Marte. Dacă afacerea se dovedea o farsă, atunci dimensiunea coloniei putea fi redusă la mărimea propusă iniţial. Unul dintre agenţi, un indian pe nume Ravi Srinivasan, cercetă cu atenţie masivele arhive de date ASI din anul 2200 şi ajunse la convingerea că Rama II nu fusese distrusă de bombardamentul nuclear.

— E posibil, spuse el, ca această înregistrarea video să fie autentică şi vorbitoarea să fie cu adevărat stimata madame des Jardins.

— Ar trebui să aibă azi şaptezeci şi şapte de ani, ripostă alt agent.

— În banda video nu există nimic care să indice când a fost realizată, argumentă Srinivasan. Iar dacă faceţi com­paraţie între fotografiile lui madame des Jardins luate în timpul misiunii şi imaginile femeii din transmisia pe care am recepţionat-o, ele diferă în mod clar. Faţa ei este mai bătrână, poate cu zece ani. Dacă vorbitoarea din înregis­trarea video este o înşelătorie sau un simulacru, atunci este incredibil de inteligent realizat.

Totuşi Srinivasan fu de acord că planul întocmit final­mente de AII era corespunzător, chiar dacă înregistrarea video prezenta adevărul. Prin urmare, nu era atât de impor­tant să-i convingă pe toţi că punctul lui de vedere era corect. Absolut necesar, toţi agenţii căzură de acord în această privinţă - doar un minimum de oameni vor şti de existenţa mesajului video.

Cei patruzeci de ani trecuţi de la începutul secolului XXIII văzuseră unele schimbări importante pe Pământ. În urma Marelui Haos, consiliul guvernelor (CGE) apăruse ca o organizaţie monolitică ce controla, sau cel puţin manipula, politica planetei. Numai China, care se retrăsese în izolare în urma devastatoarei experienţe suferite în tim­pul Haosului, era în afara sferei de influenţă a CGE. Dar după 2200, existau semne că puterea de necontestat a CGE începea să se erodeze.

Mai întâi fuseseră alegerile din Coreea din 2209, când poporul acelei naţiuni, dezgustat de regimurile succesive de politicieni corupţi care se îmbogăţiseră pe spinarea populaţiei, votase unirea pe baze federative cu chinezii. Dintre ţările importante ale lumii, numai China avea un tip de guvernare semnificativ diferit de capitalismul practicat de naţiunile şi confederaţiile bogate din America de Nord, Asia şi Europa. Guvernarea chineză era un fel de demo­craţie socialistă bazată pe principiile umaniste enunţate de italianul catolic canonizat în secolul XXII, Sfântul Michael din Siena.

CGE şi lumea întreagă fură consternate de uluitorul rezultat al alegerilor din Coreea. La vremea cînd AII reuşi să aţâţe un război civil (2211-2212), noul guvern coreean şi aliaţii săi chinezi pusese deja stăpânire pe inima şi mintea poporului. Rebeliunea fu uşor înăbuşită şi Coreea deveni parte permanentă a federaţiei chineze.

Chinezii recunoşteau deschis că nu aveau nici o intenţie să-şi impună în exterior forma de guvernământ prin acţiuni militare, dar restul lumii nu-i credea pe cuvânt. Bugetele militare şi de spionaj ale CGE fură dublate între 2210 şi 2220, în timp ce încordarea politică reveni pe scena mondială.

Între timp, în 2218, cele trei sute cincizeci de milioane de brazilieni aleseră în fruntea naţiunii lor pe generalul carismatic Joao Pereira. Pereira considera că America de Sud era prost tratată şi subevaluată de CGE (şi nu se înşela) şi ceru schimbări în statutul CGE care să îndrepte situaţia. Când CGE refuză, Pereira galvaniză regionalismul sud-american prin abrogarea unilaterală a cartei CGE. Drept urmare, Brazilia se retrase din Consiliul Guvernelor şi de-a lungul următorului deceniu, restul naţiunilor sud-americane, încurajate de masiva putere militară a Braziliei care se opunea cu succes forţelor CGE de menţinere a păcii, îi urmă exemplul. Pe scena geopolitică a lumii apăru astfel un al treilea jucător, un fel de imperiu brazilian condus energic de generalul Pereira.

La început, embargourile instituite de CGE ameninţară să readucă Brazilia şi restul Americii de Sud la sărăcia care devastase regiunea în urma Marelui Haos. Dar Pereira ripostă. Întrucât naţiunile avansate din America de Nord, Asia şi Europa nu voiau să-i cumpere produsele de export legale, el hotărî ca ţara şi aliaţii săi să exporte produse ile­gale. Drogurile deveniră principalul comerţ al imperiului brazilian. Politica fu încununată de un succes uriaş. În 2240 se înregistră un aflux masiv de toate tipurile şi soiurile de droguri din America de Sud spre restul lumii.

În acest context politic fu recepţionat pe Pământ mesajul video al lui Nicole. Cu toate că în controlul pla­netei de către CGE apăruseră unele fisuri, organizaţia con­tinua să reprezinte aproape şaptezeci la sută din populaţie şi nouăzeci la sută din bunăstarea materială a Pământului. Era firesc ca CGE şi agenţia sa spaţială de implementare, ASI, să-şi asume răspunderea de a formula un răspuns. Urmând cu grijă criteriile de securitate stabilite de AII, în februarie 2242, CGE anunţă mărirea de cinci ori a numărului celor care mergeau pe Marte drept componenţi ai Coloniei Lowell. Plecarea de pe Pământ era programată pentru sfârşitul verii sau începutul toamnei lui 2245.

Ceilalţi patru oameni din încăpere, toţi blonzi, cu ochi albaştri şi aparţinând aceleiaşi familii din Malmo, Suedia, ieşiră pe uşă, lăsându-i pe Kenji şi pe Nai singuri. Ea con­tinua să se uite la cei treizeci şi cinci de mii de kilometri de sub ea, care îi despărţeau de Pământ. Kenji i se alătură în faţa uriaşei ferestre de observare.

— Niciodată nu mi-am dat seama pe deplin ce înseamnă să fii pe orbita geosincronă, spuse femeia. De aici, Pământul nu se mişcă. Pare suspendat în spaţiu.

Kenji râse.

— În realitate, ne mişcăm împreună, şi foarte repede. Dar întrucât perioada noastră orbitală şi perioada de rotaţie a planetei sunt identice, Pământul ne oferă mereu aceeaşi imagine.

— În cealaltă staţie spaţială era altfel, spuse Nai, înde­părtându-se de fereastră. Acolo Pământul era maiestuos, dinamic şi mult mai impresionant.

— Ne găseam la numai trei sute de kilometri de suprafaţă. Bineînţeles că era...

— La dracu'! strigă cineva din celălalt capăt al camerei.

Un tânăr uscăţiv în cămaşă ecosez şi blugi bătea aerul cu mâinile şi picioarele la ceva mai mult de un metru de podea, iar mişcările lui dezordonate îl făceau să se răs­toarne în lateral. Kenji se duse şi-l ajută pe noul venit să stea drept pe picioare.

— Mulţumesc, rosti bărbatul. Am uitat să ţin tot tim­pul un picior pe podea. Pentru un fermier, imponderabili­tatea asta-i a dracu' de aiurea.

Tânărul avea un puternic accent sudist.

— Scuzaţi-mă pentru limbaj, doamnă. Am trăit prea mult printre vaci şi porci. Îi întinse mâna lui Kenji. Sunt Max Puckett din DeQueen, Arkansas.

Kenji se prezentă şi o introduse şi pe soţia sa. Max Puckett avea un chip deschis şi zâmbea mai tot timpul.

— Când am semnat pentru plecarea pe Marte, nu mi-am dat seama că n-o să avem greutate pe toată durata bleste­matei ăsteia de călătorii... Ce-o să se întâmple cu bietele găini? Probabil că nu vor mai oua niciodată.

Max se duse la fereastră.

— La mine acasă, e aproape amiază. Frate-meu, Clyde, probabil că tocmai a desfăcut o sticlă de bere iar nevastă-sa Winona îi pregăteşte un sandvici. Făcu o pauză de câteva secunde apoi se întoarse spre soţii Watanabe. Voi doi ce-o să faceţi pe Marte?

— Eu sunt istoricul coloniei, răspunse Kenji. Sau, cel puţin, unul dintre ei. Soţia mea, Nai, e profesoară de engleză şi franceză.

— Rahat! exclamă Max. Speram să fiţi unul dintre cuplurile de fermieri din Vietnam sau Laos. Vreau să învăţ câte ceva despre orez.

— Te-am auzit spunând ceva despre găini? întrebă Nai după o scurtă tăcere. O să avem pui în Pinta?

— Doamnă, într-un remorcher spaţial aflat în celălalt capăt al staţiei ăsteia se află cincisprezece mii din cele mai grozave găini ale lui Puckett, vârâte în cuşti. AII a plătit pentru puii ăia destul ca Winona şi Clyde să stea cu burta la soare un an întreg dacă vor... Dacă găinile alea nu merg cu noi, aş vrea să ştiu ce dracu' or să facă cu ele.

— Pasagerii ocupă numai douăzeci la sută din spaţiul din Pinta şi Santa Maria, îi reaminti Kenji lui Nai. Restul spaţiului este ocupat de provizii şi alte încărcături. În Pinta vor fi numai trei sute de pasageri, majoritatea oficiali AII şi personal de bază necesar fundamentării coloniei...

— Fun-da-ce? îl întrerupse Max. La dracu, omule, vorbeşti ca un robot. Îi zâmbi cu gura până la urechi lui Nai. După doi ani cu un cultivator vorbitor, am aruncat javra aia şi am înlocuit-o cu o versiune mută mai veche.

Kenji râse.

— Cred că într-adevăr folosesc mult din jargonul ASI. Am fost unul dintre primii civili selectaţi pentru Noul Lowell, şi am condus recrutarea din Orient.

Max băgase o ţigară în gură şi se uita prin sala de observare.

— Nu văd nicăieri vreun semn pentru fumat, comentă el. Probabil că dac-o aprind, pornesc toate alarmele. Puse ţigara după ureche. Winona nu poate suporta când ne vede fumând pe mine şi pe Clyde. Spune că numai fermierii şi târfele mai fumează.

Max chicoti. Râseră şi Kenji şi Nai. Era un tip nostim.

— Apropo de târfe, spuse Max făcând cu ochiul, unde-s toate deţinutele alea pe care le-am văzut la televizor? Măiculiţă, unele erau bune de tot! O privelişte mult mai frumoasă decât porcii şi găinile mele.

— Toţi coloniştii care au fost în detenţie pe Pământ călătoresc în Santa Maria, răspunse Kenji. Noi vom ajunge cam cu vreo două luni înaintea lor.

— Ştii o grămadă de lucruri despre misiunea asta, observă Max. Şi nu vorbeşti engleza stâlcită ca japonezii pe care i-am cunoscut în Little Rock sau Texarkana. Eşti cineva important?

— Nu, răspunse Kenji, neputându-se abţine să râdă. După cum ţi-am spus, sunt doar istoricul-şef al coloniei.

Era pe cale să-i spună lui Max că trăise şase ani în Statele Unite - fapt care explica de ce vorbea atât de bine engleza - , când uşa se deschise şi intră un domn vârstnic distins, într-un costum cenuşiu şi cravată de culoare închisă.

— Scuzaţi-mă, i se adresă lui Max, care băgase iar în gură ţigara neaprinsă, am nimerit, cumva, din greşeală în fumoar?

— Nu, bunicu', răspunse Max. Aici e sala de observaţie. E mult prea frumoasă ca să fie zona de fumat. Fumoarul e, probabil, înghesuit într-o cameră mică, fără ferestre, lângă băi. Cel de la AII care m-a intervievat mi-a spus...

Domnul în vârstă îl privi prelung de parcă ar fi fost biolog, iar Max o specie rară dar scârboasă de insectă.

— Numele meu, tinere, îl întrerupse, nu este „bunicu' “, ci Piotr. Mai exact, Piotr Mîşkin.

— Mă bucur de cunoştinţă, Peter, spuse Max, întinzând repezit mâna. Eu sunt Max. Cuplul de aici sunt Wabanyabe. Sunt din Japonia.

— Kenji Watanabe, îl corectă Kenji. Aceasta este soţia mea, Nai, cetăţean thailandez.

— Domnule Max, spuse oficial Piotr Mîşkin, pronumele meu e Piotr, nu Peter. E destul de rău că trebuie să vorbesc englezeşte timp de cinci ani. Cu siguranţă pot pretinde ca măcar numele meu să-şi păstreze rezonanţa rusească.

— Bine, Pioo-târr, rânji din nou Max. Oricum, ce faci? Nu, lasă-mă să ghicesc... Eşti antreprenorul de pompe funebre al coloniei.

Preţ de o fracţiune de secundă, Kenji se temu că Mîşkin avea să explodeze de mânie. Totuşi, în loc de asta, pe faţa lui apăru un început de zâmbet.

— Domnule Max, rosti el încetişor, se pare că ai un anumit dar comic. Îmi dau seama că ar putea fi o calitate într-o călătorie spaţială lungă şi plictisitoare. Pentru infor­maţia dumitale, nu sunt antreprenor de pompe funebre. Am pregătire juridică. Până acum doi ani, când m-am pensio­nat din propria-mi voinţă pentru a căuta o „nouă aventură”, am fost membru al Tribunalului Suprem Rus.

— Pe toţi dracii! exclamă Max. Acum îmi amintesc. Am citit despre tine în revista Time... Hei, doml'e judecă­tor Mîşkin, scuze. Nu te-am recunoscut...

— Nu face nimic, îl întrerupse Mîşkin, zâmbind amuzat. E fascinant să fii necunoscut preţ de o clipă şi să fii luat drept antreprenor de pompe funebre. Probabil că fizionomia judecătorului e foarte apropiată de expresia mohorâtă a celui care se ocupă de înmormântări. Apropo, domnule...

— Puckett.

— Apropo, domnule Puckett, n-ai vrea să vii cu mine la bar pentru un păhărel? O votcă ar fi deosebit de bună în clipa de faţă.

— La fel şi tequila, răspunse Max, pornind către uşă cu Mîşkin. În treacăt fie spus, presupun că nu ştii ce se întâm­plă când le dai tequila porcilor, nu-i aşa? Mă gândeam eu că nu ştii. Ei bine, eu şi fratele meu, Clyde...

Dispărură pe uşă, lăsându-i singuri pe Kenji şi Nai. Cei doi se uitară unul la altul şi râseră. Kenji spuse:

— Nu crezi că cei doi or să devină prieteni, nu-i aşa?

— Nici o şansă, răspunse zâmbind Nai. Ce figuri!

— Mîşkin e considerat unul dintre cei mai buni jurişti ai secolului nostru. Deciziile lui sunt lecturi obligatorii în toate facultăţile de drept ruseşti. Puckett a fost preşedintele Cooperativei Fermierilor din sud-vestul statului Arkansas. Are cunoştinţe incredibile în cultura pământului şi în zootehnie.

— Cunoşti trecutul tuturor oamenilor din Noul Lowell?

— Nu, răspunse Kenji, dar am studiat dosarele tuturor celor din Pinta.

Nai îşi cuprinse cu braţele soţul.

— Vorbeşte-mi despre Nai Buatong Watanabe, spuse ea.

— Profesoară thailandeză, vorbeşte fluent engleza şi franceza, are EI de 2,48, CS de 91...

Nai îl întrerupse cu un sărut.

— Uiţi cea mai importantă caracteristică.

— Care anume? Ea îl sărută din nou.

— Îl adoră pe soţul ei Kenji Watanabe, istoric al coloniei.

6
Majoritatea omenirii se uita la televizor când Pinta fu oficial „sfinţită” cu şapte ore înainte de plecarea progra­mată spre Marte, împreună cu pasagerii şi încărcătura. La ceremonia din GEO-4 era prezent şi al doilea vicepre­şedinte al CGE, Heinrich Jenzer, un director elveţian de agenţie imobiliară. El ţinu o scurtă alocuţiune în care salută atât terminarea celor trei mari nave spaţiale, cât şi deschiderea „unei noi ere în colonizarea lui Marte”. Când termină, Jenzer îl prezentă pe Ian Macmillan, comandantul scoţian al Pintei. Macmillan, un vorbitor plicticos care părea să fie chintesenţa birocraţiei ASI, citi un discurs de şase minute care reamintea lumii obiectivele fundamentale ale proiectului.

— Aceste trei vehicule, spuse el la începutul discursu­lui, vor transporta aproape două mii de oameni într-un voiaj de o sută de milioane de kilometri spre altă planetă, unde de data aceasta prezenţa omului va deveni perma­nentă. Majoritatea viitorilor colonişti marţieni va fi trans­portată cu a doua navă, Nina, care va pleca de aici, de la GEO-4, peste trei săptămâni. Nava noastră, Pinta, şi ultima navă spaţială, Santa Maria, vor duce fiecare în jur de trei sute de pasageri precum şi tonele de provizii şi echipament necesare susţinerii coloniei.

Evitând cu grijă orice menţiune privitoare la sfârşitul primei instalări de avanposturi marţiene din secolul prece­dent, comandantul Macmillan încercă în continuare să fie poetic, comparând apropiata expediţie cu cea a lui Cristofor Columb din urmă cu 750 de ani. Discursul pe care îl primise era excelent, dar felul monoton, lipsit de strălucire în care îl citi transformă cuvintele care ar fi fost însufleţitoare în gura unui orator priceput într-o relatare istorică plicticoasă şi prozaică.

Încheie, caracterizând coloniştii ca grup şi cită statis­tici privitoare la vârsta, ocupaţia şi ţara lor de origine.

— Aşadar, aceşti bărbaţi şi femei sunt o secţiune trans­versală reprezentativă a speciei umane în aproape toate privinţele. Spun aproape, pentru că acest grup are cel puţin două calităţi în comun, calităţi care nu ar fi întâlnite la nici o altă colectivitate de aceeaşi mărime, formată din oameni selectaţi aleatoriu. În primul rând, viitorii locuitori ai Coloniei Lowell sunt extrem de inteligenţi - evaluarea inteligenţei (EI) medie a lor fiind niţel mai mare de 1,86. În al doilea rând, şi asta se înţelege de la sine, sunt curajoşi, altfel n-ar fi solicitat şi apoi acceptat o detaşare lungă şi dificilă într-un mediu nou şi necunoscut.

Când termină, căpitanul Macmillan primi o sticlă micuţă de şampanie pe care o sparse de modelul la scara 1:100 a Pintei, expus în faţa lui şi a altor demnitari prezenţi. Câteva momente mai târziu, în timp ce coloniştii părăseau aula şi se pregăteau să urce la bordul Pintei, Macmillan şi Jenzer începură conferinţa de presă programată.

— O jigodie!

— Un birocrat lipsit de competenţă.

— O jigodie afurisită!

Max şi Mîşkin discutau despre comandantul Macmillan la masa de prânz, între două înghiţituri.

— N-are pic de simţ al umorului.

— Pur şi simplu nu-i în stare să aprecieze lucrurile care ies din comun.

Max fierbea. Fusese criticat de personalul de comandă al Pintei, în timpul unei audieri neoficiale ce avusese toc mai devreme m dimineaţa aceea. Prietenul său, Mîşkin, îl reprezentase în cadrul audierii şi împiedicase situaţia să scape de sub control.

— Tâmpiţii ăia n-au nici un drept să-mi judece com­portamentul.

— Mai mult ca sigur că ai dreptate, prietene, în sens general, răspunse Mîşkin, dar în nava asta avem un set de condiţii unice. Ei reprezintă aici autoritatea, cel puţin până ajungem în Colonia Lowell şi ne instituim propriul nostru guvern... În orice caz, nu s-a produs nici o daună reală. Pe tine nu te incomodează nicicum declaraţia lor conform căreia faptele tale au fost „de neconceput”.

Cu două seri înainte avusese loc o petrecere celebrând jumătatea distanţei de la Pământ la Marte. Max flirtase preţ de peste o oră cu drăgălaşa Angela Rendino, una dintre secretarele lui Macmillan. Nesăratul scoţian îl luase deo­parte şi-i sugerase s-o lase în pace pe Angela.

— Las-o pe ea să-mi spună asta, zisese în mod logic Max.

— Este o tânără fără experienţă, replicase Macmillan. Şi este prea fină ca să-ţi spună cât de respingător este umorul dumitale animalic.

Până atunci Max se distrase grozav.

— Şi care-i treaba ta aici, comandante? întrebase el, după ce întâi dăduse pe gât încă un cocteil margarita. E gagicuţa ta sau ce?

Ian Macmillan se făcuse stacojia de mânie.

— Domnule Puckett, îi răspunsese peste câteva secunde, dacă nu-ţi îmbunătăţeşti comportamentul, voi fi silit să te închid în cabina dumitale.

Confruntarea Cu Macmillan îi stricase seara lui Max. Comandantul făcuse uz de autoritatea lui într-o situaţie evi­dent personală şi asta îl făcuse pe Max să se aprindă. Revenise în cabina pe care o împărţea cu alt american, Dave Denison, un pădurar melancolic din statul Oregon, şi dădu gata rapid o sticlă întreagă de tequila. Bine ameţit, Max devenise deprimat şi i se făcuse dor de casă. Hotărâse atunci să se ducă la centrul de comunicaţii şi să-i tele­foneze fratelui său Clyde, în Arkansas.

Deja se făcuse foarte târziu. Ca să ajungă la complexul de comunicaţii, Max trebuia să traverseze întreaga navă, să treacă mai întâi pe lângă salonul comun în care tocmai se terminase petrecerea, şi apoi pe lângă camerele ofiţerilor. În aripa centrală, Max îl zărise în treacăt pe Ian Macmillan, braţ la braţ cu Angela Rendino, intrând în apartamentul privat al comandantului.

— Nemernicul, îşi spusese el.

Beat cum era, se plimbase înainte şi înapoi pe lângă uşa lui Macmillan, înfuriindu-se tot mai mult. După cinci minute, îi venise în sfârşit o idee care-i plăcu. Îşi amintise de guiţatul cu care luase premiul întâi pe când era student la Universitatea din Kansas. Liniştea serii fusese sfâşiată de un zgomot înfiorător.

— Guiiiiţ, porc, porc! ţipase Max.

Repetase strigătul încă o dată şi apoi dispăruse ca ful­gerul, chiar înainte să se deschidă toate uşile din aripa ofi­ţerilor (inclusiv cea a lui Macmillan). Comandantului nu-i pică deloc bine că întregul echipaj îl văzu, atât pe el, cât şi pe domnişoara Rendino, doar în lenjeria intimă.

Drumul spre Marte fu a doua lună de miere pentru Kenji şi Nai. Nici unul dintre ei nu avea cine ştie ce sarcini. Călătoria era relativ lipsită de evenimente, cel puţin din punctul de vedere al istoricului, iar îndatoririle lui Nai erau minime, din moment ce majoritatea elevilor de liceu se afla la bordul celorlalte două nave spaţiale.

Soţii Watanabe petreceau multe seri în compania judecătorului Mîşkin şi a lui Max. Deseori jucau cărţi (Max era la fel de bun la pocher pe cât era de jalnic la bridge), discutau despre speranţele lor legate de Colonia Lowell şi vorbeau despre viaţa pe care o lăsaseră în urmă pe Pământ.

Când Pinta ajunse la trei săptămâni de Marte, condu­cerea anunţă o verificare de două zile a aparaturii de comu­nicaţii şi-i rugă pe toţi să vorbească pe Pământ, înainte de începerea acţiunii. Fiind perioada sărbătorilor de iarnă, momentul era foarte potrivit.

Max nu putea suferi decalajul de timp şi conversaţiile lungi într-un singur sens. După ce ascultă o discuţie dezarticulată despre planurile de Crăciun din Arkansas, îi informă pe Clyde şi Winona că nu avea să-i mai sune pen­tru că detesta să „aştepte cincisprezece minute ca să afle dacă cineva râsese la glumele lui.”

În Kyoto ninsese devreme. Mama şi tatăl lui Kenji pregătiseră o înregistrare video în care Ginkaku-ji şi Honen-In apăreau sub o pătură moale de nea; dacă Nai n-ar fi fost alături de el, Kenji n-ar fi suportat dorul de casă. într-o convorbire scurtă cu Thailanda, Nai o feli­cită pe una dintre surorile ei pentru bursa câştigată la universitate.

Piotr Mîşkin nu telefonă nimănui. Soţia bătrânului rus murise, iar copii nu avea.

— Am amintiri minunate, dar pe Pământ nu mi-a rămas nimic personal, îi spuse el lui Max.

În prima zi de întrerupere planificată a comunicaţi­ilor, prin fiecare canal operaţional fu expediat anunţul că un program important care trebuie văzut de toată lumea avea să fie televizat la ora 14. Kenji şi Nai îi invitară pe Max şi pe Mîşkin să-l urmărească împreună în micul lor apartament.

— Mă întreb ce prostie va mai fi de data asta, pufni Max, contestând, ca întotdeauna, orice i-ar fi putut pierde timpul.

Transmisia video începu, prezentând pe preşedintele CGE şi directorul ASI împreună la un birou mare. Preşedintele CGE sublinie importanţa mesajului pe care urmau să-l primească de la Werner Koch, directorul ASI.

— Pasageri din Pinta, începu Koch, acum patru ani, sistemul nostru de urmărire prin satelit a decodat un sem­nal coerent care se pare că a fost transmis din direcţia gene­rală a stelei Epsilon Eridani. După ce a fost procedat în mod corespunzător, semnalul s-a dovedit a fi un uimitor mesaj video, pe care îl veţi vedea integral peste aproxima­tiv cinci minute.

După cum veţi auzi, el anunţă întoarcerea în sis­temul nostru a unei nave spaţiale Rama. În 2130 şi 2200, cilindri uriaşi, de cincizeci de kilometri lungime şi douăzeci de kilometri lăţime, creaţi de o inteligenţă extraterestră necunoscută într-un scop pe care noi încă nu l-am descifrat, a vizitat sistemul nostru planetar. Al doilea intrus, numit în mod obişnuit Rama II, a făcut o corecţie de viteză în timp ce se afla pe orbita lui Venus care i-a imprimat o traiectorie de impact cu Pământul. O flotilă de rachete nucleare a fost expediată pentru a întâlni cilindrul extraterestru şi a-l distruge înainte ca să ajungă suficient de aproape de planeta noastră pentru a-i face vreun rău.

Mesajul video care urmează anunţă că o altă navă spaţială Rama a ajuns acum în vecinătatea noastră cu sin­gurul scop de a „achiziţiona” un eşantion reprezentativ de două mii de fiinţe umane pentru „observare”. Oricât de bizară ar fi această afirmaţie, e important de reţinut că radarul nostru a confirmat că, într-adevăr, un vehicul din clasa Rama a intrat pe orbita marţiană acum mai puţin de o lună.

Din nefericire, trebuie să luăm în serios acest mesaj fantastic venit din imensitatea cosmosului. Prin urmare, coloniştii din Pinta au primit misiunea de a face rendez-vous cu noul obiect de pe orbita lui Marte. Ne dăm seama că vestea va reprezenta un şoc pentru cei mai mulţi dintre voi, dar nu avem opţiuni viabile. Dacă, după cum suspectăm, un geniu nechibzuit a plănuit şi orchestrat o farsă complexă, atunci, după scurtul ocol, veţi continua planul de colonizare a lui Marte, aşa cum a fost iniţial con­ceput. Dacă, totuşi, înregistrarea video pe care sunteţi pe cale s-o vedeţi spune adevărul, atunci voi şi partenerii voştri de la bordul navelor Nina şi Santa Maria veţi deveni contingentul de fiinţe umane pe care îl va ţine sub obser­vaţie inteligenţa ramană.

Vă puteţi imagina că misiunea voastră are acum priori­tatea absolută dintre toate activităţile CGE. De asemenea, puteţi înţelege nevoia de a se păstra secretul. Din acest moment, până când subiectul Rama va fi rezolvat într-un fel sau altul, toate comunicaţiile dintre vehiculul vostru şi Pământ vor fi strict controlate. AII va monitoriza toate cir­cuitele vocale. Prietenilor voştri, ca şi familiilor, li se va spune că sunteţi în siguranţă, şi până la urmă că aţi amarti­zat, dar că sistemele de comunicaţie ale Pintei au căzut complet.

Acum vi se va arăta înregistrarea video, pentru a beneficia de trei săptămâni ca să vă pregătiţi pentru întâl­nire. Planul de bază şi procedurile de realizare a rendez-vous-ului, elaborate în amănunţime de AII împre­ună cu personalul operaţional ASI, i-au fost deja transmise comandantului Macmillan prin flux de date de mare viteză. Fiecare dintre voi va primi un set specific de sarcini. De asemenea, fiecare are un pachet de documente personalizat care vă va furniza informaţiile de bază necesare pentru a vă realiza îndatoririle.

Bineînţeles că vă dorim numai bine. Este cât se poate de posibil ca afacerea Rama să se dovedească o păcăleală, în care caz nu va face decât să întârzie amplasarea Coloniei Lowell. Dacă, totuşi, înregistrarea video este autentică, va trebui să vă mişcaţi repede pentru a întocmi planuri atente, menite să întâmpine sosirea navelor Nina şi Santa Maria - nici unui colonist din celelalte două nave nu i se va spune absolut nimic despre Rama sau despre schimbarea destinaţiei.

În apartamentul soţilor Watanabe se lăsă tăcerea, în timp ce transmisia fu brusc încheiată şi înlocuită de un mesaj text: URMĂTOAREA TRANSMISIE VIDEO PESTE DOUĂ MINUTE.

— Fir-aş al naibii! fu singurul comentariu al lui Max.