Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

3
— Ai de gând să rămâi veşnic deprimat? întrebă Nicole, privind peste micul dejun spre soţul ei. În plus, până acum nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. Vremea a fost frumoasă.

— Eu cred că-i mai bine ca înainte, unchiule Richard, zise Patrick. În universitate eşti privit ca un erou... deşi unii studenţi cred că eşti parţial extraterestru.

Richard reuşi să zâmbească.

— Guvernul nu-mi urmează recomandările şi nu dă nici o atenţie avertismentului Vulturului. În biroul tehnic, există chiar unii care spun că eu însumi am creat holograma Vulturului. Vă puteţi imagina una ca asta?

— Kenji te crede, iubitule.

— Atunci de ce-i lasă pe meteorologi să crească per­manent puterea răspunsului comandat? Nu pot să prevadă efectele pe termen lung.

— Ce te îngrijorează, tată? întrebă Ellie un moment mai târziu.

— Gestionarea unui volum de gaz atât de mare este un proces complicat, Ellie, şi am un mare respect pentru extratereştrii care au proiectat infrastructura Noului Eden. Ei au susţinut insistent că concentraţiile de bioxid de carbon şi particulele de fum trebuie menţinute sub nivelurile pre­cizate. Trebuie să fi ştiut ceva.

Patrick şi Ellie îşi terminară micul dejun şi se scuzară. Câteva minute mai târziu, după ce copiii părăsiră casa, Nicole ocoli masa şi-şi puse mâinile pe umerii lui Richard.

— Mai ţii minte seara în care am discutat cu Patrick şi Ellie despre Albert Einstein?

Richard o privi întrebător.

— În seara aceea, mai târziu, când eram în pat, eu am comentat că descoperirea lui Einstein privind relaţia dintre materie şi energie a fost „oribilă”, pentru că a condus la existenţa armelor nucleare... Mai ţii minte ce ai răspuns?

Bărbatul clătină din cap.

— Mi-ai spus că Einstein a fost un savant a cărui muncă de-o viaţă a fost pusă în slujba cercetării cunoaşterii şi a adevărului. Ai spus: „Nu există cunoaştere care să fie oribilă. Oribil poate fu numit numai ceea ce fac alte fiinţe umane cu cunoaşterea aceea”.

— Încerci să mă absolvi de responsabilitatea subiectu­lui? zâmbi Richard.

— Poate, răspunse Nicole apoi se aplecă şi-l sărută pe buze. Ştiu că eşti una dintre cele mai inteligente şi creative fiinţe umane care au trăit vreodată şi nu-mi place să te văd purtând pe umeri toate poverile călătoriei.

Richard îi întoarse sărutul cu o vigoare considerabilă.

— Crezi că terminăm până se trezeşte Benjy? şopti el. Nu are şcoală şi azi noapte a stat până târziu.

— S-ar putea, chicoti Nicole. Măcar putem încerca. Primul caz îl am abia la ora zece.

Cursul principal predat de Eponine la Liceul Central, numit simplu „Artă şi Literatură”, îmbrăţişa multe aspecte ale culturii pe care coloniştii, cel puţin temporar, o lăsaseră în urmă. În programa de bază, Eponine acoperea un set de surse eclectice, multiculturale, încurajând liceenii să între­prindă studii independente în orice domenii specifice pe care le găseau stimulatoare. Deşi când preda folosea întot­deauna planuri de lecţii şi o programă analitică, Eponine era genul de profesor care îşi alcătuia fiecare oră astfel încât să urmărească interesele elevilor.

Personal, ea considera că Mizerabilii de Victor Hugo era cel mai bun roman scris vreodată, iar pe impresionistul Pierre Auguste Renoir, care se născuse în secolul al XIX-lea în oraşul ei natal Limoges, cel mai mare pictor din toate timpurile. În orele ei includea lucrări ale ambilor compatrioţi, însă structura cu grijă restul materialului bibliografic pentru a oferi reprezentarea corectă a celorlalte naţiuni şi culturi.

Deoarece bioţii Kawabata o ajutau în fiecare an la piesa de teatru, era normal să folosească romanele ade­văratului Kawabata, O mie de cocori şi Ţara zăpezii, ca exemple ale literaturii japoneze. Cele trei săptămâni dedi­cate poeziei abordau poeţi ca Frost, Rilke şi Omar Khayyam, totuşi accentul era pus pe Benita Garcia, nu numai datorită prezenţei bioţilor Garcia pe tot cuprinsul Noului Eden, ci şi pentru că viaţa şi poezia Benitei îi fascinau pe tineri.

În anul în care i se ceruse să poarte brasarda roşie după ce fusese testată pozitiv la anticorpii RV-41, Eponine avea numai unsprezece elevi în ultima clasă de liceu. Rezul­tatele testului făcură ca administraţia şcolii să se confrunte cu o dilemă. Deşi directorul rezistase în mod curajos cererii unui grup vehement de părinţi, în majoritate din Hakone, ca Eponine să fie „concediată”, el şi restul personalului cedaseră oarecum în faţa isteriei din colonie, decretând cursul ei opţional. Ca urmare, clasa ei era mult mai mică decât fusese în cei doi ani precedenţi.

Ellie era eleva ei preferată. În ciuda marilor goluri din cunoştinţele tinerei, datorate anilor de somn din călătoria de la Baza de Tranzit la sistemul solar, inteligenţa înnăs­cută şi setea de cunoaştere făceau din ea o elevă model. Eponine îi cerea adesea lui Ellie să execute sarcini deosebite. În dimineaţa în care clasa începea studiul operei Benitei Garcia, dimineaţă care, întâmplător, era chiar cea în care Richard discutase cu fiica sa despre îngrijorarea lui privitoare la activităţile de control a vremii din colonie, lui Ellie i se ceruse să memoreze unul dintre poemele din primul volum al Benitei Garcia, Visurile unei fete mexi­cane, scris când poetesa era încă adolescentă. Totuşi, înainte ca Ellie să înceapă să recite, Eponine încercă să aprindă imaginaţia tinerilor cu o scurtă prelegere despre viaţa Benitei.

— Adevărata Benita Garcia a fost una dintre cele mai uimitoare femei care au trăit vreodată, spuse ea indicând spre inexpresivul biot Garcia din colţ, care o ajuta la problemele de rutină a activităţii de predare. Poetesă, astro­naut, lider politic, mistic - viaţa ei a fot atât o reflectare a istoriei epocii, cât şi un izvor de inspiraţie pentru toţi.

Tatăl ei a fost un mare latifundiar din statul mexican Yucatan, departe de inima artistică şi politică a naţiunii. Benita a fost singurul copil, născută din mamă maya şi un tată mult mai vârstnic. Majoritatea copilăriei şi-a petrecut-o singură pe plantaţia familiei care se învecina cu minunatele ruine maya Puuc de la Uxmal. Când era mică, Benita se juca adesea printre piramidele şi clădirile centru­lui ceremonial vechi de o mie de ani.

A fost de la început o elevă înzestrată, dar imaginaţia şi elanul au deosebit-o cu adevărat de colegii din clasă. A scris prima poezie la nouă ani, iar la cincisprezece ani, pe când se afla în internatul liceului catolic din Merida, capi­tala statului Yucatan, două dintre poemele ei fuseseră deja publicate în prestigiosul Diario de Mexico.

După ce a terminat gimnaziul, Benita şi-a surprins pro­fesorii şi familia, anunţând că voia să devină astronaut. În 2129, a fost prima mexicană admisă la Academia Spaţială din Colorado. Când, patru ani mai târziu, a absolvit Academia, începuseră deja marile reduceri de fonduri des­tinate explorărilor spaţiale. În urma crashului din 2134, omenirea s-a cufundat în criza cunoscută drept Marele Haos şi practic întreaga explorare spaţială a fost oprită. În 2137, Benita a fost concediată de ASI şi a crezut că i se încheiase cariera spaţială.

În 2144, una dintre ultimele nave de transport inter­planetar, James Martin, s-a întors eu greu de pe Marte, transportând în majoritate femei şi copii din coloniile marţiene. Nava abia a reuşit să intre pe orbita Pământului şi se părea că toţi pasagerii vor muri. Benita şi trei prieteni astronauţi au improvizat un vehicul şi au reuşit să salveze douăzeci şi patru de oameni în cea mai spectaculoasă misiune spaţială a tuturor timpurilor...

Mintea lui Ellie se abătu de la povestirea lui Eponine şi-şi imagină cât de palpitantă fusese misiunea de salvare a Benitei. Mexicana condusese manual vehiculul spaţial,

fără nici o legătură cu dispeceratele de control terestre, riscându-şi viaţa ca s-o salveze pe a altora. Putea exista o dăruire mai mare faţă de semenii tăi?

În timp ce se gândea la altruismul Benitei, în mintea lui Ellie apăru imaginea mamei sale. Urmă rapid un carusel de imagini cu Nicole. Mai întâi, o văzu în robă de judecător, vorbind cu înţelepciune în faţa Senatului. Apoi, masându-i ceafa soţului, noaptea târziu în birou, învăţându-l răbdă­toare, zi după zi, pe Benjy să citească, plecând împreună cu Patrick, cu bicicleta, ca să joace tenis în parc, sau instruind Lincolnul ce anume să pregătească pentru cină. În ultima imagine, Nicole stătea noaptea târziu pe patul lui Ellie, răspunzând la întrebări despre viaţă şi dragoste. Mama este eroina mea, îşi dădu brusc seama Ellie. E la fel de altruistă ca Benita Garcia.

— ...Imaginaţi-vă, dacă doriţi, o fată mexicană de şai­sprezece ani, venită acasă în vacanţă de la internat, urcând încet treptele abrupte ale Piramidei Magicianului din Uxmal. Sub ea, în dimineaţa deja caldă de primăvară, iguanele se joacă printre pietre şi ruine.

Eponine îi făcu semn din cap lui Ellie. Era timpul să recite poemul. Ellie se ridică şi începu să recite:

Tu ai văzut totul, bătrână şopârlă Ne-ai văzut bucuriile, lacrimile, Inimile pline de iubire Şi de dorinţe puternice. Şi asta nu se schimbă niciodată? Oare şi mama indiancă a mamei A stat aici pe aceste trepte Acum o mie de ani

Şi ţi-a povestit pasiunile

Pe care n-a vrut, n-a putut să le împărtăşească?

Noaptea mă uit la stele

Şi cutez să mă văd printre ele.

Inima mea se înalţă deasupra acestor piramide

Zburând liberă în totul-e-posibil.

Da, Benita, îmi spun iguanele,

Da, pentru tine şi pentru mama mamei tale,

Ale cărei visuri mistuitoare din urmă cu ani

Vor fi acum împlinite prin tine.

Când Ellie termină, obrajii îi luceau de lacrimi. Probabil că profesoara ei şi ceilalţi elevi credeau că fusese profund înduioşată de poezie şi de prelegerea despre Benita Garcia. Ei n-ar fi putut înţelege că Ellie tocmai trăise o manifestare divină, că descoperise adevărata pro­funzime a iubirii şi a respectului pentru mama ei.

Era ultima săptămână de repetiţii pentru piesa şcolară. Eponine alesese o lucrare veche, piesa Aşteptăndu-l pe Godot de Samuel Beckett, laureatul Nobel din secolul XX, pentru că tema ei era atât de înrudită cu viaţa din Noul Eden. Cele două personaje principale, ambele îmbrăcate în zdrenţe, erau jucate de Ellie Wakefield şi Pedro Martinez, un băiat chipeş de nouăsprezece ani, care fusese unul din­tre adolescenţii „problemă” adăugaţi la contingentul coloniei în ultimele luni dinaintea lansării.

Eponine n-ar fi putut realiza piesa fără ajutorul bioţilor Kawabata. Aceştia proiectau şi creau decorurile şi cos­tumele, controlau luminile, şi chiar conduceau repetiţiile când ea nu putea fi prezentă. Şcoala avea în total patru Kawabata, iar trei se găseau sub jurisdicţia lui Eponine în timpul celor şase săptămâni care precedau reprezentaţia.

— Bravo! strigă Eponine, apropiindu-se de elevii de pe scenă. Să zicem că pentru azi e destul.

— Domnişoară Wakefield, rosti Kawabata 052, au existat trei locuri în care cuvintele dumneavoastră n-au fost chiar corecte. La începutul monologului...

— Spune-i mâine, îl întrerupse Eponine, făcându-i semn cu blândeţe să se îndepărteze. Va însemna mai mult pentru ea. Se întoarse spre mica distribuţie. Aveţi întrebări?

— Ştiu că am mai vorbit despre asta..., începu ezitant Pedro Martinez, dar m-ar ajuta dacă am putea discuta din nou... Ne-aţi spus că Godot n-a fost o persoană, ci doar un concept, sau o fantezie... că noi toţi aşteptăm ceva... Scuzaţi-mă, dar mi-e greu să înţeleg ce anume...

— În esenţă, întreaga piesă este un comentariu despre absurditatea vieţii, răspunse Eponine după câteva secunde. Râdem, pentru că ne vedem pe noi în cerşetorii de pe scenă, auzim vorbele noastre când vorbesc ei. Beckett a surprins extrema năzuinţă a spiritului omenesc. Indiferent cine ar fi el, Godot va face ca totul să fie bine. El ne va transforma, cumva, viaţa şi ne va face fericiţi.

— N-ar putea fi Dumnezeu? întrebă Pedro.

— Absolut, încuviinţă Eponine. Sau chiar extra­tereştrii superavansaţi care au construit Rama şi con­trolează Baza de Tranzit unde au stat Ellie şi familia ei. Orice putere, forţă sau fiinţă care este un panaceu pentru suferinţele omenirii poate fi Godot. De aceea piesa este universală.

— Pedro, ai terminat? strigă o voce autoritară din fun­dul micuţului amfiteatru.

— Doar o clipă, Mariko, răspunse tânărul. Avem o dis­cuţie interesantă. De ce nu vii şi tu aici?

Japoneza rămase în uşă.

— Nu, spuse ea grosolan, nu vreau. Hai să mergem. Eponine dădu liber distribuţiei şi Pedro sări de pe scenă. În timp ce tânărul se grăbea spre uşă, Ellie veni lângă profesoară.

— De ce o lasă să se poarte aşa? murmură ea.

— Nu mă întreba pe mine, ridică Eponine din umeri. În mod clar, nu sunt expertă în relaţii interumane.

Fata aia, Kobayashi, e o nesuferită, se gândi, amintin­du-şi cum le tratase Mariko pe ea şi pe Ellie, într-o seară, după repetiţii, de parcă ar fi fost nişte gândaci. Bărbaţii sunt atât de proşti uneori!

— Ai vreo obiecţie, întrebă Ellie, dacă părinţii mei vin la repetiţia cu costume? Beckett e unul din dramaturgii favoriţi ai tatii şi...

— Ar fi grozav, Părinţii tăi sunt oricând bineveniţi. În plus, vreau să le mulţumesc...

— Domnişoară Eponine! strigă un glas de tânăr din cealaltă parte a sălii.

Era Derek Brewer, unul dintre elevii lui Eponine care făcuse o pasiune de licean pentru ea. Derek alergă câţiva paşi apoi strigă din nou:

— Aţi auzit vestea?

Eponine clătină din cap. În mod evident, Derek era foarte surescitat.

— Judecătorul Mîşkin a decretat brasardele drept neconstituţionale!

Femeii îi trebuiră câteva secunde să asimileze infor­maţia. Deja Derek era lângă ea, încântat că el îi dăduse vestea.

— Eşti... eşti sigur? întrebă femeia.

— Tocmai am auzit la radioul din birou.

Eponine întinse mâna spre braţul cu nesuferita brasardă roşie. Se uită la Derek şi la Ellie şi, cu o mişcare rapidă, smulse banda de pe braţ şi o azvârli în aer. În timp ce o urmărea arcuindu-se spre podea, ochii i se umplură de lacrimi.

— Mulţumesc, Derek, şopti ea.

În câteva clipe, simţi patru braţe tinere îmbrăţişând-o.

— Felicitări, spuse încetişor Ellie.
4
Localul cu hamburgeri din Oraşul Central era în întregime administrat de bioţi. Doi Lincolni conduceau restaurantul aglomerat şi patru Garcia serveau clienţii. Mâncarea era preparată de doi Einsteini, iar întreaga zonă de servire era păstrată imaculată de un singur Tiasso. Localul îi aducea un profit enorm patronului său, pentru că în afară de costul iniţial al transformării clădirii şi al materiilor prime nu mai existau alte cheltuieli.

Ellie mânca întotdeauna acolo în serile de marţi, când lucra la spital ca voluntar. În ziua care deveni cunoscută drept Proclamaţia Mîşkin, fu însoţită la restaurant de pro­fesoara ei, acum fără brasardă.

— Mă întreb de ce nu te-am văzut niciodată la spital, spuse Eponine servindu-se din porţia de cartofi prăjiţi. Oricum, ce faci acolo?

— În cea mai mare parte, stau de vorbă cu copiii bol­navi, răspunse Ellie. Sunt patru-cinci cu boli grave, printre Care un băieţel cu RV-41, şi ei apreciază vizitele făcute de Oameni. Bioţii Tiasso sunt foarte eficienţi în tot ce se face în spital, dar nu atât de compătimitori şi înţelegători.— Nu te supăra că te întreb, dar de ce faci asta? con­tinuă Eponine după ce muşcă din hamburger. Eşti tânără,

frumoasă sănătoasă. Probabil că există o mie de alte lucruri pe care ai prefera să le faci.

— Nu chiar. După cum ştii, mama are un puternic simţ al comunităţii, iar eu mă simt utilă stând de vorbă cu copiii. În plus, sunt stingheră în societate... Din punct de vedere fizic, am nouăsprezece-douăzeci de ani, ceea ce este mult pentru liceu, dar n-am aproape nici un pic de experienţă socială. Una dintre colegele mele mi-a spus că băieţii mă cred extraterestră.

Eponine îi zâmbi. Chiar şi să fii extraterestră ar fi mai bine decât să ai RV-41, gândi ea. Dar bărbaţii tineri au realmente de pierdut dacă te trec cu vederea.

Cele două femei îşi terminară cina, părăsiră micul restaurant şi se duseră în scuarul din Oraşul Central. In mijlocul acestuia se afla un monument cilindric dedicat ceremoniilor asociate cu prima aniversare a Zilei Stabilirii. Monumentul avea o înălţime de doi metri şi jumătate. Suspendată în el, la nivelul ochilor, se afla o sferă trans­parentă cu diametrul de cincizeci de centimetri. Lumina mică din centrul ei reprezenta Soarele, planul paralel cu solul era planul ecliptic care conţinea Pământul şi alte planete din sistemul solar, iar luminile din sferă arătau poziţiile relativ corecte ale tuturor stelelor aflate pe o rază de douăzeci de ani-lumină în jurul Soarelui.

O linie lega Soarele de Sirius, indicând drumul pe care îl parcursese familia Wakefield în odiseea ei, spre Baza de Tranzit şi înapoi în Sistemul Solar. Altă linie se întindea de la Sistemul Solar în lungul traiectoriei pe care o urmase Rama III de când îi culesese pe coloniştii umani de pe orbita lui Marte. Nava spaţială, reprezentată printr-o lumină mare şi roşie ce clipea cu intermitenţe, se găsea în momentul de faţă cam la o treime din distanţa dintre Soare şi Tau Ceti.

— Am înţeles că ideea acestui monument a aparţinut tatălui tău, spuse Eponine în timp ce stăteau lângă sfera celestă.

— Da, tata este foarte creativ când e vorba de ştiinţă şi electronică.

Eponine se uită la lumina roşie care clipea.

— Nu-l deranjează deloc că mergem în altă direcţie, nu către Sirius sau Baza de Tranzit?

— Nu cred, ridică din umeri Ellie. Nu prea vorbim despre asta... Mi-a spus odată că oricum nici unul dintre noi nu-i în stare să înţeleagă ce fac extratereştrii.

Eponine privi în jur.

— Uită-te la toţi oamenii ăştia care merg grăbiţi de colo-colo. Cei mai mulţi nici măcar nu se opresc vreodată să vadă unde ne aflăm... Eu verific poziţia noastră cel puţin o dată pe săptămână.

Deveni dintr-o dată foarte gravă.

— De când am fost diagnosticată cu RV-41, am simţit nevoia acută de a şti exact unde mă aflu în Univers... Mă întreb dacă asta face parte din frica mea de moarte.

După o lungă tăcere, îşi petrecu braţul după umerii lui Ellie.

— L-ai întrebat vreodată pe Vultur despre moarte? rosti ea.

— Nu, răspunse încet Ellie, dar aveam numai patru ani când am părăsit Baza de Tranzit. În mod sigur, nu aveam noţiunea morţii.

— Când eram copil, gândeam ca un copil..., spuse pentru sine Eponine, apoi râse. Despre ce ai discutat cu Vulturul?

— Nu-mi amintesc exact. Patrick mi-a spus că Vulturului îi plăcea mai ales să se uite la noi cum ne jucam.

— Serios? Asta-i o surpriză. Din descrierea mamei tale, mi l-am imaginat pe Vultur mult prea serios ca să-l intereseze joaca.

— Încă îl mai văd cu claritate în minte, deşi eram atât de mică, zise Ellie. Dar nu-mi amintesc dacă părea serios sau nu.

— L-ai visat vreodată?

— Oh, da. De multe ori. O dată stătea în vârful unui copac uriaş, uitându-se din nori în jos la mine.

Eponine râse din nou, apoi se uită la ceas.

— Vai de mine! făcu ea. Am întârziat la consult. Tu la ce oră trebuie să fii la spital?

— La şapte.

— Atunci ar fi bine s-o luăm din loc.

Când Eponine se prezentă la cabinetul lui Turner pen­tru verificarea bilunară, Tiasso care era de gardă o duse în laborator, îi luă probe de sânge şi urină, după care îi spuse să ia loc. O informă după aceea că medicul întârzia.

În camera de aşteptare se mai afla un negru cu ochi pătrunzători şi zâmbet prietenos.

— Salut, spuse el când ochii ii se întâlniră, mă numesc Amadou Diaba şi sunt farmacist.

Eponine se prezentă, gândindu-se că-l mai văzuse pe bărbatul acela.

— Grozavă zi, nu-i aşa? întrebă el după o scurtă tăcere. Ce uşurare să-ţi scoţi afurisita aia de brasardă!

Femeia şi-l aminti acum pe Amadou. Îl văzuse o dată sau de două ori la mitingurile bolnavilor de RV-41. Cineva îi spusese că Amadou contractase retrovirusul în urma unei transfuzii de sânge, în primele zile ale coloniei. Câţi sun­tem în totali se întrebă ea. Nouăzeci şi trei, sau nouăzeci şi patru? Cinci dintre noi s-au îmbolnăvit prin transfuzie...

— Se pare că marile evenimente au loc întotdeauna câte două, urmă Amadou. Proclamaţia Mîşkin a fost anunţată înainte ca picioroangele să fie văzute pentru prima dată.

— Despre ce vorbeşti? îl privi mirată Eponine.

— N-ai auzit încă de picioroange? chicoti Amadou. Unde Dumnezeu ai fost?

Aşteptă câteva secunde, apoi începu să explice.

— Echipa de explorare a celuilalt habitat lărgeşte de câteva zile locul de penetrare. Azi s-au confruntat dintr-o dată cu şase creaturi ciudate care au ieşit din gaura practi­cată în zid. Se pare că aceste „picioroange”, cum le-a numit reporterul TV, trăiesc în celălalt habitat. Arată ca nişte mingi de golf ataşate la şase picioare multiarticulate gigan­tice şi se mişcă foarte, foarte repede... Au trecut peste oameni, bioţi şi echipament timp de o oră, apoi au dispărut din nou prin locul de penetrare.

Eponine era pe cale să pună câteva întrebări despre picioroange, când Turner ieşi din cabinet.

— Domnule Diaba şi domnişoară Eponine, spuse el, am un raport detaliat pentru fiecare dintre voi. Cine vrea să fie primul?

Încă o dată Eponine remarca superbii ochi albaştri ai medicului.

— Domnul Diaba era aici înaintea mea, aşa că...

— Doamnele mai întâi, o întrerupse Amadou. Chiar şi în Noul Eden.

Eponine intră în cabinetul lui Turner.

— Până acum e bine, îi spuse medicul când rămaseră singuri. Ai în mod clar virusul în organism, dar nu există nici un semn de deteriorare a muşchiului cardiac. Nu ştiu sigur de ce, dar e limpede că boala progresează mai repede la unii decât la alţii...

Cum se face, frumosul meu medic, gândi femeia, că-mi urmăreşti atât de atent starea de sănătate, dar n-ai obser­vat nici măcar o dată privirile pe care ţi le arunc în tot acest timp?

— Te vom ţine pe medicaţia de reglare a sistemului imunitar. Nu are efecte secundare serioase şi s-ar putea ca datorită ei să nu vedem nici o dovadă a acţiunilor distruc­tive ale virusului... Altfel te simţi bine?

Ieşiră împreună în sala de aşteptare. Medicul îi trecu în revistă simptomele ce ar fi indicat că virusul trecuse la alt stadiu de dezvoltare. În timp ce stăteau de vorbă, uşa se deschise şi intră Ellie. La început, Turner îi ignoră prezenţa, dar după câteva clipe avu o evidentă reacţie întârziată.

— Te pot ajuta cu ceva, domnişoară?

— Am venit să-i pun lui Eponine o întrebare, răspunse respectuoasă Ellie. Dacă deranjez, pot aştepta afară.

Medicul clătină din cap, apoi fu surprinzător de inco­erent în ultimele cuvinte adresate lui Eponine. La început, ea nu înţelese ce se întâmpla. Însă când dădu să plece cu Ellie, îl văzu uitându-se lung la eleva ei. De trei ani tânjesc să văd o privire ca asta în ochii lui, gândi Eponine. Nu cre­deam că poate avea o astfel de privire, lar Ellie, binecu­vântată fie ea, nici n-a observat-o.

Fusese o zi lungă. La ora când se îndrepta spre aparta-mentul din Hakone, Eponine se simţea extrem de obosită. Eliberarea emoţională pe care o simţise când îşi scosese brasarda trecuse. Acum era puţin deprimată. Şi se mai lupta şi cu sentimentele de gelozie faţă de Ellie.

Se opri în faţa apartamentului. Fâşia de pânză lată, de culoare roşie, amintea tuturor că înăuntru locuia un purtă­tor de RV-41. Mulţumindu-i iarăşi judecătorului Mîşkin, Eponine trase cu grijă fâşia. Pe uşă rămase o urmă. Am s-o vopsesc mâine, gândi ea.

O dată intrată în apartament, se instală în fotoliul ei moale şi întinse mâna după o ţigară. Simţi un val de plăcere anticipată, în timp ce punea ţigara în gură. La şcoală nu fumez niciodată în faţa elevilor. Nu vreau să fiu un exem­plu rău pentru ei. Fumez numai aici. Acasă. Când sunt singură.

Eponine nu prea ieşea seara. Sătenii din Hakone îi dăduseră limpede de înţeles că n-o doreau în mijlocul lor, ba chiar două delegaţii separate îi ceruseră deschis să părăsească satul, iar pe uşa apartamentului apăruseră mai multe bilete ameninţătoare. Dar Eponine refuzase cu încăpăţânare să se mute. Cum Kimberly nu era niciodată acolo, avea mai mult spaţiu decât şi-ar fi permis în condiţii normale. Şi mai ştia că în nici o zonă a coloniei un purtă­tor de RV-41 n-ar fi fost bine venit.

Femeia adormise în fotoliu şi visa câmpii de flori gal­bene. Aproape că nu auzi ciocăniturile, deşi erau foarte puternice. Se uită la ceas - era ora 23. Când deschise uşa, în apartament intră Kimberly.

— Oh, Ep, cât mă bucur că eşti aici! Simţeam nevoia desperată să discut cu cineva. Cineva în care să pot avea încredere.

Îşi aprinse ţigara cu o mişcare smucită şi izbucni ime­diat într-un monolog dezlânat.

— Da, da, ştiu, spuse ea văzând dezaprobarea din ochii lui Eponine. Ai dreptate, sunt drogată... Dar am nevoie de asta... Senzaţiile artificiale tot sunt mai bune decât să te gândeşti la tine ca la un rahat.

Trase adânc din ţigară şi slobozi fumul în rafale scurte.

— Nemernicul chiar a făcut-o de data asta, Ep... Mi-a dat papucii... Jigodia încrezută crede că poate să facă ce vrea... I-am tolerat aventurile şi chiar le-am lăsat pe unele fete mai tinere să mi se alăture - sexul în trei înlătura plic­tiseala. .. dar eu eram mereu ichiban, numărul unu, sau cel puţin aşa credeam.

Stinse ţigara şi începu să-şi frângă mâinile. Era gata să plângă.

— Iar astă seară, mi-a spus să mă mut... „Ce”, am zis eu, „ce vrei să spui?” „Te muţi”, mi-a spus, Nici un zâm­bet, nici o discuţie. „Strânge-ţi lucrurile. Te aşteaptă un apartament în spate la Xanadu.” „Acolo trăiesc târfele”, i-am zis. A zâmbit puţin şi n-a spus nimic. „Adică, sunt pusă pe liber”, l-am întrebat şi m-a apucat furia. „Nu poţi să faci asta!”, i-am spus. Am încercat să-l lovesc, dar mi-a prins mâna şi m-a plesnit peste faţă. „Ai să faci cum îţi ordon”, mi-a zis. „Ba nu, nenorocitule!” Am apucat o vază şi am aruncat-o. S-a izbit de o masă şi s-a făcut ţăndări. În câteva secunde, doi bărbaţi mi-au legat mâinile la spate. „Luaţi-o de aici”, a spus regele japonez. M-au dus în noul meu apartament. Era foarte frumos. În camera de toaletă era o cutie mare de kokomo rulat. Am fumat o doză întreagă şi am simţit că zbor. Hei, mi-am spus, nu-i chiar atât de rău. Cel puţin nu mai trebuie să-i satisfac dorinţele sexuale bizare. M-am dus la cazinou şi m-am distrat pe cinste până i-am văzut... în public, în faţa tuturor. M-a apucat nebunia - am urlat, am ţipat, am blestemat, chiar am atacat-o. Cineva m-a lovit în cap. M-am pomenit pe podeaua cazinoului, cu Toshio aplecat asupra mea. Mi-a şuierat: „Dacă mai faci vreodată ceva de genul ăsta, ai să fi îngropată lângă Marcello Danni.”

Îşi coborî faţa în mâini şi începu să plângă în hohote.

— Oh, Ep, spuse după câteva secunde, mă simt atât de neajutorată! N-am încotro s-o iau. Ce să fac?

Înainte ca prietena ei să apuce să rostească ceva, vorbi din nou:

— Ştiu, ştiu, aş putea să mă întorc să lucrez în spital. E nevoie de infirmiere, de infirmiere adevărate... apropo, unde-i Lincolnul tău?

Eponine zâmbi şi arătă spre debara.

— Bravo ţie! râse Kimberly. Ţine robotul la întuneric. Scoate-l afară să cureţe baia, să spele vasele, să facă mân­care. Apoi, pac, la loc în debara. Chicoti. Scula lor nu funcţionează, să ştii. Vreau să spun că au una, un fel de sculă, perfect anatomică de altminteri, dar nu li se întăreşte. Într-o noapte când eram singură şi drogată, l-am pus pe unul să se urce pe mine, dar n-a ştiut la ce mă refeream când am spus „bag-o”. Cum n-au ştiut nici unii bărbaţi.

Sări în picioare şi începu să se plimbe prin cameră.

— Nu prea ştiu de ce am venit, îşi aprinse altă ţigară. M-am gândit că poate tu şi cu mine, adică, noi am fost pri­etene un timp... Glasul i se stinse. Acum mă duc la vale, încep să mă simt deprimată. E groaznic, cumplit. Nu pot să suport. Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar tu ai propria ta viaţă... Ar fi mai bine să plec.

Traversă camera şi o îmbrăţişă grăbit pe Eponine.

— Ai grijă de tine, da? Nu-ţi face griji pentru mine, mă voi descurca.

Abia după ce Kimberly închise uşa după ea, Eponine îşi dădu seama că nu scosese o vorbă cât fusese în cameră fosta ei prietenă. Fu sigură că nu avea s-o mai vadă niciodată.