Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

9
Lumina care provenea de la singura fereastră a celulei desena un model pe peretele opus patului lui Nicole. Gratiile ferestrei creau o reţea, o matrice 3x3 aproape per­fectă. Lumina din celulă îi semnala femeii că era timpul să se scoale. Se ridică de pe priciul de lemn şi se spălă pe faţă în lighean. Apoi trase adânc aer în piept şi încercă să-şi adune forţele pentru o nouă zi.

Nicole era destul de sigură că ultima închisoare, în care se afla de vreo cinci luni, era undeva în fâşia agricolă din­tre Hakone şi San Miguel. Fusese legată la ochi, când o mutaseră ultima dată. Totuşi, trăsese repede concluzia că se afla într-o regiune rurală. Din când în când, în celulă pătrundea un puternic miros de animale prin fereastra de patruzeci de centimetri pătraţi aflată chiar sub tavan. În plus, când în Noul Eden era noapte, nu vedea nici un fel de lumină reflectându-se dincolo de fereastră.

Ultimele luni au fost cele mai rele, gândi Nicole şi se ridică pe vârfuri ca să împingă pe fereastră câteva grame de orez condimentat. Fără conversaţie, fără citit, fără mişcare. Două mese pe zi, constând din orez şi apă. Mica veveriţă roşie care o vizita în fiecare dimineaţă apăruse afară. Nicole se retrase ca s-o poată vedea mâncând orezul.

— Eşti singura mea companie, frumoasa mea prietenă, rosti cu glas tare. Şi niciodată n-ai înţeles un cuvânt din ce ţi-am spus.

Veveriţa nu stătea mult. După ce termină raţia de orez, plecă, lăsând-o pe Nicole singură. Ea se uită câteva minute pe fereastră, întrebându-se ce se întâmplase cu familia ei. Până cu şase luni în urmă, când procesul pentru răz­vrătire fusese „amânat sine die” în ultimul minut, lui Nicole i se îngăduise să aibă un vizitator pe săptămână, timp de o oră. Deşi conversaţiile se purtau în prezenţa unui paznic şi orice discuţie despre politică sau evenimentele curente fusese strict interzisă, ea aşteptase cu nerăbdare acele întâlniri săptămânale cu Ellie sau Patrick. De regulă, Ellie era cea care venea. Din unele fraze ticluite cu mare grijă de ambii copii, Nicole dedusese că Patrick era impli­cat într-un gen de muncă în guvern şi avea timpul limitat. La început, se mâniase, apoi se simţise deprimată, când aflase că Benjy fusese instituţionalizat şi nu i se per­mitea s-o vadă. Ellie încercase să-şi asigure mama că, date fiind împrejurările, Benjy era bine. Despre Katie discu­taseră foarte puţin. Nici Patrick, nici Ellie nu ştiuseră cum să-i explice lui Nicole că sora lor mai mare nu se arătase deloc interesată să-şi viziteze mama.

La vizitele anterioare, sarcina lui Ellie fusese întot­deauna un subiect de discuţie. Nicole se simţea emoţionată când îi atingea abdomenul fiicei ei, sau când vorbea despre sentimentele deosebite de a fi mamă.

Ultima vizită a lui Ellie avusese loc cu două luni înainte de naşterea copilului. În săptămâna următoare, Nicole fusese mutată în noua celulă şi de atunci nu mai vorbise cu nici o fiinţă umană. Bioţii care se ocupau de ea nu dădeau nici un semn că i-ar fi auzit întrebările. O dată, într-o criză de frustrare, strigase la Tiasso care îi făcea baia săptămânală:

— Nu-nţelegi? Fiica mea trebuia să aibă un copil, nepotul meu, săptămâna trecută, trebuie să ştiu dacă sunt bine, sănătoşi.

În celulele anterioare, Nicole avusese voie să citească. Ori de câte ori ceruse, i se aduseseră discuri-cărţi de la bibliotecă, aşa că zilele dintre vizite treceau destul de repede. Recitise aproape toate romanele istorice ale tatălui ei, precum şi poezie, istorie şi câteva cărţi de medicină mai interesante. Fusese deosebit de fascinată de paralelele din­tre viaţa ei şi vieţile celor două eroine din copilărie, Ioana d'Arc şi Alienor de Aquitania. Nicole îşi consolidase pro­pria tărie, remarcând că nici una dintre acele femei nu abdi­case de la principiile ei fundamentale, în ciuda lungilor şi grelelor perioade de detenţie.

Imediat după ce se mutase, când Garcia care o servea în noua celulă nu-i returnă şi lectorul electronic o dată cu obiectele personale, Nicole crezuse că se făcuse o simplă greşeală. Totuşi, după ce-l solicită de mai multe ori şi nu-l primi, îşi dădu seama că de acum îi era refuzat privilegiul de a citi.

Timpul trecea foarte încet în noua celulă. Zilnic, se plimba câteva ore pe zi, pentru a-şi păstra active trupul şi mintea. Încerca să-şi organizeze şedinţele de mers, alungând gândurile despre familie, care inevitabil îi inten­sificau sentimentele de singurătate şi deprimare, şi înlocuindu-le cu altele îndreptate către concepte sau idei filozofice generale. Adesea, la sfârşitul acestor şedinţe, se concentra asupra unui eveniment trecut din viaţa ei şi încerca să extragă din el învăţăminte sau sensuri noi.

În timpul unşi astfel de şedinţe, Nicole îşi aminti cu precizie un şir de evenimente ce se petrecuse pe când avea cincisprezece ani. Pe atunci, era deja instalată confortabil împreună cu tatăl ei la Beauvois, şi avea rezultate strălucite la şcoală. Se decisese să se înscrie la concursul naţional pentru selectarea a trei fete care să joace rolul Ioanei d'Arc în seria de spectacole care avea să comemoreze 750 de ani de la martirajul Fecioarei, la Rouen. Nicole se aruncase în concurs cu o pasiune şi o uitare de sine care-l emoţionaseră dar îl şi îngrijoraseră pe tatăl ei. După ce Nicole câştigase etapa regională de la Tours, Pierre încetase să mai lucreze la romanele sale timp de şase săptămâni, pentru a-şi ajuta fiica iubită să se pregătească pentru finala de la Rouen.

Nicole ieşise pe primul loc atât la secţiunea intelectu­ală, cât şi la cea atletică a concursului. Ba chiar obţinuse foarte multe puncte în evaluările de interpretare. Ea şi tatăl ei fuseseră siguri că avea să învingă. Dar când fusese anunţată câştigătoarea, Nicole ieşise pe locul doi.

Ani de zile, am crezut că eşuasem, gândi Nicole în timp ce se plimba prin celula din Noul Eden. Nu conta ce-mi spusese tata despre faptul că Franţa nu era pregă­tită pentru o Ioana d'Arc cu pielea arămie. În mintea mea eram o ratată. Eram distrusă. Abia la Olimpiadă mi-am recăpătat respectul faţă de mine însămi, iar asta a fost doar cu câteva zile înainte ca Henry să mă doboare din nou.

Preţul a fost cumplit. Ani de zile am fost egocentrică din cauza lipsei de autorespect. A trebuit să treacă mult până să fiu în sfârşit mulţumită de mine. Şi abia atunci am fost în stare să dăruiesc altora. Se opri o clipă din gânduri. De ce oare atâţia dintre noi trec prin aceeaşi experienţă? De ce sunt tinerii atât de egoişti, şi de ce mai întâi trebuie să ne găsim pe noi înşine pentru a înţelege că viaţa înseamnă mult mai mult?

Când Garcia care îi aducea întotdeauna mâncarea incluse puţină pâine proaspătă şi câţiva morcovi cruzi, Nicole bănui că era pe cale să aibă loc o schimbare în regimul ei. Două zile mai târziu, un Tiasso veni în celulă cu o perie de păr, farfurii, o oglindă şi chiar un parfum. Nicole făcu o baie lungă şi, pentru prima dată după luni de zile, se aranjă. Când biotul luă albia de lemn şi se pregăti să plece, îi înmână un bilet. „Mâine dimineaţă vei avea un vizitator”, scria în bilet.

În noaptea aceea, Nicole nu putu dormi. Dimineaţa îi sporovăi ca o fetiţă prietenei sale veveriţa, vorbindu-i atât despre speranţele cât şi despre neliniştile ei legate de vizita care se apropia. Se strădui de mai multe ori să-şi aranjeze faţa şi părul, înainte de a le declara pe ambele fără speranţă. Timpul trecea foarte încet.

În cele din urmă, chiar înainte de prânz, auzi paşi pe coridor către celulă şi ţâşni înainte, cu speranţă.

— Katie! ţipă ea când îşi văzu fiica dând ultimul colţ.

— Bună, mamă, rosti Katie descuind uşa şi intrând în celulă.

Cele două femei se îmbrăţişară timp de multe minute. Nicole nu încercă să-şi reţină lacrimile, care-i şiroiau pe obraji.

Se aşezară pe pat, singura mobilă din celulă şi poves­tiră despre familie. Katie o informă că avea o nepoată („Nicole des Jardins Turner”, spuse ea, „ar trebui să fii foarte mândră”), apoi scoase vreo douăzeci de fotografii. Acestea includeau instantanee ale pruncului cu părinţii lui, Ellie şi Benjy, undeva într-un parc, Patrick în uniformă, şi chiar două poze cu Katie în rochie de seară. Nicole le studie una câte una, lăcrimând în mod repetat.

— Oh, Katie! exclamă de mai multe ori.

Când termină, îi mulţumi din inimă fiicei sale pentru fotografii.

— Poţi să le păstrezi, spuse Katie ridicându-se şi apropiindu-se de fereastră.

Deschise poşeta şi scoase ţigările şi o brichetă.

— Iubito, rosti Nicole ezitând, vrei, te rog, să nu fumezi aici? Aerisirea este cumplită. O să miroasă a fum săptămâni întregi.

Katie se uită la mama ei câteva secunde, apoi băgă în geantă ţigările şi bricheta. În acel moment, în faţa celulei sosiră doi Garcia cu o masă şi două scaune.

— Ce-i asta? întrebă Nicole.

— O să luăm masa împreună, zâmbi Katie. Am pus să se pregătească ceva special pentru ocazia asta - pui cu ciu­perci şi sos de vin.

Mâncarea, care mirosea divin, fu adusă în scurt timp în celulă de alt Garcia şi pusă pe masa înfăţată, alături de vesela fină de porţelan şi tacâmurile de argint. Era chiar şi o sticlă de vin şi două pahare de cristal.

Lui Nicole îi fu greu să-şi amintească bunele maniere. Puiul era atât de delicios şi ciupercile atât de fragede, încât mâncă fără să vorbească. De câte ori lua o gură de vin, murmura „Mmm” sau „E fantastic”, dar altfel nu spuse nimic până nu goli farfuria.

Katie, care ajunsese să mănânce foarte puţin, doar ciugulea şi-şi urmărea mama. Când termină, chemă un Garcia să ia farfuriile şi să aducă nişte cafea. Nicole nu mai băuse o ceaşcă de cafea bună de aproape doi ani.

După ce îi mulţumi pentru masă, Nicole întrebă cu un zâmbet cald:

— Tu cum o mai duci, Katie? Cu ce te ocupi? Katie râse grosolan.

— Cu acelaşi vechi rahat. Acum sunt „Director de divertisment” pentru întreaga staţiune Vegas... Mă ocup de toate spectacolele din cluburi... Afacerea merge grozav,

deşi...

Se opri, amintindu-şi că mama ei nu ştia nimic despre războiul din al doilea habitat.

— Ai găsit vreun bărbat care să-ţi aprecieze calităţile? întrebă cu tact Nicole.

— Nici unul care să rămână prin preajmă. Lui Katie îi fu jenă de răspuns şi deveni brusc agitată. Uite ce-i, mamă, spuse aplecându-se peste masă, n-am venit aici să discut despre viaţa mea amoroasă... Am o propunere pentru tine, sau mai degrabă familia are o propunere pentru tine, pe care noi toţi o sprijinim.

Nicole îşi privi nedumerită fiica. Pentru prima dată, observă că aceasta îmbătrânise considerabil în cei doi ani de când n-o mai văzuse.

— Nu înţeleg. Ce fel de propunere?

— După cum poate ştii, guvernul pregăteşte de ceva timp procesul împotriva ta. Fireşte, acuzaţia este răz­vrătirea, ceea ce implică pedeapsa capitală. Procurorul ne-a spus că dovezile împotriva ta sunt covârşitoare şi că în mod sigur ai să fii condamnată. Totuşi, datorită serviciilor pe care le-ai adus în trecut coloniei, dacă pledezi vinovată la acuzaţia mai puţin gravă de „răzvrătire involuntară”, el va renunţa...

— Dar nu sunt vinovată de nimic! spuse cu fermitate Nicole.

— Ştiu asta, mamă, răspunse Katie cu o urmă de nerăbdare. Dar noi - Ellie, Patrick şi cu mine - suntem de acord că există o mare probabilitate să fii condamnată. Procurorul ne-a promis că, dacă pur şi simplu pledezi vinovată la acuzaţia mai puţin gravă, vei fi mutată imediat într-un loc mai plăcut şi vei avea voie să primeşti vizite de la familie, inclusiv de la nepoţica ta... A dat chiar de înţe­les că ar putea interveni pe lângă autorităţi ca să-l lase pe Benjy să locuiască cu Robert şi cu Ellie...

Nicole era răvăşită.

— Voi credeţi că ar trebui să accept acest târg şi să-mi recunosc vinovăţia, deşi mi-am susţinut în mod constant nevinovăţia din momentul în care am fost arestată?

Katie dădu afirmativ din cap.

— Nu vrem să mori. Mai ales fără motiv.

— Fără motiv! Ochii lui Nicole fulgerară. Crezi că voi muri fără motiv? Se ridică de la masă şi începu să se plimbe cu paşi mari prin celulă. Voi muri pentru dreptate, chiar dacă nu există un singur suflet oriunde în Univers care să poată să înţeleagă asta.

— Mamă, cărui scop ar servi asta? Copiii şi nepoata ta ar fi lipsiţi pe vecie de compania ta, Benjy ar rămâne în instituţia aia scârboasă...

— Deci ăsta-i târgul, o întrerupse Nicole cu glas ridi­cat, o versiune mai insidioasă decât pactul lui Faust cu diavolul... Abandonează-ţi principiile, Nicole, şi recunoaşte-ţi vinovăţia, deşi n-ai greşit cu nimic. Şi nu-ţi vinde sufletul pentru o singură răsplată personală pământească. Nu, asta ar fi prea uşor de refuzat... Ţi se cere să închei târ­gul pentru că familia ta va avea de câştigat... Ce argument ar putea fi mai convingător pentru o mamă?

Avea ochii în flăcări. Katie băgă mâna în poşetă, scoase o ţigară şi o aprinse cu o mână tremurândă.

— Şi cine vine la mine cu propunerea? continuă strigând Nicole. Cine îmi aduce mâncare delicioasă, vin şi fotografii ale familiei, pentru a mă înmuia pentru cuţitul pe care să mi-l înfig singură şi care în mod sigur mă va ucide mult mai dureros decât orice scaun electric? Vai, propria mea fiică, rodul iubit al pântecului meu!

Se apropie brusc şi o înhăţă pe Katie.

— Nu juca pentru ei rolul lui Iuda! îi spuse, scuturând-o. Eşti mult mai bună decât atât. Cu timpul, dacă mă vor con­damna şi executa în baza acestor acuzaţii făţarnice, vei aprecia ceea ce fac.

Katie se eliberă din strânsoarea mamei sale şi se retrase împleticindu-se. Trase adânc din ţigară.

— Rahat, mamă, vorbi ea după un moment. Pur şi simplu rahat... Ca întotdeauna, crezi că numai tu ai drep­tate. .. Uite ce-i, am venit aici să te ajut, să-ţi ofer o şansă să continui să trăieşti. De ce nu asculţi şi pe altcineva, măcar o dată în afurisita ta de viaţă?

Nicole se uită la ea câteva secunde. Glasul îi era mai potolit, când vorbi din nou.

— Te-am ascultat, Katie, şi nu-mi place ce am auzit. De asemenea, te-am urmărit... Nu cred o clipă că ai venit, azi, aici, să mă ajuţi pe mine. Asta ar fi în totală discordanţă cu ceea ce am constatat despre caracterul tău în ultimii ani. În toate astea există ceva pentru tine... Nici nu cred că-i reprezinţi în vreun fel pe Ellie şi Patrick. Dacă ar fi fost aşa, ar fi venit şi ei. Trebuie să mărturisesc că puţin mai înainte am traversat o perioadă în care am fost derutată şi m-am gândit că poate le cauzez prea multă durere copiilor mei... Dar în aceste ultime minute, am înţeles foarte clar ce se petrece aici... Katie, draga mea Katie...

— Să nu mă atingi din nou! strigă Katie când Nicole se apropie de ea. Ochii îi erau plini de lacrimi. Şi scuteşte-mă de mila ta ipocrită.

În celulă se lăsă pe moment liniştea. Katie îşi termină ţigara şi încercă să se calmeze.

— Uite ce-i, vorbi în cele din urmă, puţin îmi pasă ce crezi tu despre mine, nu asta-i important, dar de ce, de ce nu te gândeşti la Patrick, la Ellie, şi chiar la micuţa Nicole? E atât de important pentru tine să fii o sfântă încât nu mai contează dacă ei suferă din cauza asta?

— Cu timpul vor înţelege.

— Până atunci vei fi moartă! În foarte scurt timp... Îţi dai seama că data procesului tău va fi stabilită în clipa în care plec de aici şi-i spun lui Nakamura că nu accepţi nici un târg? Şi că n-ai nici o şansă, absolut nici o nenorocită de şansă?

— Nu mă poţi speria, Katie.

— Nu pot să te sperii, nu pot să te înduioşez, nu pot nici măcar apela la judecata ta. Ca toţi sfinţii, asculţi numai de propriile tale voci.

Katie inspiră adânc.

— Atunci, asta este... La revedere, mamă.

Fără să vrea, ochii i se umplură iar de lacrimi. Nicole plângea deschis.

— La revedere, Katie, îi spuse. Te iubesc.
10
— Apărarea îşi poate susţine pledoaria finală.

Nicole se ridică de pe scaun şi ocoli masa. Era mirată că se simţea atât de obosită. Doi ani de închisoare îi dimi­nuaseră în mod clar robusteţea legendară.

Se apropie fără grabă de juriul format din patru bărbaţi şi două femei. Femeia din rândul din faţă, Karen Stolz, venise din Elveţia. Nicole o cunoscuse destul de bine când împreună cu soţul ei avuseseră brutăria lângă casa familiei Wakefield, în Beauvois.

— Salut, Karen, spuse liniştită Nicole, oprindu-se chiar în faţa juraţilor care stăteau pe două rânduri de câte trei scaune fiecare. Ce mai fac John şi Marie? Trebuie să fie adolescenţi de acum.

Doamna Stolz se foi pe scaun.

— Sunt bine, Nicole, răspunse ea foarte încet.

Nicole zâmbi.

— Mai faci în fiecare duminică dimineaţă cornurile alea grozave cu scorţişoară?

Zgomotul ciocănelului răsună în sala tribunalului.

— Doamnă Wakefield, zise judecătorul Nakamura, nu este momentul pentru discutat fleacuri. Pledoaria dumneavoastră finală este limitată la cinci minute şi am pornit deja ceasul.

Nicole îl ignoră. Se aplecă peste bariera dintre ea şi juraţi, cu ochii aţintiţi pe colierul superb de la gâtul doam­nei Stolz.

— Bijuteriile sunt frumoase, şopti ea, dar ar fi meritat mult mai mult.

Ciocănelul lovi din nou. Doi gardieni se apropiară repede de Nicole, dar ea deja se îndepărtase cu spatele de doamna Stolz.

— Domnilor şi doamnelor juraţi, vorbi Nicole, toată săptămâna aceasta aţi ascultat felul m care acuzarea a susţinut în mod repetat că eu am incitat la nesupunere faţă de guvernul legitim al Noului Eden. Pentru presupusele mele acţiuni, am fost acuzată de răzvrătire. Dumneavoastră trebuie să decideţi acum, pe baza dovezilor prezentate în acest proces, dacă sunt vinovată. Când veţi delibera, vă rog să nu uitaţi că răzvrătirea este un delict capital - verdictul de vinovăţie atrage după sine pedeapsa cu moartea... În pledoaria mea finală aş dori să examinez cu grijă structura acuzării. Mărturiile din prima zi au fost total irelevante pentru acuzaţiile ce mi se aduc şi, cred eu, au fost permise de judecătorul Nakamura, violându-se clar legile coloniei referitoare la mărturiile în procese de delicte capitale...

— Doamnă Wakefield, o întrerupse mânios Nakamura, după cum v-am mai spus în această săptămână, nu pot tolera în sala de judecată asemenea comentarii lipsite de respect. Încă o remarcă similară şi nu numai că am să vă acuz de sfidarea Curţii, ci voi pune şi capăt pledoariei pe care o susţineţi.

— În ziua aceea, acuzarea a încercat să arate că moralitatea mea sexuală e îndoielnică şi că, de aceea, eram un posibil candidat la implicarea în conspiraţia politică. Doamnelor şi domnilor, aş fi fericită să discut cu dum­neavoastră în particular neobişnuitele împrejurări asociate cu conceperea fiecăruia dintre cei şase copii ai mei. Totuşi viaţa mea sexuală, trecută, prezentă, şi chiar viitoare, nu are absolut nici o relevanţă în acest proces. Cu excepţia posibilei ei valori ca spectacol de divertisment, acea primă zi de mărturii n-a avut absolut nici un sens.

Din galerie se auziră câteva ţâţâituri, dar gardienii reduseră rapid mulţimea la tăcere.

— Următorii martori ai acuzării, continuă Nicole, au petrecut multe ore implicându-l pe soţul meu în activităţi de răzvrătire. Recunosc că sunt măritată cu Richard Wakefield. Dar vinovăţia lui, sau mai bine zis lipsa vinovăţiei, n-are nici de asemenea nici o importanţă în acest proces. Verdictul dumneavoastră trebuie să fie fun­damentat numai pe dovezile ce arată că eu sunt vinovată de răzvrătire. Acuzarea a sugerat că actele mele de răzvrătire îşi au originea în implicarea în mesajul video care, final­mente, a avut ca rezultat întemeierea acestei colonii. Recunosc că, într-adevăr, am ajutat la pregătirea înre­gistrării video care a fost transmisă din Rama pe Pământ, dar neg categoric că „am conspirat de la bun început cu extratereştrii”, sau că am uneltit în vreun fel cu cei care au construit această navă spaţială împotriva semenilor mei. Am participat la realizarea înregistrării video, aşa cum am arătat ieri când i-am permis acuzării să mă interogheze, pentru că am considerat că nu aveam de ales. Familia mea şi cu mine eram la cheremul unei inteligenţe şi puteri depăşind cu mult orice şi-a imaginat cândva vreunul dintre noi. A existat o îngrijorare majoră că refuzul de a-i ajuta la realizarea mesajului video ar fi condus la represalii împotriva noastră.

Nicole se întoarse la masa apărării şi bău puţină apă, apoi se răsuci iarăşi cu faţa la juraţi.

— Rămân, aşadar, numai două posibile surse pentru vreo dovadă reală care să mă acuze de răzvrătire - mărturia fiicei mele, Katie, şi acea ciudată înregistrare audio, o colecţie dezarticulată de comentarii pe care le-am făcut în faţa altor membri ai familiei mele după ce am fost închisă, pe care aţi auzit-o ieri dimineaţă. Ştiţi prea bine ce uşor pot fi manipulate asemenea înregistrări. Cei doi tehnicieni audio au recunoscut ieri în boxa martorilor că au ascultat sute de ore de conversaţie între mine şi copiii mei, înainte de a veni cu acele treizeci de minute de „dovezi încriminatoare”, din­tre care nu mai mult de optsprezece secunde erau extrase dintr-o singură conversaţie. A spune că vorbele mele din acele înregistrări au fost scoase din context ar fi un eufemism... Privitor la mărturia fiicei mele Katie Wakefield, pot să spun doar, cu mare durere, că a minţit în mod repetat în declaraţiile ei iniţiale. N-am avut niciodată cunoştinţă de aşa-zisele activităţi ilegale ale soţului meu Richard, şi în mod categoric nu l-am sprijinit vreodată în ele. Vă amintiţi că, interogată de mine, Katie a devenit confuză în privinţa faptelor şi, în final, a tăgăduit mărturia ei anterioară, înainte de a se prăbuşi în boxa martorilor. Judecătorul v-a sfătuit să ignoraţi comentariile făcute de fiica mea sub stresul emoţional al interogatoriului, susţinând că sănătatea ei men­tală este fragilă în ultimul timp. Eu vă rog să vă amintiţi fiecare cuvânt pe care l-a spus Katie, nu doar când acuzarea i-a pus întrebări, ci când am încercat să obţin date şi locuri ale acţiunilor de răzvrătire pe care mi le atribuise.

Nicole se apropie de juraţi pentru ultima dată, uitându-se atentă în ochii fiecăruia.

— În fine, dumneavoastră trebuie să judecaţi de partea cui este adevărul în acest caz. Mă prezint în faţa dumnea­voastră cu inima grea, necrezând, nici măcar acum când stau aici, evenimentele care au făcut să fiu acuzată de asemenea delicte grave. Am servit atât colonia, cât şi spe­cia umană. Nu sunt vinovată de nici una dintre acuzaţiile ce mi se aduc. Puterea sau inteligenţa care există în acest Univers uimitor va recunoaşte acest fapt, indiferent de rezultatul procesului.

Afară lumina pălea încet. Gânditoare, Nicole stătea rezemată de peretele celulei şi se întreba dacă aceea avea să fie ultima noapte din viaţa ei. Se cutremură fără să vrea. De când se anunţase verdictul, adormea în fiecare seară aşteptându-se să moară a doua zi.

Garcia îi aduse cina la scurt timp după lăsarea întuneri­cului. În ultimele zile, mâncarea fusese mult mai bună. În timp ce mânca încet peştele fript, Nicole se gândi la cei cinci ani care trecuseră de când ea şi familia întâlniseră primul grup de cercetaşi din Pinta. Ce a mers prosti se întrebă. Care au fost greşelile noastre fundamentalei.

Auzea în minte glasul lui Richard. Veşnic cinic şi neîn­crezător în comportamentul uman, el sugerase la sfârşitul primului an că Noul Eden era prea bun pentru umanitate. „Până la urmă, îl vom distruge, aşa cum am făcut şi cu Pământul”, îi spusese. „Bagajul nostru genetic - tot tacâmul, ştiinţa, tendinţa de cucerire a teritoriilor, agresivitatea şi comportamentul reptilian - este prea puternic ca să fie învins de educaţie şi luminare. Uită-te la amândoi eroii lui O'Toole: Iisus şi Sf. Michael din Siena. Au fost distruşi din cauză că au sugerat că oamenii ar trebui să caute să fie mai mult decât nişte cimpanzei deştepţi”.

Dar aici, în Noul Eden, existau atâtea ocazii pentru o lume mai bună! gândi Nicole. Mijloacele de existenţă erau asigurate. Eram înconjuraţi de dovezi de netăgăduit că în Univers există o inteligenţă mai presus de a noastră. Asta ar fi trebuit să creeze un mediu în care...