Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

1 MAI 2209

Consemnez că în această zi Richard Colin Wakefield şi-a recunoscut familia şi a rostit primele cuvinte. Timp de aproape o săptămână, s-a agitat pentru acest moment, iniţial dând semne de recunoaştere cu faţa şi cu ochii, apoi mişcându-şi buzele pentru a forma cuvinte. Azi dimineaţă mi-a zâmbit şi aproape că mi-a rostit numele, dar primul lui cuvânt adevărat a fost „Katie”, rostit azi după-amiază, după ce iubita lui fiică l-a îmbrăţişat cu putere, ca de obicei.

În familie există un sentiment de euforie, mai ales printre fete. Ele sărbătoresc întoarcerea tatălui lor. Le-am spus în mod repetat, lui Simone şi Katie, că refacerea lui va fi aproape sigur lungă şi dureroasă, dar cred că sunt prea mici ca să înţeleagă ce înseamnă asta.

Sunt o femeie foarte fericită. Mi-a fost imposibil să-mi reţin lacrimile când, chiar înainte de cină, Richard mi-a şoptit clar la ureche „Nicole”. Deşi îmi dau seama că soţul meu nu-i nici pe departe refăcut, acum am certitudinea că până la urmă îşi va reveni şi asta îmi umple inima de bucurie.

18 AUGUST 2209

Încet dar sigur, starea lui Richard continuă să se îmbu­nătăţească. Acum doarme doar douăsprezece ore pe zi, poate să meargă un kilometru fără să obosească şi, ocazional, este în stare să se concentreze asupra unei probleme, dacă este deosebit de interesantă. Încă n-a început să interacţioneze cu ramanii prin intermediul tastaturii şi al ecranului. Totuşi l-a demontat pe prinţul Hal şi a încercat fără succes să determine ce a produs vocea ciudată din camera copiilor.

Recunoaşte primul că nu-i el însuşi. Când poate vorbi despre asta, spune că este „în ceaţă, ca într-un vis, dar nu foarte clar.” Au trecut mai mult de trei luni de când şi-a recăpătat cunoştinţa, dar încă nu-şi aminteşte prea multe despre ce s-a întâmplat cu el după ce ne-a părăsit. Crede că a fost în comă de vreun an. Părerea lui se bazează mai mult pe sentimente vagi decât pe un fapt anume.

Susţine că a trăit în adăpostul aviarilor timp de câteva luni şi că a asistat la o incinerare spectaculoasă. Nu poate furniza alte detalii. De asemenea, a afirmat de două ori că a găsit principalul oraş al octopăianjenilor, în timp ce explora Semicilindrul Sudic, dar cum ceea ce-şi poate aminti se schimba de la zi la zi, e greu să-i dai prea multă crezare memoriei.

I-am înlocuit deja de două ori setul de sonde biome­trice şi am înregistrări foarte lungi ale tuturor parametrilor săi critici. Graficele îi sunt normale, cu excepţia a două zone - activitatea mentală şi temperatura. Undele cerebrale zilnice sfidează orice descriere. În enciclopedia mea medi­cală nu există nimic care să-mi permită să interpretez o pereche din aceste diagrame, darămite întregul set. Uneori, nivelul activităţii lui cerebrale atinge mărimi astronomice; alteori, activitatea pare total oprită. Măsurătorile elec­trochimice sunt la fel de ciudate. Hipotalamusul îi este practic inactiv - asta ar putea explica de ce stă atât de prost cu memoria.

Şi temperatura corpului e ciudată. De două luni e sta­bilă şi are valoarea de 37,8 grade Celsius, mai mare cu opt zecimi de grad decât temperatura „normală” a unui om mediu. I-am verificat toate fişele medicale anterioare zborului; pe Pământ, temperatura lui „normală” era con­stantă şi avea valoarea de 36,9 grade Celsius. Nu-mi explic de ce persistă această temperatură ridicată. Este aproape ca şi cum corpul lui şi vreun agent patogen sunt în echilibru stabil, nici unul neputând să-l supună pe celălalt. Însă ce agent patogen ar putea fi acesta care se sustrage tuturor încercărilor mele de a-l identifica?

Copiii sunt dezamăgiţi de comportamentul lui apatic. Probabil că pe durata absenţei lui l-au ridica întrucâtva la rangul unui mit, dar nu există nici o îndoială că înainte era un bărbat foarte energic. Noul Richard este numai o umbră a omului de altădată. Katie jură că ţine minte cum se hâr­jonea şi se juca exuberant cu tati al ei, când avea doi ani (fără îndoială că memoria i-a fost întărită de poveştile pe care i le-am spus eu, Michael şi Simone în timp ce Richard era plecat), şi deseori este foarte supărată că acum petrece atât de puţin timp cu ea. Am încercat să-i explic că „tati este încă bolnav”, dar nu cred că explicaţia mea a înmuiat-o.

Michael mi-a mutat toate lucrurile înapoi în această cameră, la douăzeci şi patru de ore după întoarcerea lui Richard. E un om atât de cumsecade! Timp de mai multe săptămâni a trecut prin altă fază, puternic religioasă (cred că, în mintea lui, avea nevoie de iertare pentru unele păcate destul de chinuitoare), dar între timp a lăsat-o mai moale din cauza prea multelor treburi care apasă pe umerii mei. Este minunat cu copiii.

Simone se poartă ca o a doua mamă. Benjy o vene­rează, iar ea este incredibil de răbdătoare cu el. Deoarece a comentat în câteva rânduri că Benjy e „puţin greoi”, eu şi Michael i-am explicat despre sindromul Whittingham. Lui Katie încă nu i-am spus. În clipa de faţă, Katie trece printr-o perioadă grea. Nici chiar Patrick, care umblă după ea ca un căţeluş, n-o poate înveseli.

Toţi ştim, chiar şi copiii, că suntem urmăriţi. Am cercetat cu mare atenţie pereţii din camera lor, aproape ca şi cum ar fi fost un joc, şi am găsit în finisajul suprafeţei mai multe neregularităţi minuscule pe care le-am declarat videocamere. Le-am distrus cu uneltele noastre, dar n-am putea spune, cu toată convingerea, că am găsit cu adevărat aparatele de monitorizare. Cel puţin Richard şi-a adus aminte de maxima lui preferată, precum că o tehnologie extraterestră avansată nu poate fi distinsă de magie.

Katie a fost cea mai tulburată în privinţa videocame­relor octopăianjenilor, care stau la pândă. A vorbit deschis şi cu iritare de intruziunea lor în „viaţa ei particulară”. Probabil că are mai multe secrete decât oricare dintre noi. Când Simone i-a spus surorii ei mai mici că, de fapt, lucrul ăsta nu-i important, pentru că, „la urma urmelor, şi Dumnezeu ne urmăreşte tot timpul pe toţi”, am asistat la prima ceartă pe teme religioase între surori. Katie a repli­cat cu „rahat”, un cuvânt destul de urât pentru o fată de şase ani. Faptul că l-a rostit, mi-a reamintit să fiu mai atentă cu propriul meu limbaj.

Luna trecută, l-am dus într-o zi pe Richard la adăpos­tul aviarilor să vedem dacă locul acela avea să-i reîm­prospăteze memoria. De îndată ce ne-am aflat în tunelul din dreapta coridorului vertical, a devenit foarte speriat.

— Întuneric, l-am auzit mormăind. Eu nu văd în întuneric. Dar ei văd.

N-a vrut să mai meargă după ce am trecut de apă şi de cisternă, aşa că l-am adus înapoi în adăpost.

Richard ştie că atât Benjy cât şi Patrick sunt fiii lui Michael şi probabil că bănuieşte că eu şi Michael am trăit ca soţ şi soţie cât a fost el plecat, dar n-a comentat nicio­dată acest lucru. Şi eu şi Michael suntem pregătiţi să-i cerem iertare şi să subliniem faptul că n-am fost amanţi (cu excepţia conceperii lui Benjy) decât la după doi ani de la plecarea lui. Oricum, în momentul de faţă, subiectul nu prea pare să-l intereseze pe Richard.

La scurt timp după ce şi-a revenit din comă, Richard şi cu mine am împărţit vechea noastră saltea conjugală. Ne-am mângâiat mult şi am fost foarte prietenoşi unul cu altul, dar până acum două săptămâni nici vorbă de sex. De fapt, începusem să cred că sexul era unul dintre lucrurile care i se şterseseră din memorie, atât de pasiv era la sărutările mele provocatoare.

Apoi a venit o noapte când, dintr-o dată, l-am avut lingă mine pe vechiul Richard. Este un şablon care apare şi în alte domenii - la răstimpuri, umorul, energia şi inteligenţa de altădată se ivesc pentru o scurtă perioadă de timp. În tot cazul, vechiul Richard a fost pătimaş, amuzant şi plin de fantezie. M-am simţit ca în rai. Mi-am amintit niveluri de plăcere de mult înmormântate.

Interesul lui sexual a continuat trei nopţi la rând, apoi a dispărut la fel de brusc cum apăruse. La început, am fost dezamăgită (Nu asta-i firea omului? Majoritatea timpului vrem să fie bine. Când este cât poate fi de bine, vrem să dureze veşnic), dar acum am acceptat că şi această faţetă a personalităţii lui trebuie să treacă printr-un proces de vin­decare.

Aseară, Richard a determinat pe calculator traiectoria noastră, pentru prima dată de când este iarăşi cu noi.

— Păstrăm încă aceeaşi direcţie, ne-a anunţat mândru. Acum suntem la mai puţin de trei ani-lumină de Sirius.

6 IANUARIE 2210

Patruzeci şi şase de ani. Pârul meu este acum în majoritate cărunt pe părţi şi în faţă. Pe Pământ m-aş fi gân­dit dacă să-l vopsesc sau nu. Aici, în Rama, nu contează.

Sunt prea bătrână ca să fiu gravidă. Ar trebui să-i spun asta fetiţei care creşte în uterul meu. Am fost absolut uluită când mi-am dat seama că, într-adevăr, eram iarăşi însărci­nată. Menopauza începuse deja să se instaleze cu bufeurile ei ciudate de căldură, cu momentele de isterie şi menstruaţi­ile total imprevizibile. Dar sperma lui Richard a mai făcut un copil, o altă adăugire la această familie pierdută în spaţiu.

Este a zecea mea aniversare în Rama. Mi se pare abso­lut imposibil că mi-am petrecut în acest cilindru uriaş numai o cincime din viaţă. Am avut oare, cândva, altă viaţă, pe acea planetă mică aflată la mii de miliarde de kilo­metri depărtare? Chiar am cunoscut şi alţi adulţi în afară de Richard Wakefield şi Michael O'Toole? Oare tatăl meu a fost cu adevărat Pierre des Jardins, renumitul scriitor de romane istorice? Am avut eu, oare, o aventură secretă, de vis, cu Henry, prinţ de Wales, în urma căreia a rezultat prima mea fiică, Genevieve?

Nimic din toate acestea nu pare posibil. Cel puţin nu azi, nu în a patruzeci şi şasea mea aniversare. E ciudat. Richard şi Michael m-au întrebat, fiecare o dată, despre tatăl lui Genevieve. Încă n-am spus nimănui. Nu-i caraghios? Cu ce ar fi putut schimba asta lucrurile aici, în Rama? Cu nimic. Dar a fost secretul meu (împărtăşit numai tatei), încă din momentul conceperii lui Genevieve. Ea era fiica mea. Tatăl ei biologic, mi-am spus întotdeau­na, nu avea nici o importanţă.

Bineînţeles, era o gogoriţă. Ha! Iarăşi cuvântul ăsta. David Brown îl folosea des. Dumnezeule! Nu m-am mai gândit de ani de zile la ceilalţi astronauţi ai misiunii Newton. Mă întreb dacă Francesca şi prietenii ei au scos milioane din misiune. Sper că Janos şi-a primit partea.

Dragul domn Tabori, un bărbat absolut încântător! Hmm! Mă mai întreb cum le-a fost explicată pământenilor fuga lui Rama din atacul nuclear. Ah, da, Nicole, asta-i o aniver­sare tipică. Un voiaj lung, neorganizat, pe uliţa amintirilor.

Francesca era foarte frumoasă. Întotdeauna am fost geloasă pe felul în care ştia să se descurce cu oamenii. I-a drogat ea pe Borzov şi pe Wilson? Probabil. Nu cred nici o clipă că a intenţionat să-l omoare pe Valerii, însă avea o mentalitate cu adevărat perversă. Aşa este majoritatea oamenilor cu adevărat ambiţioşi.

Privind retrospectiv, mă amuză cât de obsedată eram, ca tânără mamă, la cei douăzeci de ani ai mei. Trebuia să reu­şesc în toate. Ambiţia mea era total diferită de a Francescăi. Voiam să arăt lumii că puteam să joc după toate regulile şi totuşi să înving, exact aşa cum făcusem în proba de triplusalt de la Jocurile Olimpice. Ce putea fi mai imposibil pentru o mamă nemăritată decât să fie selecţionată ca astronaut? În mod sigur, în acei ani eram plină de mine. A fost un mare noroc pentru mine şi pentru Genevieve că tata era acolo.

Bineînţeles că, de fiecare dată când mă uitam la Genevieve, ştiam că amprenta lui Henry era evidentă. De deasupra buzelor şi până la bărbie semăna perfect cu el. Nici nu voiam să neg genetica; pentru mine era foarte important doar să reuşesc singură, să-mi dovedesc cel puţin mie că eram o femeie şi o mamă grozavă, chiar dacă nu eram potrivită să fiu regină.

Eram prea neagră ca să fiu regina Nicole a Angliei sau măcar Ioana d'Arc în una dintre paradele aniversare franţuzeşti. Mă întreb câţi ani trebuie să mai treacă până când culoarea pielii să nu mai fie o chestiune controversată printre fiinţele omeneşti de pe Pământ? Cinci sute de ani?

O mie? Ce spunea americanul acela, William Faulkner? Ceva despre faptul că Zambo (un bărbat pe jumătate negru, pe jumătate mulatru) va fi liber numai atunci când toţi vecinii lui se vor trezi dimineaţa şi vor spune, atât faţă de ei înşişi cât şi faţă de prietenii lor, că Zambo e liber. Cred că are dreptate. Am văzut că prejudecăţile rasiste nu pot fi eradicate prin legislaţie. Sau măcar prin educaţie. Călătoria fiecărei persoane prin viaţă trebuie să aibă un moment de revelaţie divină, o clipă de trezire adevărată, în care îşi dă seama, o dată pentru totdeauna, că Zambo şi oricare alt individ din lume de care diferă în vreun fel trebuie să fie liberi, dacă vrem să supravieţuim.

Acum zece ani, când eram sigură că am să mor pe fun­dul puţului, m-am întrebat ce momente din viaţă aş retrăi, dacă mi s-ar oferi posibilitatea. Orele petrecute cu Henry mi-au venit imediat în minte, în ciuda faptului că, mai târ­ziu, el mi-a frânt inima. Chiar şi azi aş zbura bucuroasă cu prinţul meu. Să cunoşti fericirea totală, fie şi numai câteva minute sau ore, înseamnă să fii viu. Când te confrunţi cu moartea, nu-i atât de important că partenerul din marele tău moment te-a dezamăgit sau te-a trădat imediat după aceea. Important este faptul că trăieşti bucuria de moment cu atâta forţă încât simţi că te-ai ridicat deasupra Pământului.

Acolo, în puţ, m-am simţit puţin ruşinată de faptul că amintirile mele despre Henry erau la acelaşi nivel cu cele despre tata, mama şi fiica mea. Dar de atunci mi-am dat seama de faptul că nu sunt unică fiindcă iubesc amintirea acelor ore petrecute cu Henry. Fiecare persoană are eveni­mente sau momente foarte speciale care sunt numai ale ei şi pe care inima le protejează cu zel.

Singura mea prietenă apropiată din studenţie, Gabrielle Moreau, a petrecut o noapte cu Genevieve şi cu mine la Beauvois, cu un an înainte de lansarea expediţiei Newton. Nu ne mai văzuserăm de şapte ani şi ne-am petrecut aproape toată noaptea vorbind, în principal despre eveni­mentele emoţionale majore din viaţa noastră. Gabrielle era extrem de fericită. Avea un soţ chipeş, sensibil, un bărbat de succes, trei copii superbi, sănătoşi şi un conac superb în apropiere de Chinon. Dar „cel mai minunat moment” al lui Gabrielle, mi-a mărturisit ea după miezul nopţii cu un zâm­bet de fetişcană, avusese loc înainte de a-l cunoaşte pe soţul ei. Făcuse o puternică pasiune de şcolăriţă pentru o renu­mită vedetă de cinema, care s-a întâmplat ca, într-o zi, să se afle în Tours. Gabrielle a reuşit cumva să-l întâlnească în camera lui de la hotel şi a vorbit cu el între patru ochi aproape o oră. Înainte de a pleca, l-a sărutat pe buze o sin­gură dată. Aceasta era cea mai de preţ amintire a ei.

Oh, prinţul meu, ieri s-au împlinit zece ani de când te-am văzut pentru ultima dată. Eşti fericit? Eşti un rege bun? Te gândeşti vreodată la campioana olimpică de culoare care ţi s-a dăruit ţie, prima ei dragoste, cu atâta nesăbuită abandonare?

În ziua aceea, pe pârtia de schi, m-ai întrebat indirect de tatăl fiicei mele. Am refuzat să-ţi răspund, nedându-mi seama că refuzul meu însemna că încă nu te iertasem de tot. Dacă ar fi să mă întrebi azi, prinţul meu, ţi-aş spune bucuroasă. Da, Majestatea Ta, Henry, rege al Angliei, tu eşti tatăl lui Genevieve des Jardins. Du-te la ea, cunoaşte-o, iubeşte-i copiii. Eu nu pot. Eu sunt la mai mult de cincizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare.
13
30 IUNIE 2213

Azi noapte toată lumea era prea emoţionată ca să doarmă. În afară de Benjy, binecuvântată fie inima lui, care pur şi simplu nu putea să priceapă ce-i spuneam. Simone i-a explicat de multe ori că ne aflăm într-o uriaşă navă spaţială cilindrică - chiar i-a arătat pe ecranul negru diverse imagini ale lui Rama provenite de la senzorii externi -, dar conceptul continuă să-i scape.

Când ieri a răsunat şuieratul, Richard, Michael şi cu mine ne-am uitat unul la altul preţ de mai multe secunde. Nu-l mai auzisem de atâta timp. Apoi am început să vor­bim toţi deodată. Copiii, inclusiv micuţa Ellie, erau plini de întrebări şi ne simţeau emoţia. Ne-am dus sus imediat, toţi şapte. Richard şi Katie au luat-o la fugă spre ocean, fără să mai aştepte restul familiei. Simone mergea cu Benjy, Michael cu Patrick. Eu o duceam în braţe pe Ellie pentru că picioruşele ei nu se mişcau destul de repede.

Katie deborda de entuziasm când s-a întors în fugă să ne întâmpine.

— Veniţi, veniţi! a spus, apucând-o pe Simone de mână. Trebuie să vedeţi! Culorile sunt fantastice!

Într-adevăr, erau. Arcele curcubeului de lumină porneau de la corn la corn, umplând noaptea ramană cu o reprezen­taţie uluitoare. Benjy se holba spre sud cu gura căscată. După multe secunde, a zâmbit şi s-a întors către Simone.

— E fru-mos, a pronunţat el rar, mândru de cuvântul rostit.

— Da, Benjy, este, a răspuns Simone. Foarte frumos.

— Foar-te fru-mos, a repetat Benjy, întorcându-se din nou să se uite la lumini.

Nici unul dintre noi nu a vorbit în timpul spectacolu­lui, însă după ce ne-am întors în adăpost, conversaţia a durat ore întregi. Fireşte că cineva trebuia să le explice totul copiilor. Simone era singura născută pe vremea ultimei manevre şi fusese doar un copilaş. Richard şi-a asumat sarcina explicaţiilor. Şuieratul şi spectacolul de lumină îi conferiseră energie - aseară a semănat cu el însuşi mai mult decât în oricare alt moment de când s-a întors - şi a fost atât amuzant cât şi plin de informaţii în timp ce relata tot ce ştiam despre şuierături, spectacole de lumină şi manevre ramane.

— Crezi că octopăianjenii au de gând să se întoarcă în New York? a întrebat Katie cu speranţă.

— Nu ştiu, a răspuns Richard, dar este, categoric, o posibilitate.

Katie şi-a petrecut următoarele cincisprezece minute povestind tuturor, pentru a nu ştiu câta oară, despre întâl­nirea noastră de acum patru ani cu octopăianjenul. Ca de obicei, a înfrumuseţat şi a exagerat unele detalii, mai ales din partea solitară a poveştii, înainte să mă fi văzut în muzeu.

Lui Patrick îi place la nebunie povestea. Ar vrea ca sora lui să i-o spună tot timpul.

— Eram acolo, a spus aseară Katie, culcată pe burtă şi mă uitam peste marginea unui uriaş cilindru rotund, care cobora în bezna neagră. Din lateralele cilindrului ieşeau în afară spiţe argintii şi le vedeam strălucind în lumina slabă. „Hei”, am strigat. „E cineva jos, acolo?” Am auzit un zgo­mot ca de perii care se târau pe metal împreună cu un ţiuit. Sub mine s-au aprins lumini. În fundul cilindrului, înce­puse să se caţere pe spiţe o chestie neagră cu cap rotund şi opt tentacule negru-auriu. Tentaculele se înfăşurau în jurul spiţelor în timp ce creatura urca repede în direcţia mea...

— Oc-to-pă-ian-jen, a spus Benjy.

După ce Katie şi-a terminat povestea, Richard le-a spus copiilor că peste patru zile podeaua va începe, proba­bil, să se zgâlţâie. A accentuat că totul trebuia ancorat cu grijă ca să nu zboare şi că fiecare din noi trebuia să fie pregătit pentru o serie de şedinţe în cuva de deceleraţie. Michael a subliniat că ne trebuia cel puţin încă o ladă pen­tru jucăriile copiilor şi mai multe cutii solide pentru lucrurile noastre. Am adunat atâtea vechituri de-a lungul anilor, încât va fi o sarcină grea să asigurăm totul în urmă­toarele câteva zile.

Când Richard şi cu mine ne-am întins pe salteaua noastră, ne-am prins de mână şi am stat de vorbă mai bine de o oră.

La un moment dat, i-am spus că sperasem că viitoarea manevră va semnaliza începutul sfârşitului călătoriei noas­tre în Rama.

— „Speranţa răsare etern în pieptul omenesc.

E imposibil ca omul să nu fie veşnic binecuvântat”

a răspuns el. S-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat la mine cu ochii licărind în semiîntuneric.

— Alexander Pope, a râs el. Sunt sigur că nu s-a gân­dit niciodată va fi citat la şaizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare de Pământ.

— Se pare că te simţi mai bine, iubitule, i-am mângâiat braţul.

Fruntea i s-a încreţit.

— În momentul de faţă totul pare clar. Dar nu ştiu când va coborî din nou ceaţa. Ar putea să se întâmple în orice minut. Şi tot nu pot să-mi amintesc, decât foarte vag, ce s-a întâmplat în cei trei ani cât am fost plecat.

S-a întins la loc.

— Ce crezi că se va petrece? l-am întrebat.

— Cred că va avea loc o manevră. Şi sper să fie una de proporţii. Ne apropiem foarte repede de Sirius şi va trebui să încetinim considerabil dacă ţinta noastră este în sistemul Sirius.

S-a întors şi mi-a luat mâna.

— Pentru tine şi mai ales pentru copii, sper că nu-i o alarmă falsă.
8 IULIE 2213

Manevra a început acum patru zile, exact după pro­gram, de îndată ce s-a sfârşit al treilea şi totodată ultimul spectacol. N-am văzut şi n-am auzit nici un aviar sau octopăianjen, aşa cum n-am mai văzut sau auzit de patru ani. Katie a fost foarte dezamăgită. Dorea să-i vadă pe toţi octopăianjenii întorcându-se în New York.

Ieri o pereche de călugăriţe bioţi au venit în adăpostul nostru şi s-au dus direct la cuva de deceleraţie. Cărau un container mare în care erau alte cinci paturi împletite (fireşte, lui Simone îi trebuie acum altă mărime) şi toate căştile. Le-am urmărit de la distanţă, în timp ce instalau paturile şi verificau instalaţia cuvei. Copiii erau fascinaţi. Scurta vizită a călugăriţelor ne-a confirmat că aveam să trecem în curând printr-o schimbare majoră de viteză.

Se pare că Richard a avut dreptate cu ipoteza privitoare la legătura dintre sistemul principal de propulsie şi con­trolul termic general din Rama. La suprafaţă, temperatura a început deja să scadă. În anticiparea unei manevre îndelungate, am folosit din plin tastatura ca să comandăm îmbrăcăminte pentru vreme rece pentru toţi copiii.

Zgâlţâitul constant ne deranjează din nou viaţa. La început, pentru copii a fost amuzant, dar deja se plâng din cauza lui. În ceea ce mă priveşte, sper că suntem acum mai aproape de destinaţia noastră finală. Cu toate că Michael se roagă „Facă-se voia Domnului”, puţinele mele rugăciuni sunt categoric mai egoiste şi mai specifice.
1 SEPTEMBRIE 2213

Este cert că se întâmplă ceva nou. De zece zile, chiar de când am terminat cu rezervorul şi manevra a luat sfârşit, ne apropiem de o sursă solitară de lumină, situată la trei­zeci de unităţi astronomice² de steaua Sirius. Richard a manipulat cu ingeniozitate senzorii şi ecranul negru, astfel încât această sursă se află tot timpul în centrul monitorului nostru, indiferent care anume dintre telescoapele lui Rama o observă.

Acum două seri am început să vedem o anume claritate în obiectul respectiv. Ne-am gândit că poate era o planetă locuită şi Richard s-a grăbit să calculeze emisia de căldură dinspre Sirius asupra unei planete situată la o distanţă aproximativ egală cu distanţa de la Soarele nostru la Neptun. Cu toate că Sirius este mult mai mare, mai strălu­citoare şi mai fierbinte decât Soarele, a tras concluzia că paradisul nostru, dacă aceea ne era cu adevărat destinaţia, avea să fie totuşi foarte rece.

Aseară am văzut mai clar ţinta. Este o construcţie alun­gită (Richard spune că, de aceea, nu poate fi o planetă -orice are „mărimea respectivă” şi este clar non-sferic „tre­buie să fie artificial”), de forma unui trabuc, cu două şiruri de lumini în partea superioară şi în cea inferioară. Din cauză că nu ştim exact cât de departe este, nu-i cunoaştem cu certitudine mărimea. Oricum Richard face unele estimări, bazate pe viteza cu care ne apropiem, şi crede că trabucul are o sută cincizeci de kilometri lungime şi cinci­zeci de kilometri grosime.

Întreaga familie stă în camera principală şi se uită la monitor. Azi dimineaţă am avut încă o surpriză. Katie ne-a arătat că în vecinătatea ţintei noastre se aflau alte două vehicule. Săptămâna trecută, Richard o învăţase cum să schimbe senzorii care furnizează datele pentru ecranul negru şi, în timp ce noi stăteam de vorbă, ea a accesat sen­zorul radarului îndepărtat, pe care îl folosiserăm prima dată cu treisprezece ani în urmă, ca să identificăm proiectilele nucleare venind de pe Pământ. Trabucul a apărut la mar­ginea câmpului vizual al radarului. Chiar în faţa lui, aproape lipite de el, se aflau alte două obiecte minuscule.

Dacă trabucul uriaş este cu adevărat destinaţia noastră, atunci probabil că vom avea companie.