Kahlil Gibran Iisus, Fiul Omului

mormânt ca duh şi putere. Şi El a păşit în singurătatea noastră şi a stră­ § bătut grădinile patimii noastre. |

El nu zace acolo, în stânca aceea despicată din spaL tele pietrelor. | Noi, care îl iubim, îl vedem cu aceşti ochi pe care 263 El i­a făcut să

vadă; şi L­am atins cu aceste mâini ale

7 y noastre pe care El le­a învăţat să caute.
Vă cunosc pe voi, aceia care nu credeţi în El. Am fost una dintre voi, şi voi sunteţi mulţi; dar numărul vostru se va micşora.

Trebuie să sfărâmaţi harfa şi lira ca să descoperiţi muzica din ele?

Ori trebuie să dobori pomul înainte de a crede că el poartă fruct?
Îl urâţi pe Iisus pentru că cineva din Ţinutul de Miazănoapte a zis că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar voi vă urâţi unul pe altul pentru că fiecare dintre voi se socoteşte prea mare ca să fie fratele celui de lângă el.
Îl urâţi fiindcă cineva a zis că El S­a născut dintr­o fecioară, şi nu din sămânţă de bărbat.

Dar voi nu cunoaşteţi mamele care ajung în mormânt cu pântecul feciorelnic, şi nici bărbaţii care merg în mormânt înecaţi de propria sete.

Nu ştiţi că pământul i­a fost dat în căsătorie soarelui şi că pământul este acela care ne trimite până la munte şi la deşert.

Există un hău ce se cască între cei care îl iubesc şi cei care îl urăsc, între cei care cred şi cei care nu cred.

Dar când anii fac un pod peste acel hău, veţi şti că El, care a trăit în noi, este nemuritor, că El a fost Fiul Domnului, aşa cum şi noi suntem copiii lui Dumnezeu; că El S­a născut dintr­o fecioară, tot astfel cum noi suntem născuţi din glia fără de soţ.
Este ciudat că glia nu dă celor ce cred rădăcinile care să sugă la sânul ei, nici aripile cu care să zboare spre înalt ca să bea şi să se sature cu boabele de rouă ale spaţiului ei.
Dar eu ştiu ce ştiu, iar asta este de ajuns.
Un bărbat din Liban.
După nouăsprezece secole.
Stăpâne, stăpâne cântăreţ, Stăpân al cuvintelor nerostite, De şapte ori m­ am născut şi de şapte ori am murit De la ultima Ta vizită scurtă şi de la salutul nostru trecător.
Şi iată că trăiesc din nou, Amintindu­mi o zi şi o noapte între dealuri, Când apele Tale ne­au înălţat.

După aceea, am traversat multe ţări şi mări, Şi oriunde am ajuns purtat de şa ori de pânze, Numele Tău a fost rugăciune ori ceartă.

Oamenii Te binecuvântează ori Te blestemă;

Blestemul, un protest împotriva eşecului, Binecuvântarea, un imn al vânătorului Care se întoarce de pe dealuri Cu provizii pentru perechea lui.

Prietenii voştri sunt cu noi încă, să ne aline şi să ne sprijine, Iar duşmanii la fel, pentru tărie şi certitudine. Mama Ta este cu noi;

Am văzut strălucirea chipului ei pe trăsăturile tuturor mamelor;

Mâna ei leagănă pătuţul cu blândeţe, Mâna ei împătureşte giulgiul cu tandreţe. Iar Marin Magdalena este încă în mijlocul nostru, Ea, care a băut din oţetul vieţii, iar apoi din vinul ei.
Şi Iuda, omul durerii şi al micilor ambiţii, Şi el calcă pe pământ;
Chiar în aceste momente se hrăneşte din sine când foamea lui nu găseşte altceva, Şi îşi caută şinele înalt în distrugerea de sine.

Şi Ioan, a cărui tinereţe a iubit frumuseţea, se află aici, Şi el cântă, cu toate că nu îl aude nimeni.

Şi Simon Petru cel impetuos, care a negat că ar putea trăi mai mult pentru Tine, Şi el sade în apropierea focului.

S­ar putea să se lepede din nou de Tine înainte de zorii altei zile, Şi totuşi, el voieşte să fie răstignit pentru Tine şi se socoteşte nedemn de această cinste. Iar Caiafa şi Anna încă o duc bine, Şi îi judecă pe cei vinovaţi deopotrivă cu cei nevinovaţi.

Ei dorm în pat de puf în vreme ce acela pe care L­au judecat este biciuit şi ciomăgit.

Iar femeia care a fost prinsă în adulter, Şi ea calcă pe străzile cetăţilor noastre Şi flămânzeşte după pâinea încă necoaptă, Şi ea este singură într­o casă pustie. Şi Pilat din Pont se află printre noi: El stă cu respect dinaintea Ta Şi Te tot întreabă, Dar nu îndrăzneşte să­şi primejduiască rangul ori să desfidă un neam străin;

Şi el încâtse spală pe mâini, Chiar şi acum Ierusalimul ţine vasul de
spălat, iar Roma urciorul, Iar între timp cele două mii de mii de mâini se vor fi
spălat până la albeaţă.
Stăpâne, Stăpâne Poet, Maestru al cuvintelor cântate şi rostite, Ele au construit temple ca să îţi găzduiască numele Şi pe fiecare înălţime au înălţat crucea Ta, Un semn şi un simbol care să îndrume paşii lor greşiţi, Dar nu spre bucuria Ta.
Bucuria Ta este un deal dincolo de vederea lor mărginită, Şi nu le oferă
mângâiere. Ei vor cinsti omul ce le rămâne necunoscut. Şi ce consolare există
într­un om precum dânşii, un om a cărui Bunătate este la fel ca bunătatea lor,
Un zeu a cărui iubire este ca iubirea lor, Şi a cărui îndurare este propria
îndurare? Ei mo cinstesc omul, omul cel viu, Primul om care a deschis ochii şi
a privit spre soare Fără ca pleoapele să­i tremure. Nu, ei nu îl cunosc şi nu vor
fi ca El.
Ei vor să rămână necunoscuţi, să păşească Jân alaiul necunoscutului. ~ Ei voiesc să poarte tristeţea, întristarea lor, Şi nu vor să găsească alinare

în | bucuria Ta.

Inima lor suferindă nu caută consolare în cuvintele Tale şi în cântul Tău. Iar durerea lor, mută şi neştiută, îi face să fie creaturi singuratice şi nedorite. Cu toate că au murmurat despre neamul meu şi semenii mei, Ei trăiesc cu teamă, fără tovarăşi; Şi totuşi, nu vor rămâne singuri. Ei se apleacă spre răsărit când bate vântul dinspre apus.
Ei Te numesc rege Şi vor să fie la curtea Ta. Ei Te socotesc Mesia Şi vor ca ei înşişi să fie unşi cu uleiul sfinţit. Da, ei vor să trăiască din viaţa Ta.

Stăpâne, Stăpâne Cântăreţ, Lacrimile Tale au fost ca ploile de mai Şi râsul Tău, ca valurile mării albe.

Când ai vorbit, cuvintele Tale au fost şoapta îndepărtată a buzelor lor când acele buze trebuia să fie aprinse de foc;

Tu ai râs pentru măduva din oasele lor, care încă nu era pregătită pentru

râs;
Şi Tu ai plâns în locul ochilor lor, care au rămas tot uscaţi.
Glasul Tău a zămislit gândurile lor şi înţelegerea lor.
Glasul a născut cuvintele şi suflarea lor.
De şapte ori m­am născut şi de şapte ori am murit, Iar acum trăiesc din nou şi Te văd, Războinic între războinici, Poet al poeţilor, Rege peste toţi regii, Un om pe jumătate despuiat mergând alături de alţii pe drum.
În fiecare zi, episcopul îşi lasă capul jos Când îţi pronunţă numele.
Şi tot în fiecare zi, cerşetorii spun: „în numele lui Iisus, daţi­ne un bănuţ să ne cumpărăm pâine.”

Ne cerem ajutor unul altuia, Dar în adevăr cerem de la Tine, Precum fluxul din primăvara nevoii şi dorinţei noastre, Iar când ne soseşte toamna, precum refluxul.

Flux ori reflux, numele Tău se află pe buzele noastre, Stăpânul îndurării infinite.
Stăpâne, Stăpân al ceasurilor noastre singuratice, Aici şi acolo, între leagăn şi mormânt, îţi întâlnesc fraţii cei tăcuţi, Oamenii liberi, neîncătuşaţi, Fiii mamei Tale: pământul şi cerul.
Ei sunt precum păsările cerului, Şi precum crinii câmpului.
Ei trăiesc viaţa Ta şi gândesc gândurile Tale Şi devin ecoul cântecului
Tău.
Dar ei rămân cu mâinile goale Şi nu sunt răstigniţi cu mare fast, Şi aceasta este durerea lor.

Lumea îi răstigneşte în fiecare zi, Dar numai câte puţin.

Cerul nu se cutremură, Iar glia nu trece prin chinuri cu morţii ei.
Ei sunt răstigniţi şi nu este nimeni să adeverească chinul lor. Ei îşi întorc faţa către dreapta şi stânga, Şi nu găsesc pe nimeni să le promită un rang în împărăţia Lui.
Şi, cu toate acestea, ei vor fi răstigniţi mereu, mereu, Pentru ca Dumnezeul Tău să fie Dumnezeul lor, Iar Tatăl Tău, Tatăl lor.

Stăpâne, Stăpân al Iubirii, Prinţesa aşteaptă sosirea Ta în iatacul ei parfumat, Şi femeia măritată în cuşca ei; Târfa ce caută pâinea pe străzile

ruşinii ei Şi măicuţa din chilia ei, care nu are soţ; Femeia fără de copii stând la fereastră, Unde îngheţul desenează codri pe geam, Ea Te descoperă în acea simetrie, Şi Te va îngriji, şi va fi alinată.
Stăpâne, Stăpâne Poet, Stăpân asupra dorinţelor noastre mute, Inima lumii tremură la vibraţia inimii Tale, Dar nu arde la cântecul Tău.

Lumea stă şi ascultă glasul Tău într­o încântare tăcută, Dar nu se ridică de pe scaun Ca să urce povârnişurile dealurilor Tale.

Omul va visa visul Tău, dar nu se va trezi odată cu zorile Tale Care sunt visul lui cel mai mare.

El vrea să vadă fără vederea Ta, Dar nu voieşte să­şi târască picioarele până aproape de tronul Tău.

Cu toate acestea, mulţi au fost întronaţi în numele Tău Şi li s­a dat puterea Ta Şi au transformat trecerea Ta de aur în coroane pentru creştetele lor şi în sceptre pentru mâinile lor.
Stăpâne, Stăpân al Luminii, Al cărui ochi sălăşluieşte în degetele
căutătoare ale orbilor, Eşti încă dispreţuit şi batjocorit, Un om prea slab şi
infirm ca să fie Dumnezeu, Un Dumnezeu prea aproape de om ca să ceară
adoraţie.
Slujbele şi imnurile lor, Cuminecătura şi rozariul lor sunt pentru şinele întemniţat.

Tu le eşti şinele încă îndepărtat, ţipătul lor îndepărtat şi patima lor. Dar Stăpâne, Inimă cerească şi Cavaler al visului nostru prea frumos,

încă mai calci pe aici şi astăzi; Nici arcuri, nici săgeţi nu­Ţi pot opri paşii.
Tu mergi prin toate săgeţile noastre. Ne surâzi de sus, Şi cu toate că eşti cel mai tânăr dintre noi toţi, Ne eşti tată tuturor.

Poet, Cântăreţ, Măreaţă Inimă, Fie ca Dumnezeul nostru să­Ţi binecuvânteze numele, Şi pântecul ce Te­a pâirtat, şi sânul ce Ţi­a dat lapte.

Şi fie ca Dumnezeu să ne ierte pe noi toţi.

SFÂRŞIT