Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 17

ÎN SPATELE CORTINEI

Epib qa bpm vium wn bpm

ixizbumvb kwuxtmf epmzm

Q bziksml lwev Mzqk Pmqvh?¹⁷
Acum, că aveam acces la sistemul de testare pentru centrale (SAS), Lewis şi cu mine am vrut să obţinem numerele de dial-up pentru toate centralele, ca să putem monitoriza orice telefon din zona de acoperire a Pacific Bell. Decât să aplicăm de fiecare dată „ingineria socială” pe pielea vreunui angajat de la companie, ca să ne dea numărul de dial-up, voiam să le avem pe toate deodată.

Aflasem de la un angajat din Pasadena, tipul care mi-a citit la telefon drepturile de autor din manualul SAS, cum folosesc ei acest sistem. Tehnicianul care efectua testarea liniei forma manual numărul de dial-up pentru punctul de acces (RATP) al centralei de care ţinea linia care era testată. Tehnicienii aveau o listă de numere de dial-up pentru RATP-uri din toate centralele de care se ocupau.

O mică problemă: cum să fac rost de o copie a listei numerelor de dial-up SAS pentru toate centralele, când eu nu ştiam nici măcar cum se numeşte nefericita aia de listă? Apoi mi-am dat seama că s-ar putea să existe o cale. Poate că informaţia era deja disponibilă într-o bază de date. Am sunat biroul de la Pasadena care folosea SAS-ul pentru a testa liniile când un abonat avea probleme cu telefonul. M-am prezentat ca fiind „de la tehnic” şi am întrebat dacă pot să verific nişte numere de dial-up SAS din baza lor de date. „Nu”, a venit răspunsul. „Nu există bază de date, avem doar lista pe hârtie.”

Hait! L-am întrebat: „Pe cine sunaţi când aveţi o problemă tehnică cu o unitate SAS?”.

Încă un exemplu de cât de mult vor oamenii să te ajute atunci când au motive să creadă că eşti un coleg de-al lor: omul mi-a dat numărul de telefon al unui birou al Pacific Bell din Valea San Fernando. Majoritatea oamenilor sunt atâââât de doritori să ajute.

Am sunat acolo, am dat la telefon peste unul dintre şefi şi i-am spus: „Sunt de la San Ramon, de la tehnic”, adică de la una dintre unităţile tehnice principale ale Pacific Bell din California de Nord. „Punem numerele dial-up ale SAS într-o bază de date, aşa că vrem să împrumutăm o listă completă cu toate numerele. Aveţi cumva aşa ceva?”

„Am”, a spus el, înghiţind povestea mea fără ezitare, pentru că era un individ foarte adânc îngropat în schema organizatorică a companiei Pacific Bell şi nici prin cap nu i-ar fi trecut că un ins venit din afară ar putea ajunge până la el.

„E prea lungă pentru fax?”

„Cam o sută de pagini.”

„Atunci aş dori să vin să împrumut un exemplar pentru câteva zile. Sau vin eu în persoană, sau trimit pe cineva. E bine aşa?”

Şi mi-a spus unde se găseşte biroul lui.

Alex a fost din nou entuziasmat să iasă la înaintare pentru mine. Îmbrăcat într-un costum de om de afaceri, a mers cu maşina la unitatea tehnică a Pacific Bell din Valea San Fernando. Dar omul nu i-a dat doar pachetul, aşa cum ne aşteptaserăm. L-a tot pisat pe Alex să-i spună la ce îi trebuie informaţia.

A fost un moment jenant. Era primăvară în California de Sud. Afară era cald; iar Alex purta mănuşi.

Când individul a văzut că Alex are mănuşi, s-a uitat la el şi i-a spus: „Pot să văd un act de identitate?”.

Încă un moment penibil.

Puţine lucruri în viaţă sunt mai valoroase decât capacitatea de a gândi rapid atunci când situaţia i-ar întoarce cu roatele în sus pe cei mai mulţi.

Alex i-a spus nonşalant: „Nu lucrez la Pacific Bell. Sunt de la vânzări şi merg la şedinţa companiei Pacific Bell din centru. M-au rugat să le fac un serviciu, să ocolesc puţin şi să ridic un pachet”.

Omul s-a uitat la el o clipă.

Alex i-a spus: „E în regulă. Dacă asta vi se pare o problemă, nu e mare scofală”. Şi a făcut stânga împrejur, ca şi cum ar fi vrut să plece.

Omul i-a spus: „Nu, stai. Uite”. Şi i-a întins pachetul lui Alex.

Când mi-a prezentat biblioraftul care conţinea toate numerele de dial-up SAS ale tuturor centralelor din California de Sud, Alex avea un zâmbet larg, de tipul „am făcut-o!”.

După ce am copiat paginile, Alex a mers la un oficiu comercial public de facturare al Pacific Bell şi a convins o secretară să pună pachetul în poşta intradepartamentală, pentru a-i fi returnat omului care i-l împrumutase – astfel ne acopeream urmele, evitând orice întrebări despre un biblioraft lipsă, care ar fi putut conduce la concluzia că SAS fusese deconspirat; în acelaşi timp, Alex rămânea incognito.

Într-o zi, am avut impresia că şi Lewis ar putea fi ţinta unei anchete. Am verificat, ca să fiu sigur, şi am descoperit că sunt interceptate toate telefoanele companiei la care lucra Lewis, Impac Corporation. De ce? Să aibă Eric vreo legătură cu toate astea? Eu şi Lewis am decis să-l sunăm pe Eric, să vedem dacă îl putem încolţi şi să ne spună totul.

Lewis a făcut apelul, iar eu ascultam şi dădeam indicaţii de regie.

Eric a răspuns cu un hmm neutru. În final, a spus: „Se pare că aveţi probleme, băieţi”. Mulţumesc, mare ajutor, ce să zic.

Eric a întrebat: „Care este unul din numerele de monitorizare? Aş vrea să sun ca să văd ce obţin”. Lewis i-a dat un număr de monitorizare care era folosit pentru interceptarea uneia dintre liniile de la Impac: 310 608-1064.

Lewis i-a spus: „Încă un lucru ciudat – acum am un interceptor şi pe numărul din apartamentul meu”.

„Ciudat, într-adevăr”, i-a răspuns Eric.

Lewis, din nou: „Ce crezi că se întâmplă, Eric? Kevin mă tot bate la cap cu întrebările astea. Ar vrea să emiţi şi tu nişte ipoteze. Să fie la mijloc oamenii legii?”.

„Nu ştiu.”

Lewis a insistat: „Spune da, ca să nu mai pună întrebări”.

Eric a răspuns: „Cred că nu. Cred că e doar compania de telefonie”.

„Păi dacă monitorizează toate liniile de la locul meu de muncă, vor avea de ascultat mii de convorbiri telefonice pe lună”, i-a răspuns Lewis.

A doua zi, cu mine ascultând prin difuzor, Eric l-a sunat pe Lewis, care a întrebat direct: „Suni de pe o linie sigură?”.

Eric i-a răspuns: „Da, sun de la un telefon public” şi apoi s-a lansat iar în tirada de plângeri cu „trebuie să-mi respectaţi intimitatea”.

Apoi, ca din senin, l-a întrebat pe Lewis: „Ai cumva instalate servicii CLASS la slujbă?”.

Se referea la „serviciile de semnalizare locală”, cum ar fi afişarea apelantului, redirecţionarea selectivă, răspunsul automat şi alte servicii, care nu erau accesibile publicului larg. Dacă ar fi spus da, Lewis ar fi mărturisit că a comis o infracţiune.

Înainte ca Lewis să aibă şansa de a nega, am auzit la capătul dinspre Eric un sunet clar ce indica un apel în aşteptare.

I-am spus lui Lewis: „De când au telefoanele publice servicii de punere în aşteptare?!”.

Eric a mormăit că trebuie să părăsească telefonul pentru o clipă. Când a revenit, l-am provocat să spună dacă într-adevăr sună de la un telefon public. Eric şi-a schimbat povestea, spunând acum că sună de la telefonul prietenei lui.

În timp ce Lewis continua convorbirea, eu am sunat la apartamentul lui Eric. Mi-a răspuns un bărbat. Am încercat din nou, poate formasem greşit. Acelaşi om. I-am spus lui Lewis să-l preseze pe tema asta.

Lewis a spus: „La telefonul tău de acasă răspunde un individ. Ce dracu’ ai de spus despre treaba asta, Eric?”.

Răspunsul lui a fost „nu pricep ce vrei să-mi spui”.

Dar Lewis nu-l lăsa. „Cine e în apartamentul tău, Eric?”

„Nu ştiu ce se întâmplă. Nu ar trebui să fie nimeni în apartamentul meu. Mă duc să verific”, a răspuns Eric.

„Cu toată tevatura asta, o să trec pe modul «securitate». Ţineţi-mă la curent.” Şi a închis.

Atât de multe minciuni despre lucruri mici, care nu contează.

Eric devenea un mister care merita rezolvat, pe picior de egalitate cu cutiile de interceptare. Deocamdată, tot ce aveam erau trei numere provenind de undeva din Oakland, conectate la cutii.

Unde îşi aveau originea, fizic, apelurile de monitorizare? Nu era foarte dificil de aflat. Pur şi simplu am sunat la MLAC, centrul de alocare mecanică a liniilor telefonice, am furnizat unul dintre numerele de telefon şi mi s-a dat adresa fizică a liniei telefonice alocate: str. Webster nr. 2150, Oakland, birourile Departamentului de securitate al Pacific Bell. Iniţial avuseseră sediul la San Francisco, dar se mutaseră în partea cealaltă a golfului.

Minunat. Dar era doar unul dintre numere. Voiam să cunosc totul despre numerele folosite de securitatea de la Pacific Bell ca să se lege la cutiile lor secrete de monitorizare. I-am cerut doamnei de la MLAC să se uite la ordinul de serviciu original prin care se înfiinţase numărul deja descoperit de mine. După cum mă aşteptam, ordinul arăta că se înfiinţaseră în acelaşi timp mai multe numere – cam treizeci. Iar ele îşi aveau originea în ceea ce eu am numit „camera de interceptare”, unde erau înregistrate toate telefoanele urmărite. (De fapt, după cum aveam să aflu mult mai târziu, nu exista o sală specializată în asemenea interceptări. Când începea o convorbire pe oricare dintre liniile supravegheate, aceasta era captată de un aparat de înregistrare cu declanşare prin voce aflat pe biroul anchetatorului care se întâmpla să investigheze cazul, pentru a fi ascultată oricând considera el – sau ea – că e cazul.)

Acum, că aveam numerele de monitorizare, trebuia să-mi dau seama care de unde sună. Mai întâi, am apelat fiecare dintre numere, ştiind că acelea care nu-mi dau un ton de ocupat nu sunt active; pe acelea le-am ignorat.

Pentru toate celelalte, acelea care erau folosite pentru intercepţii, am sunat la centrul de calcul Oakland şi am aplicat „ingineria socială” asupra unui tehnician, pe care l-am convins să-mi dea o comandă QCM (afişarea numerelor apelate) pe circuitul de comutaţie DMS-100 care deservea acel număr. QMC dă ultimul număr format de telefonul respectiv.

Cu această nouă informaţie, acum aveam o listă a numerelor de dial-up de monitorizare pentru toate interceptările telefonice din statul California.

Codul de zonă şi prefixul numărului de monitorizare mă ajutau să identific centrala din care se realiza interceptarea. Dacă eu şi Lewis cunoşteam pe cineva care avea un număr deservit de centrala respectivă, unde era activă o cutie, eu sunam la centrală şi spuneam că sunt de la securitatea de la Pacific Bell şi le explicam: „Avem una din cutiile noastre la voi. Vă rog să ne daţi traseul legăturii”. După câţiva paşi, aveam numărul telefonului-ţintă pe care era pusă interceptarea. Dacă nu aparţinea vreunei persoane cunoscute, exploram următorul număr de urmărire.

Am continuat să verific interceptările, ca măsură de siguranţă, fiind mereu în gardă, în timp ce încercam să-mi dau seama în ce ape se scaldă Eric. Mi-a venit în minte o abordare la care nu mă gândisem înainte. Am sunat la Centrul de Control al Comutaţiei care administra centrala care îi furniza lui Eric servicii telefonice şi am convins tehnicianul să îmi dea un LHB, un „segment de istorie a liniei”, o metodă de a obţine un raport privind ultimul număr telefonic format de la un telefon deservit de un circuit de comutaţie 1A ESS.

După aceea, am început să sun şi să cer LHB-uri de câteva ori pe zi, ca să aflu ce numere sună.

Când am auzit unul din acele numere apelate, m-au trecut sudorile reci. Eric sunase la 310 477-6565. Nu era nevoie să-l mai caut. Era un număr care mi se întipărise în memorie:

Sediul din Los Angeles al FBI!

Fir-ar al dracului!

L-am sunat pe Lewis la lucru de pe telefonul meu celular clonat şi i-am spus: „Porneşte radioul tău de amatori”. El ştia că de fapt îi comunic altceva, cu totul diferit: „Porneşte telefonul tău mobil clonat”. (Era acel tip de om care preferă să se concentreze asupra unui singur lucru la un moment dat; când se ocupa de treaba pe care o avea de făcut, îşi oprea telefonul mobil şi pagerul, ca să nu-i întrerupă şirul gândurilor.)

Când am ajuns să vorbim de pe un telefon mobil sigur, i-am spus: „Amice, am pus-o. Am făcut un LHB pe linia lui Eric. Omul, naiba să-l ia, sună la FBI!”.

Nu a părut deloc îngrijorat. Cu totul lipsit de emoţii. Poftiiiim?!

Mă rog, poate că mai era lume prin birou şi nu putea reacţiona. Sau poate era aroganţa lui tipică, acea atitudine de superioritate, ideea că el este invulnerabil.

I-am spus: „Trebuie să-ţi dispară din apartament şi din birou toate dischetele şi toate însemnările. Tot ce are vreo legătură cu SAS trebuie să depozitezi într-un loc sigur. Eu am să fac la fel”.

Nu părea să creadă că un apel la FBI e chiar o mare scofală.

„Fă cum ţi-am zis!”, i-am spus, încercând să nu urlu la el.

Bunul-simţ mi-a dictat următorul apel, la Biroul de Nume şi Adrese al Pacific Bell. Era un efort rutinier, dar a produs un rezultat neaşteptat. O domnişoară veselă mi-a răspuns şi mi-a cerut PIN-ul; i-am dat unul pe care îl furasem cu câteva luni în urmă, când am intrat în baza de date CNL, după care i-am dat cele două numere ale telefoanelor din apartamentul lui Eric.

„Primul, 310 837-5412, e listat pe numele Joseph Wemle, din Los Angeles”, mi-a spus ea. „Şi e secretizat.” Adică era acea informaţie pe care compania telefonică nu ţi-o furnizează. „Al doilea, 310 837-6420, este tot pe numele Joseph Wemle şi e de asemenea secretizat.” Am rugat-o să-mi spună numele literă cu literă.

Deci numele „Eric Heinz” era fals, iar numele lui real era Joseph Wemle. Sau poate că Eric avea un coleg de apartament… Ceea ce părea foarte improbabil pentru un ins care avea câte-o altă femeie în fiecare seară. Sau poate că a înregistrat telefonul sub un nume fals.

Cel mai probabil, Eric Heinz era un nume fals, iar Joseph Wemle era numele lui real. Trebuia să aflu cine este cu adevărat acest individ şi trebuia să o fac repede.

De unde să încep?

Poate că formularul de cerere pentru închiriere pe care îl depusese la complexul de locuinţe conţinea informaţii – referinţe sau orice altceva.

The Oakwood Apartments, unde îi făcusem eu şi Lewis vizita-surpriză, s-a dovedit a fi doar una dintre multele proprietăţi deţinute la nivel naţional de un conglomerat imobiliar. Apartamentele erau închiriate companiilor care trimiteau angajaţi în delegaţii sau unor persoane recent mutate într-un oraş nou şi care aveau nevoie de un acoperiş deasupra capului până găseau un bârlog convenabil. Azi, compania se descrie pe sine ca fiind „cea mai mare companie din lume pentru soluţii de cazare prin închiriere”.

Ca să lămuresc lucrurile, am găsit numărul de fax al sediului mondial al Oakwood, apoi am hackuit un circuit de comutaţie al unei companii de telefonie şi am făcut temporar o deviere de apel a liniei telefonice, astfel încât orice fax care intra era transferat la faxul unui centru de copiere din Santa Monica.

Am sunat la sediul corporaţiei Oakwood, am cerut numele unui manager, apoi am sunat la biroul de închirieri din clădirea lui Eric. Mi-a răspuns o domnişoară cu o voce plăcută şi foarte săritoare. M-am dat drept managerul al cărui nume îl obţinusem şi i-am spus: „Avem nişte probleme legale cu unul dintre chiriaşii de acolo. Te rog să-mi trimiţi prin fax formularul de cerere al lui Joseph Wemle”. Ea mi-a spus că o să se ocupe imediat de asta. M-am asigurat că numărul de fax de la sediul cel mare era exact cel pe care îl deviasem eu spre centrul de copiere Kinko’s.

Am aşteptat până când am crezut că faxul va fi fost trimis, apoi am sunat la centrul unde fusese trimis faxul. I-am spus managerului de acolo că sunt supervizor la un alt Kinko’s şi i-am explicat: „Am aici un client care aşteaptă un fax. Tocmai şi-a dat seama că a dat numărul de fax de la alt centru de copiere”. Le-am cerut să localizeze faxul şi să-l retrimită la centrul „meu”. Acest al doilea pas era menit să împiedice orice sticlete federal să-şi dea seama de munca mea. Numesc asta „spălare de faxuri”.

Peste o jumătate de oră, am oprit la centrul Kinko’s de lângă mine şi am cules faxul, plătind cu bani-gheaţă.

Dar după atâta efort cererea nu m-a lămurit în niciun fel. Nu a făcut decât să sporească misterul. În general, corporaţiile-proprietari ai unor complexuri de locuit cer informaţii detaliate, ca să se asigure că noii clienţi nu pun riscuri financiare. Dar în acest caz Oakwood îi închiriase un apartament unui ins care practic nu furnizase nimic. Nici referinţe, nici conturi bancare, nici adrese anterioare.

Şi, cel mai semnificativ, nu se menţiona nicăieri numele lui Eric. Apartamentul fusese închiriat pe acelaşi nume pe care apărea şi serviciul telefonic, Joseph Wemle. Unica informaţie din întreaga cerere era un număr de telefon: [phone]. Şi chiar şi asta era o chestie curioasă. Nu era un număr într-un birou, ci, aşa cum am aflat cu uşurinţă, un număr de mobil furnizat de PacTel Cellular.

Dar măcar mi-a furnizat un fir pe care să-l urmăresc.

Am sunat la PacTel Cellular şi am aflat numărul magazinului care vânduse telefonul celular listat în cererea de închiriere a lui Eric: One City Cellular, din cartierul Westwood din Los Angeles, o zonă care includea şi campusul universităţii din California. Am sunat la magazin sub pretextul că vreau informaţii despre contul „meu”.

„Cum vă numiţi, domnule?”, m-a întrebat doamna de la celălalt capăt al liniei.

I-am spus: „Ar trebui ca telefonul să fie trecut la «Guvernul SUA», sperând că ea va corecta eroarea… asta dacă a existat vreo eroare.

Şi în acelaşi timp sperând că ea este destul de amabilă încât să-mi dea numele contului.

Mi l-a dat. „Sunteţi Mike Martinez?”, m-a întrebat ea.

Ce mama dracului?

„Da, sunt Mike. Apropo, puteţi repeta numărul meu de cont?”

Îmi asumam un risc, dar era o funcţionară la un magazin de telefoane mobile, nu un reprezentant bine antrenat al Serviciului clienţi de la compania de telefonie mobilă. Nu avea nicio bănuială şi mi-a citit numărul contului.

Heinz. Wemle… Martinez. Ce mama dracului se petrece aici?

Am sunat din nou la magazinul de telefoane mobil. Mi-a răspuns aceeaşi domnişoară. Am închis, am aşteptat puţin şi am încercat din nou. De data asta, a răspuns un individ. I-am dat numele „meu”, numărul telefonic şi numărul de cont. „Am pierdut ultimele trei facturi”, i-am spus, cerându-i să mi le trimită pe loc prin fax. „Am şters din greşeală lista de contacte din telefonul mobil şi îmi trebuie facturile ca să o reconstitui”, am spus eu.

În doar câteva minute, îmi trimitea facturile prin fax. M-am grăbit spre Kinko’s, conducând rapid, dar atent totuşi ca să nu mă tragă poliţia pe dreapta. Voiam să aflu cât mai devreme posibil ce se află în acele facturi.

Faxul s-a dovedit a fi mult mai scump decât scontasem. M-am uitat la facturile lui Martinez şi mi-a căzut falca. Fiecare dintre cele trei facturi lunare era lungă de aproape douăzeci de pagini, cu peste o sută de convorbiri. Multe dintre ele erau cu codul de zonă 202 – Washington, D.C. — plus o puzderie de apeluri către 310 477-6565, adică sediul FBI de la Los Angeles.

Rahat! Încă o confirmare că Eric trebuie să fie agent FBI. Situaţia devenea tot mai îngrijorătoare ori de câte ori răsturnam un bolovan. Toate indiciile mă conduceau spre inşii pe care voiam să-i ocolesc cel mai mult.

Ia stai un pic. Nu era unica posibilitate. Noul meu „prieten” Eric Heinz putea într-adevăr să fie agent, dar dacă mă gândeam mai bine, era totuşi greu de crezut – ştiam deja că face mai mult decât să frecventeze cluburi de rock-and-roll. Persoanele din anturajul lui îl includeau pe intermediarul nostru iniţial Henry Spiegel, care îmi spusese că pe vremuri o angajase pe Susan Headley, adică Susan Thunder, acea prostituată-hacker care mă arătase cu degetul după ce pătrunsesem la centrul COSMOS şi care într-un rând chiar îmi tăiase cablul telefonic de la complexul de apartamente al mamei, din răzbunare. Şi mai erau şi poveştile lui Eric, care spunea că făcea sex în fiecare noapte cu câte o altă stripteuză.

Nu, categoric nu părea a fi genul de om în stare să treacă de procesul riguros de filtrare a candidaţilor de la FBI. Aşa că mi-am închipuit că nu e niciun fel de agent. Poate că era doar un ins pe care FBI îl avea la mână cu ceva, pe care îl puseseră la muncă – un informator confidenţial, adică un turnător. Dar de ce?

O singură explicaţie avea noimă: FBI-ul încerca să prindă nişte hackeri.

FBI-ul mă mai avusese în colimator mai înainte şi a făcut astfel încât arestarea mea să se bucure de o acoperire în presă imensă. Iar acum, dacă nu mă înşelam, Biroul îmi flutura prin faţa ochilor o momeală. Punându-mă în contact cu Eric, agenţii comiteau echivalentul fluturării unei sticle de scotch pe sub nasul unui alcoolic care „s-a lăsat”, ca să vadă dacă va cădea sau nu din nou în patimă.

Cu patru ani înainte, în 1988, USA Today chiar suprapusese figura mea peste o fotografie imensă a lui Darth Vader, pe prima pagină a secţiunii economice, botezându-mă „Darth Vader al lumii hackerilor” şi bătând monedă pe mai vechea etichetare „Hackerul părţii întunecate”.

Deci poate că nu ar trebui să par surprins că FBI-ul a decis să mă considere o prioritate.

Şi nici nu le era greu. La urma urmei, când eram foarte tânăr, procurorii au considerat că fac un lucru îndreptăţit aiurindu-l pe judecător cu povestea aceea absurdă cum că eram în stare să lansez o rachetă nucleară sunând la NORAD şi fluierând în telefon. Îmi era al naibii de limpede că nu vor ezita să o facă din nou, acum, că aveau această şansă.

Adresa de pe factura telefonică a lui Mike Martinez s-a dovedit a fi a unui birou de avocaţi din Beverly Hills.

Am sunat la biroul de avocatură, susţinând că sunt de la One City Cellular, care îi vânduse lui Martinez telefonul. „Aţi rămas în urmă cu plata”, i-am spus fetei care mi-a răspuns. „Păi nu noi plătim facturile”, mi-a spus ea. „Noi doar le trimitem mai departe la o cutie poştală din Los Angeles” şi mi-a dat numărul cutiei şi adresa – Federal Building¹⁹, de pe bulevardul Wilshire nr. 11000. Da, era de rău.

Am sunat apoi la Inspecţia Poştei din Pasadena. „Vreau să depun o plângere”, am spus. Cine este inspectorul pentru zona Westwood din Los Angeles?”

Folosind numele inspectorului, am sunat la oficiul poştal din Federal Building, am cerut dirigintele şi am spus: „Vreau să vă uitaţi pe cererea pentru această cutie poştală şi să-mi daţi numele şi adresa petentului”.

„Cutia poştală este înregistrată pe numele FBI-ului, aici, la Wilshire nr. 11.000.”

Vestea nu mai constituia o surpriză pentru mine.

Deci cine era persoana care se dădea drept Mike Martinez? Şi ce relaţie avea această persoană cu FBI-ul?

Voiam cu disperare să ştiu cât de multe ştie guvernul despre mine, dar nu avea sens să sap mai departe. Ar fi însemnat să mă scufund tot mai adânc în problemă şi să măresc probabilitatea de a fi în cele din urmă încolţit şi trimis înapoi la închisoare. Iar asta nu puteam suporta. Dar oare chiar voi putea rezista acestui impuls?