Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 20

FLAGRANT DELICT PE STIL INVERS

Wspa wdw gae ypte rj gae dilan lbnsp loeui V

tndllrhh gae awvnh „HZO, hzl jaq M uxla nvu?”²⁰
Direcţia de Permise de Conducere (DMV) a statului California avea să devină una dintre sursele mele cele mai importante de informaţii şi, ulterior, avea să mă ajute să scap ca prin urechile acului. Cum am căpătat accesul la DMV e o poveste în sine.

Primul pas: să aflu ce număr de telefon folosesc poliţiştii pentru apelurile oficiale la DMV. Am sunat la sediul şerifului din Orange County, am cerut legătura la Unitatea Telex şi i-am cerut ajutorului care mi-a răspuns: „Îmi trebuie numărul DMV, ca să aflu cum a rămas cu o fotografie de pe un permis auto, pe care am cerut-o acum două zile”.

„Cu cine vorbesc?” a întrebat el.

„Sunt locotenentul Moore”, i-am spus. „Am sunat la 916 657-8823, dar numărul acesta pare să nu mai funcţioneze.”

În favoarea mea lucrau trei elemente. Mai întâi, îl contactasem pe ajutor pe un număr intern, de pe care nu avea motive să creadă că l-ar putea suna cineva din afara departamentului şerifilor. Al doilea, mi-am asumat un risc mic, dar rezonabil, dându-i un număr eronat, dar care, eram aproape sigur, avea codul de zonă şi prefixul corecte, pentru că la vremea aceea (după cum am spus mai devreme) DMV avea asignat prefixul 657, deci era foarte probabil ca oamenii legii să folosească un număr de tipul 916 657-XXXX. Ajutorul şerifului a remarcat că am totul corect, mai puţin ultimele patru cifre. Iar pe locul trei, mă avansasem la gradul de locotenent. Persoanele din poliţie şi de la departamentul şerifilor gândesc ca militarii: nimeni nu vrea să zică „nu” unui ins cu epoleţii blindaţi.

Pe scurt, mi-a dat numărul corect.

Apoi aveam nevoie să ştiu câte linii telefonice erau în biroul care se ocupa de apelurile de la instituţiile de administraţie internă şi ce număr avea fiecare linie. Aflasem că statul California foloseşte o centrală de comutaţie a Northern Telecom, DMS-100. Am sunat la Departamentul Telecomunicaţii al statului California şi am spus că trebuie să discut cu tehnicianul care a lucrat la centrala DMS-100. Tehnicianul la care am fost transferat a acceptat ideea că sunt de la Centrul pentru Asistenţă Tehnică al Northern Telecom din Dallas, aşa că mi-am început jocul: „În versiunea actuală a softului, aveam o problemă care survine intermitent, anume că unele apeluri telefonice sunt redirecţionate către alt număr. Am produs o soluţie, un mic program de actualizare, şi nu veţi mai avea problema respectivă. Dar nu pot găsi în baza noastră de date cu clienţi numărul de dial-up de la centrul vostru de comutaţie”.

Ajunsesem la partea cu adevărat dificilă. Îmi plăcea să fac asta folosind cuvinte care nu-i mai lăsau interlocutorului nicio şansă de obiecţie. Deci i-am spus: „Bun, ce număr de dial-up aveţi şi când ar fi un moment propice pentru aplicarea soluţiei?”.

Tehnicianul mi-a dat bucuros numărul de accesare a circuitului de comutaţie, ca să nu fie nevoit să aplice el însuşi actualizarea.

Încă de pe atunci, unele circuite de comutaţie (centrale), cum ar fi cele de corporaţie, erau protejate cu parole. Numele de cont din fabrică era extrem de uşor de ghicit: „NTAS”, prescurtare de la „Northern Telecom Assistance Support”. Am format numărul dat de tehnician, am băgat numele contului şi am început să încerc diverse parole.

„ntas”? Nimic.

„update”? Tot nimic.

Dar „patch”? Nici atât.

Aşa că am încercat o altă parolă de care ştiam că e folosită pentru accesul la alte centrale Northern Telecom din companiile de sub umbrela lui Regional Bell Operating: „helper” (în traducere, „asistent”).

Bingo!

Northern Telecom voia să le facă viaţa cât mai uşoară tehnicienilor proprii de la întreţinere, aşa că toate circuitele de comutaţie foloseau aceeaşi parolă. Mare tâmpenie! Dar ce bine îmi prindea!

Ştiind numele de cont şi parola, aveam acum acces absolut la centralele de comutaţie şi un control total asupra numerelor care aparţineau DMV din Sacramento.

De la computerul meu, am investigat numărul de telefon de acces al oamenilor legii şi am aflat că unitatea are de fapt douăzeci de linii într-un „grup de redistribuire” – adică dacă numărul dat poliţiştilor era într-o convorbire, următorul apel era distribuit automat numărului următor din listă disponibil din grupul de douăzeci. Circuitul de comutaţie pur şi simplu redirecţiona apelul către următoarea linie neocupată.

Am decis să rezerv pentru uzul meu personal al optsprezecelea număr din listă (pentru că mai jos pe listă ar fi însemnat să primesc apeluri doar când erau foarte ocupaţi, iar mai sus pe listă însemna să fiu bombardat nonstop cu telefoane). Am introdus în circuitul de comutaţie comenzile de adăugare a serviciului de redirecţionare, ca să transfer activ apelurile venite pe linia respectivă spre telefonul meu celular clonat.

Cred că în perioada respectivă nu erau mulţi hackeri atât de îndrăzneţi. Au început să curgă telefoane de la Serviciul Secret, Biroul Funciar, Biroul Narcotice şi Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc.

Fiţi atenţi! Am primit chiar şi apeluri de la agenţi FBI – adică inşii care aveau autoritatea să-mi pună cătuşe şi să mă îmbrace în dungi.

De câte ori sunau aceşti oameni, crezând că vorbeau cu cineva de la DMV, ceream elementele de autentificare – nume, agenţie, codul solicitantului, seria permisului de conducere, data naşterii şi aşa mai departe. Dar nu riscam nimic, pentru că niciunul dintre ei nu avea nici cea mai mică idee despre faptul că insul de la celălalt capăt al liniei nu lucrează la DMV.

Recunosc că atunci când primeam vreunul din acele telefoane, în special de la oamenii legii, abia îmi stăpâneam un rânjet de satisfacţie.

Într-un rând, am primit unul din aceste apeluri pe când luam masa cu alte trei persoane la Bob Bums, un restaurant de lux specializat în cărnuri din Woodiand Hills. Le-am spus celorlalţi de la masă să-şi ţină gura când a sunat celularul, iar ei s-au uitat la mine parcă întrebându-se dacă nu mi-am pierdut minţile. Apoi m-au auzit răspunzând: „DMV, cu ce vă pot fi de folos?”. După care au virat la uitătura de tipul „ce mai pune Mitnick la cale?”. Între timp, ascultam telefonul şi băteam cu degetele mâinii stângi în masă, ca şi cum aş fi bătut la o tastatură.

Ceilalţi de la masă s-au prins într-un final şi le-a căzut falca.

De îndată ce am avut suficient de multe elemente de identificare, am intrat din nou prin dial-up pe circuitul de comutaţie şi am dezactivat temporar redirecţionarea, până când voi avea din nou nevoie de alte informaţii.

În sfârşit, „spargerea” DMV-ului m-a binedispus. Era un instrument extrem de preţios, care se va dovedi ulterior foarte util.

Dar încă eram disperat să aflu cât de multe ştiau cei de la FBI, ce dovezi aveau şi cât era de mare rahatul în care intrasem; şi dacă puteam cumva să ies din el. Mai aveam timp să-mi salvez pielea?

Ştiam că e o prostie să insist în investigarea lui Eric. Dar, ca de atâtea ori în trecut, eram absolut sedus de aventură şi de provocarea intelectuală.

Aveam o enigmă; trebuia să o rezolv. Nu aveam de gând să mă opresc.

Mark Kasden de la Teltec m-a sunat şi m-a invitat să iau masa de prânz împreună cu el şi cu Michael Grant, fiul proprietarului companiei.

M-am întâlnit cu Mark şi Michael la restaurantul Coco, de lângă biroul lor. Michael era un tip îndesat, scund, care părea să fie foarte plin de el, până într-acolo încât era obraznic. Celor doi li se părea amuzant să mă tragă de limbă, să mă facă să le povestesc experienţele mele. Le-am arătat limpede ce succes am avut cu „ingineria” mea socială, metodă folosită şi de ei, dar sub numele de „abureală”. S-au arătat impresionaţi de vastele mele cunoştinţe în materie de computere şi mai ales în privinţa companiilor de telefonie. Au fost şi mai impresionaţi de experienţa mea în a afla adresele, numerele de telefon şi alte informaţii despre diverşi indivizi. Găsirea unor oameni părea să fie o parte importantă a afacerilor lor, un proces numit de ei „localizare”.

După prânz, m-au luat la biroul lor, aflat la etajul unui mic complex comercial. Aveau un hol de primiri, cu recepţie, apoi un set de birouri individuale pentru fiecare dintre cei trei detectivi şi pentru cei trei şefi.

Peste o zi sau două, Mark a venit la tatăl meu acasă ca să-mi spună: „Vrem să lucrezi pentru noi”. Salariul nu era deloc impresionant, dar era mai mult decât suficient pentru a-mi duce zilele.

Mi-au dat titlul de „cercetător”, ca să nu trezim bănuielile ofiţerului meu de supraveghere.

Mi-au dat propriul meu birou, mic şi mobilat cât se poate de spartan: pupitru, scaun, computer şi telefon. Nicio carte, nimic decorativ: nişte pereţi absolut goi.

Am descoperit că Michael este un tip inteligent, un individ cu care poţi purta o conversaţie. Discuţiile cu el mi-au ridicat serios moralul, pentru că atunci când îi arătam diverse lucruri pe care eu le puteam face şi angajaţii lui nu, mă recompensa arătând o admiraţie ieşită din comun.

Ceea ce voiau de la mine Mark şi Michael în primul rând era să mă concentrez asupra unei situaţii pe care ei nu o înţelegeau. Era vorba despre supravegherea descoperită de mine a telefoanelor Teltec – ce treabă puteau avea cu activitatea lor agenţiile de afaceri interne?

Aveau două nume ale unor inşi care s-ar fi putut să se ocupe de caz din partea adversarului: detectivul David Simon, de la Departamentul Şerifilor din comitatul Los Angeles, şi Darrell Santos, de la securitatea companiei Pacific Bell. „Ştii cum să supraveghezi telefonul detectivului?”, m-a întrebat unul dintre şefi.

„Sigur, dar e prea riscant”, am spus eu.

„Bun, vezi ce poţi să afli despre ancheta lor”, mi s-a spus.

Cu timpul, aveam să descopăr ceea ce îmi ascundeau măgarii de la Teltec: detectivul condusese o echipă care efectuase un raid la birourile lor cu câteva luni în urmă, pentru că foloseau parole neautorizate pentru a accesa rapoartele de credit emise de compania de profil – TRW.

A fost foarte bine că nu am vrut să investighez un poliţai. Dar cu securitatea de la PacBell era altă poveste. Mi se părea distractiv să-mi pun la încercare ingeniozitatea, o încercare care promitea să mă satisfacă pe deplin.