Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

PARTEA A DOUA

ERIC

CAPITOLUL 11

UN ACT CRIMINAL

Lwpi idlc sxs bn upiwtg axkt xc lwtc X bdkts xc lxiw wxb?¹¹
La începutul lui ianuarie 1992, m-a sunat tata din Los Angeles şi mi-a spus că e îngrijorat pentru fratele meu vitreg Adam, unicul lui copil în afară de mine. Am invidiat dintotdeauna relaţia dintre Adam şi tata, pentru că îmi văzusem tatăl doar rareori în primii ani ai copilăriei.

Adam locuia cu tata în Calabasas, lângă Los Angeles; era student la programul pregătitor pentru Drept de la Colegiul Pierce. Nu venise acasă în seara anterioară, iar tata a spus că nu-i stă în fire să nu vină acasă. Am încercat să-l liniştesc, dar ce poţi spune când nu ştii nimic despre situaţia de pe teren?

Îngrijorarea tatei s-a dovedit îndreptăţită. Timp de câteva zile cumplite, a suferit ca un câine fără să aibă vreo veste de la Adam. Am încercat să-l consolez şi să-l liniştesc, iar între timp i-am bombardat cu telefoane pe unchiul Mitchell şi pe Kent, prietenul lui Adam, plus că i-am trimis nu ştiu câte mesaje pe pager lui Adam însuşi.

Peste câteva zile, m-a sunat din nou tata, plângând. Era distrus; îl găsiseră pe Adam în maşina lui, parcată la Echo Park, un loc des frecventat de drogaţi. Era mort. Dintr-o supradoză de droguri.

Eu şi Adam am crescut separat, în alte oraşe, cu excepţia unei scurte perioade când am locuit cu tatăl nostru în Atlanta, dar în ultimii câţiva ani deveniserăm foarte apropiaţi. Deşi eram fraţi vitregi, eram mai apropiaţi decât mulţi fraţi buni. Iniţial, când am reluat legătura la Los Angeles, nu puteam să sufăr noile lui preferinţe muzicale – rap, hip-hop. Nu suportam să aud 2 Live Crew, Dr. Dre sau N.W.A. Dar cu cât am ascultat mai mult, cât timp eram împreună, cu atât a început să-mi placă mai mult, iar muzica a devenit o parte însemnată a legăturii dintre noi.

Iar acum el nu mai era…

Relaţia mea cu tata avea suişuri şi coborâşuri. Dar era clar că acum avea nevoie de mine. L-am sunat pe ofiţerul meu de supraveghere şi am obţinut permisiunea de a mă întoarce la Los Angeles pentru o vreme, ca să-l ajut pe tatăl meu să treacă prin perioada asta de după moartea lui Adam şi să depăşească deprimarea în care părea să se fi scufundat, chiar dacă ştiam că asta va amplifica propria mea tristeţe. A doua zi eram deja în maşină, conducând spre vest pe I-15 prin deşert, pe drumul de cinci ore care ducea la Los Angeles.

Pe drum am avut timp să cuget. Moartea lui Adam nu prea avea nicio noimă. Trecuse şi el, ca mulţi alţi puşti, printr-o perioadă de rebeliune. La un moment dat, se îmbrăca în stilul lansat de trupele de tip „gotic”. Era de-a dreptul jenant să fii văzut cu el în public. În acea perioadă, nu prea se înţelegea deloc cu tata şi s-a mutat pentru o vreme cu mine şi cu mama. Dar în ultima vreme, student la colegiu fiind, părea să se fi regăsit pe sine. Chiar dacă încă folosea droguri recreaţionale, o supradoză era foarte improbabilă, după părerea mea. Îl văzusem recent şi nimic în comportamentul lui nu arăta că ar fi fost dependent de droguri. Iar tata mi-a spus că poliţia nu a găsit nicio înţepătură de ac atunci când a descoperit cadavrul lui Adam.

Conduceam maşina în noapte spre casa tatei şi am început să mă gândesc dacă nu cumva mi-aş putea folosi talentele de hacker ca să aflu cu cine fusese Adam în seara aceea şi unde fusese.

Seara târziu, după plictisitorul drum de la Las Vegas, am tras în faţa apartamentului tatei de pe Las Virgenes Road din oraşul Calabasas, la cam patruzeci şi cinci de minute de-a lungul coastei Santa Monica şi la cam patruzeci de kilometri de ocean. L-am găsit absolut distrus pentru treaba cu Adam şi tare bănuitor că la mijloc este o crimă. Viaţa obişnuită a tatei împărţită între contractele de afaceri, urmărirea ştirilor la TV, citirea ziarului la micul dejun, excursiile la Channel Islands, de unde ieşea cu barca în larg, diversele servicii ocazionale de la sinagogă¹⁶ – toată această viaţă tihnită era acum cu susul în jos. Ştiam că dacă mă mut cu el, vor fi probleme – este un om dificil –, dar asta nu avea să mă împiedice. Avea nevoie de mine.

Mi-a deschis uşa şi am fost izbit de cât de distrus arăta, cu faţa aia palidă a lui. Era o epavă. Începuse să chelească, era proaspăt ras şi de constituţie medie, dar acum parcă se comprimase brusc.

Poliţia îi spusese deja: „Nu anchetăm acest tip de cazuri”.

Dar au descoperit că şireturile lui Adam fuseseră legate parcă de o persoană care era cu faţa la el, nu în stilul în care le-ar fi legat el singur. O analiză mai amănunţită a găsit o înţepătură de ac la braţul lui drept, care se putea explica doar prin aplicarea injecţiei de către altcineva, pentru că ar fi fost foarte nefiresc să se injecteze singur cu mâna stângă: Adam era dreptaci. Era limpede că fusese cu altcineva atunci când a murit – cineva care îi administrase doza fatală, fie un alt drog, fie prea mult drog, apoi îi urcase trupul în maşină şi o condusese până într-un loc rău-famat, al Los Angelesului, infestat de droguri şi drogaţi, unde îl abandonase.

Dacă poliţiştii nu voiau să mişte un deget, eu urma să mă transform într-un detectiv particular.

Am luat în stăpânire fosta cameră a lui Adam şi m-am scufundat în cercetatul prin înregistrările companiei de telefonie. Aveam doi suspecţi de seamă, cu care discutasem la telefon după vestea cea rea dată de tata: cel mai bun prieten al lui Adam, Kent, care în principiu ar fi trebuit să fie cu el în weekendul trecut; şi, din nefericire, unchiul meu Mitchell, care deja îşi făcuse viaţa praf din cauza drogurilor. În ultima vreme, Adam se apropiase mult de unchiul Mitchell. Tata avea o bănuială că Mitchell ar fi jucat un rol oarecare în moartea lui Adam; poate chiar un rol direct.

La înmormântare, ceremonia de rămas-bun a avut loc într-o cameră separată. Am mers acolo şi l-am găsit pe Adam întins într-un sicriu deschis. Pentru mine, înmormântarea unei fiinţe apropiate era o experienţă nouă şi dificilă. Îmi amintesc cât de schimbat era – de nerecunoscut. Continuam să sper că sunt prins într-un soi de coşmar crud. Eram singur într-o cameră cu unicul meu frate şi nu aveam să mai vorbesc niciodată cu el. Ştiu că e un clişeu, dar tristeţea de atunci m-a ajutat să înţeleg cât de puţin timp aveam în viaţa asta.

Una din primele mele datorii la Los Angeles era să iau legătura cu ofiţerul supraveghetor căruia îi fusese transferat cazul meu, anume cu Frank Gulla. Omul bătea spre cincizeci de ani, nu era prea înalt, dar era prietenos şi calm, cu o atitudine relaxată faţă de reguli – de pildă, după ce m-a cunoscut mai bine, nu a mai insistat să respect regula întâlnirilor „obligatorii” lunare cu el. Când apucam să trec pe la biroul lui, îmi dădea să completez formularele pentru lunile din urmă, pe care el le data corespunzător. Cred că nu era la fel de îngăduitor cu inşii condamnaţi pentru chestii mai grave, dar am apreciat că se purta foarte firesc cu mine.

M-am adâncit în investigaţie. Eu şi tata bănuiam amândoi că prietenul lui Adam, Kent, ştie mai multe decât ne spune. Dacă îşi uşura conştiinţa discutând cu alte persoane? Dacă aşa stăteau lucrurile, poate că era destul de neglijent şi o făcea prin telefon…? Am mers cu maşina cu prietenul meu Alex până la Long Beach, unde locuia Kent. După ce am dat o raită prin complexul de apartamente din apropiere, am descoperit ce îmi trebuia: o linie telefonică fizică încă necuplată la niciun abonat. Un simplu apel la centrala locală a fost suficient pentru a convinge un tehnician să pună în paralel postul lui Kent cu linia nefolosită. Ken avea acum un cuplaj, fără să ştie. Eu şi Alex am montat un reportofon cu declanşare prin voce în interiorul cutiei de terminale a companiei, ca să înregistrăm orice cuvinţel rostit la ambele capete ale liniei.

În următoarele câteva zile, am făcut drumul de patru ore şi jumătate cu maşina de la casa tatei până la blocul din Long Beach în care ascunseserăm aparatul de înregistrat. De fiecare dată, recuperam banda din ziua anterioară şi o înlocuiam cu una proaspătă, după care microcaseta o înfigeam în casetofonul meu portabil şi ascultam discuţiile lui Ken în timp ce conduceam maşina înapoi spre casa tatei. Degeaba. Ore întregi de muncă şi niciun rezultat.

Între timp, mă ocupam şi cu întocmirea unei liste a persoanelor cu care a discutat unchiul Mitchell în orele de dinaintea morţii lui Adam. Am fost în măsură să-mi aplic „ingineria socială” pe angajaţii de la PacTel Cellular, obţinând factura detaliată a unchiului, în speranţa că aceasta va releva cu cine vorbise, dacă intrase sau nu în panică, dacă apelase la vreun prieten să-i ceară ajutorul.

Nimic.

Am încercat din nou la PacTel Cellular, sperând să aflu prin ce relee fuseseră transmise convorbirile unchiului Mitchell, poate ele vor arăta dacă a fost sau nu în apropiere de Echo Park, locul unde fusese abandonat trupul neînsufleţit al lui Adam. Dar nu am putut găsi pe nimeni care să aibă acces la informaţiile dorite de mine. Fie PacTel nu înregistra această informaţie, fie pur şi simplu nu reuşeam să găsesc oameni care ştiau cum să acceseze această informaţie în baza de date şi cum să o scoată de acolo.

Toate astea pentru o cauză bună, dar în ultimă instanţă fără folos; doar că astfel am lunecat din nou în viaţa de hacker cu normă întreagă…

Mă aflam într-un impas. Am încercat toate tacticile posibile şi nu ajunsesem nicăieri. Nu ştiam mai multe despre moartea lui Adam decât ştiusem din prima clipă a telefonului disperat al tatei. Eram furios şi frustrat, sufeream că nu sunt în stare să-i dau tatei (şi mie) satisfacţia de a fi descoperit măcar o frântură de informaţie utilă.

Deznodământul acestui trist episod avea să vină abia mulţi ani mai târziu.

Tata a încetat să mai vorbească cu unchiul Mitchell, convins că acesta este responsabil pentru moartea lui Adam. Cei doi fraţi nu aveau să-şi mai vorbească până spre sfârşitul vieţii tatei, când acesta era distrus de cancerul pulmonar.

Scriu aceste rânduri la puţin timp după moartea unchiului Mitchell. La adunarea familiei, una din fostele lui soţii m-a luat deoparte. Jenată, mi-a spus: „Voiam de mult să vorbesc cu tine. Mitchell nu a fost un om prea bun. În noaptea în care a murit Adam, m-a sunat Mitchell. Era atât de tulburat, încât cu greu am putut înţelege ce spune. Mi-a spus că el şi Adam se injectaseră cu heroină şi că Adam a luat o doză prea mare şi a intrat în şoc. Iar Mitchell a intrat în panică.

L-a scuturat pe Adam, l-a băgat sub duş, dar în zadar.

M-a sunat să-mi ceară ajutorul. Am refuzat să mă implic. Atunci a sunat la un traficant pe care îl cunoştea, care l-a ajutat să-i pună pantofii lui Adam şi să-i care trupul la maşina lui Adam. Au mers cu două maşini la Echo Park şi l-au lăsat pe Adam mort în maşina lui, iar ei au plecat”.

Deci tot timpul acesta tata avusese dreptate. În loc să sune la Urgenţă, Mitchell îşi sacrificase nepotul la care ţinea, ca să-şi apere propria piele.

Simt cum mă cuprinde furia chiar şi acum, când scriu toate astea.

Crezusem în tot acest timp că Mitchell este implicat cumva şi totuşi acum, aflând adevărul, mi s-a făcut greaţă că există oameni capabili de asemenea lucruri şi că unchiul meu murise fără să-şi recunoască vina. Omul acesta, pe care îl iubisem şi îl respectasem şi care îmi fusese un model în viaţă, nu a fost capabil să-mi spună adevărul nici măcar pe patul de moarte.