La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 14
Imediat după ce-am citit această epistolă, m-am dus la stăpân şi i-am dat de veste că sora lui a sosit la Heights şi mi-a trimis o scrisoare în care spune cât a îndurerat-o starea doamnei Linton şi do­rinţa arzătoare de a-l vedea, precum şi rugămintea de a-i trimite prin mine cât mai curând posibil un semn de iertare.

— Iertare! zise Linton. N-am ce să-i iert, Ellen. Poţi să te duci azi după-amiază la Wuthering Heights, dacă vrei; şi spune-i că nu sunt supărat, ci trist, că am pier­dut-o, şi mai ales pentru că nu cred că va fi vreodată fericită. Dar nici vorbă nu poate fi ca eu să mă duc s-o văd: suntem despărţiţi pe veci. Iar dacă vrea cu-adevărat să-mi facă un bine, spune-i să-l convingă pe nemernicul cu care s-a măritat să plece din ţinutul acesta.

— Şi nu vreţi să-i scrieţi un bileţel, domnule? îl întrebai pe un ton rugător.

— Nu, răspunse. N-are rost. Legăturile mele cu fa­milia lui Heathcliff vor fi tot atât de reduse ca şi ale lui cu a mea! Adică nu vor exista!

Răceala domnului Edgar m-a întristat peste măsură şi tot drumul mi-am bătut capul cum să pun cât mai mult suflet în ceea ce-i voi repeta Isabellei şi cum să îndulcesc refuzul lui de a-i scrie măcar câteva rânduri de mângâiere. Cred că ea mă pândea de dimineaţă: am văzut-o uitându-se pe fereastră pe când urcam aleea grădinii şi i-am făcut semn din cap. Dar ea s-a dat la o parte de teamă să n-o surprindă cineva. Am intrat fără a bate la uşă. N-am văzut niciodată un spectacol mai înfiorător şi mai jalnic decât cel pe care mi l-a oferit casa aceea atât de veselă odinioară! Trebuie să mărturisesc că, de eram eu în locul tinerei doamne, aş fi măturat măcar căminul şi aş fi şters mesele cu o cârpă de praf. Dar ea se lăsase covârşită de nepăsarea celor din jur. Faţa ei frumoasă era gălbejită şi apatică, părul neondulat — câteva bucle îi atârnau alene pe umeri, iar câteva erau strânse în jurul capului. Probabil că nu se atinsese din ajun de veşmin­tele ei. Hindley nu se afla acolo. Domnul Heathcliff şedea la o masă şi-şi răsfoia carnetul, dar când am intrat s-a ridicat în picioare, m-a întrebat foarte prietenos de sănă­tate, şi mi-a oferit un scaun. Numai el avea o înfăţişare ca lumea în încăperea aceea. Mi se păru chiar că arăta mai bine ca niciodată. Împrejurările vieţii le schimbaseră atât de mult situaţia, încât, dacă i-ar fi văzut un străin, ar fi putut crede că el e născut şi crescut ca un "gentleman”, iar soţia lui ca o biată femeie de rând! Ea veni în grabă către mine să mă salute şi întinse mâna după scrisoarea pe care-o aştepta. Am dat din cap. Ea nu înţelese sem­nul, ci mă urmă la bufetul unde mă dusesem să-mi pun boneta, stăruind, în şoaptă, să-i dau numaidecât ceea ce-i adusesem. Heathcliff ghici sensul manevrelor ei şi spuse:

— Dac-ai adus ceva pentru Isabella (după cum de­sigur ai şi adus, Nelly), dă-i. Nu trebuie să vă ascundeţi de mine! Între noi nu există secrete.

— Oh, n-am adus nimic, am răspuns, crezând că cel mai bun lucru e să spun adevărul de la început. Stăpânul m-a însărcinat să-i transmit că în momentul de faţă nu trebuie să aştepte din parte-i nici scrisori şi nici vizite. Vă trimite, doamnă, toată dragostea lui şi urări de fe­ricire şi vă iartă pentru durerea pe care i-aţi pricinuit-o. Dar crede că de-acum încolo între casa lui şi casa aceasta nu vor mai exista legături, deoarece reluarea lor n-ar avea nici un rost.

Buzele doamnei Heathcliff tremurară uşor. Apoi s-a dus şi s-a aşezat pe scaunul ei de lângă fereastră. Heathcliff s-a oprit în faţa căminului, aproape de mine, şi a început să-mi pună felurite întrebări în legătură cu Ca­therine. I-am spus atâta cât am crezut eu că e cuminte să-i spun, dar, printr-un interogatoriu în toată legea, a aflat de la mine cea mai mare parte a faptelor legate de începutul bolii. Eu am învinuit-o, după cum merita, pen­tru faptul că-şi provocase singură boala, şi-am încheiat spunându-i că sper să urmeze şi el pilda domnului Lin­ton, evitând orice fel de legătură cu familia acestuia.

— Doamna Linton abia începe să se întremeze, am zis, dar nu va mai fi niciodată cum a fost; totuşi tră­ieşte şi, dacă într-adevăr îţi pasă câtuşi de puţin de ea, ar trebui să te fereşti a-i mai ieşi în cale. Ba chiar ar trebui să pleci definitiv de prin partea locului; şi, ca să nu ai regrete, am să-ţi spun că doamna Catherine Linton se deosebeşte tot atât de mult de vechea dumitale prie­tenă, Catherine Earnshaw, pe cât se deosebeşte această tânără doamnă de mine. Înfăţişarea ei s-a schimbat mult; caracterul ei şi mai mult. Iar omul care e silit de împre­jurări să rămână lângă ea de-aici încolo nu-şi va putea întemeia dragostea decât pe amintirea a ceea ce a fost ea odată, adică pe simţământul omeniei şi al datoriei.

— Se prea poate, observă Heathcliff, străduindu-se să-şi păstreze calmul. Se prea poate ca stăpânul dumi­tale să nu se bizuie pe nimic altceva decât pe omenie şi datorie. Dar dumneata îţi închipui că eu o voi lăsa pe Catherine numai în seama datoriei şi omeniei lui? Şi poţi dumneata asemui sentimentele mele, în ceea ce pri­veşte pe Catherine, cu-ale lui? Înainte de a părăsi aceas­tă casă, trebuie să-mi făgăduieşti c-ai să-mi ajuţi să am o întrevedere cu ea. Vrei, nu vrei, eu o voi vedea! Ce spui?

— Spun, domnule Heathcliff, i-am răspuns eu, că nu trebuie s-o vezi niciodată cu ajutorul meu. Încă o întâlnire între dumneata şi stăpânul meu ar ucide-o.

— Cu ajutorul dumitale asta se poate evita, continuă el; şi dacă ar exista primejdia să se întâmple una ca asta... şi dacă el ar fi cauza celei mai mici tulburări din viaţa ei... cred că voi fi îndreptăţit să recurg la măsuri extreme! Aş vrea să fii destul de sinceră şi să-mi spui dacă ea ar suferi în urma pierderii lui: teama c-ar su­feri mă reţine. De aici poţi vedea deosebirea dintre sen­timentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, şi eu în al lui, cu toate că-l urăsc cu o ură care mi-a înveninat viaţa, niciodată n-aş fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi place! Eu nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aş fi smuls inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până atunci însă — şi, dacă nu mă crezi, nu mă cunoşti — până atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!

— Şi totuşi, am intervenit eu, distrugi fără scrupul orice speranţă de a o vedea complet vindecată, silind-o să-şi aducă aminte de dumneata acum, când aproape te-a uitat, creând în jurul ei un nou tumult de neînţelegere şi suferinţă.

— Dumneata crezi că aproape m-a uitat, zise el. Oh, Nelly! Dumneata ştii că nu-i adevărat! Nu-i aşa? Dum­neata ştii tot atât de bine ca şi mine că pentru fiecare gând pe care-l are pentru Linton are o mie de gânduri pentru mine! În cea mai nefericită perioadă a vieţii mele m-a chinuit şi pe mine îndoiala; cu această temere m-am întors aici astă-vară, dar acum numai dacă mi-o va spune ea, cu gura ei, aş mai putea admite o asemenea idee înfiorătoare. Şi atunci Linton n-ar mai însemna ni­mic, nici Hindley, nici toate visele pe care le-am visat vreodată. Viitorul meu ar fi cuprins în două vorbe: "moar­te” şi "iad”. Viaţa, după pierderea ei ar fi un iad. Am fost un nătărău când mi-am închipuit că preţuia dragostea lui Edgar Linton mai mult decât pe-a mea. Dacă el ar iubi cu toate puterile făpturii sale firave, n-ar putea iubi nici în optzeci de ani atât cât pot iubi eu într-o zi. Iar inima Catherinei este tot atât de fierbinte ca şi a mea, şi mai degrabă ar putea încăpea toată apa mării într-un şipot decât să poată pune Linton stăpânire pe toată dragostea ei. Hm! Poate că ţine ceva mai mult la el decât la câinele sau la calul ei. În el nu găseşte să iubească ceea ce gă­seşte în mine, şi cum l-ar putea iubi pentru ceea ce n-are?

— Catherine şi cu Edgar sunt tot atât de îndrăgos­tiţi unul de altul cât pot fi doi oameni! strigă Isabella, înviorându-se brusc. Nimeni să nu vorbească astfel despre ei, nu vreau să aud că cineva îl dispreţuieşte pe fratele meu!

— Fratele tău te iubeşte şi pe tine nemaipomenit de mult, nu-i aşa? observă Heathcliff cu ironie. Te lasă în voia sorţii cu o uşurinţă surprinzătoare.

— Nu-şi dă seama cât sufăr, răspunse ea. Nu i-am spus.

— Atunci înseamnă că i-ai spus, totuşi, ceva. I-ai scris? Răspunde-mi.

— I-am scris ca să-i anunţ căsătoria... Ai văzut bi­letul.

— De-atunci nimic?

— Nimic.

— Doamna Isabella arată foarte rău acum, că şi-a schimbat condiţiile de viaţă, am spus eu. Se vede cât de colo că-i lipseşte iubirea cuiva. A cui, nu-i greu de ghicit, dar poate că-i mai bine să tac.

— Eu cred că-i lipseşte dragostea de sine însăşi, zise Heathcliff. Decade şi e din zi în zi mai murdară. A obo­sit mult prea devreme în dorinţa ei de a-mi plăcea. Poate că nu mă crezi, dar a doua zi după căsătorie a plâns că vrea să meargă acasă. Dar cu cât e mai neglijentă, cu atât se va potrivi mai bine cu casa asta, iar eu voi avea grijă să nu mă facă de râs umblând pe-afară.

— Bine domnule, i-am răspuns, sper însă că vei ţine seama de faptul că doamna Heathcliff e obişnuită să fie servită şi îngrijită şi că a fost crescută, ca unica fiică la părinţi, într-o casă unde toată lumea era gata să-i facă pe plac. Trebuie să-i pui la dispoziţie o servitoare, care să rânduiască totul în jurul ei, şi trebuie să te porţi fru­mos cu ea. Orice-ai crede despre domnul Edgar, nu te poţi îndoi de faptul că ea e capabilă de sentimente pu­ternice, căci altfel n-ar fi părăsit luxul, confortul şi prie­tenii din fostul ei cămin, pentru a te urma de bunăvoie într-o sălbăticie ca asta.

— A părăsit totul din pricina unor iluzii, răspunse el. Şi-a închipuit că sunt un erou de roman şi a sperat o îngăduinţă nemărginită din partea devotamentului meu cavaleresc. Mi-e greu s-o consider drept o făptură raţio­nală, căci a dat dovadă de prea multă încăpăţânare când şi-a format ideile fanteziste despre caracterul meu, şi a acţionat apoi în virtutea iluziilor false cu care s-a hrănit. Dar acuma, în sfârşit, cred că începe să mă cunoască. Nu mai observ zâmbetele acelea naive şi strâmbăturile care mă enervau atâta la început şi nici incapacitatea prosteas­că de a înţelege că-i vorbeam serios când îi spuneam ce cred despre îngâmfarea ei şi despre ea însăşi. Iar efortul de a dobândi perspicacitatea necesară pentru a-şi da sea­ma că n-o iubesc mă uimeşte. Într-o vreme credeam că nimic n-o va putea face să înţeleagă asta! Şi totuşi parcă n-a înţeles tocmai bine, căci azi-dimineaţă m-a anunţat, făcându-mi dovada inteligenţei sale nemaipomenite, că am izbutit s-o fac să mă urască. Te asigur că pentru asta a trebuit o muncă de Hercule! Şi dacă lucrurile stau cu-adevărat aşa, atunci am motive să-i mulţumesc. Pot să mă încred în afirmaţia dumitale. Isabella? Eşti con­vinsă că mă urăşti? Dacă te las singură o jumătate de zi, n-ai să vii din nou la mine oftând şi giugiulindu-mă? Cred c-ar fi preferat să fiu cât se poate de mieros cu ea în faţa dumitale, Nelly. Vanitatea ei e rănită de adevă­rul spus fără înconjur. Dar nu-mi pasă. Vreau să ştie că n-a existat dragoste decât într-o singură parte; în privin­ţa asta n-am minţit-o niciodată. Nu mă poate învinovăţi că i-am arătat nici cel mai mic semn de simpatie. A vă­zut că primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit de la Grange a fost să-i spânzur căţeluşa; şi când a început să mă roage s-o cruţ, primele cuvinte pe care le-am ros­tit au fost cele prin care-mi exprimam dorinţa să spânzur toate fiinţele din preajma ei, cu excepţia uneia singure: poate-a crezut că excepţia asta era ea. Dar nici o bruta­litate n-o dezgusta; cred că are o admiraţie înnăscută pentru brutalitate, cu singura condiţie ca preţioasa ei per­soană să se afle în siguranţă. Aşadar, n-a fost oare cea mai mare tâmpenie din partea acestei făpturi prăpădite, slugarnice şi mediocre să viseze c-aş putea-o iubi? Spune-i stăpânului dumitale, Nelly, că de când sunt n-am în­tâlnit o fiinţă atât de abjectă ca ea. Să ştie că dezonorea­ză numele de Linton şi că uneori am oprit — pur şi sim­plu pentru că nu ştiam ce să mai inventez — experien­ţele mele prin care voiam să văd tot ce poate îndura, ca după aceea să se târască, neruşinată şi mârşavă, iarăşi spre mine! Şi spune-i, de asemenea, ca să linişteşti ini­ma lui de frate şi de ocrotitor, că mă voi menţine riguros în limitele legii. Am evitat, în tot acest răstimp, orice gest care i-ar da un cât de mic drept să ceară despărţi­rea; şi, mai mult decât atâta, nu va putea mulţumi ni­mănui că ne-a despărţit. Dacă vrea să plece, poate pleca. Prezenţa ei îmi provoacă o scârbă ce depăşeşte plăcerea ce-o pot avea chinuind-o.

— Domnule Heathcliff, am spus eu, aşa nu poate vorbi decât un nebun. Soţia dumitale, foarte probabil, e convinsă că eşti nebun şi de aceea te-a şi suportat; dar acum, dacă spui că poate pleca, nu încape îndoială că va profita de această permisiune. Nu-i aşa, doamnă, că nu sunteţi atât de vrăjită, încât să rămâneţi cu el de bunăvoie?

— Bagă de seamă, Ellen! răspunse Isabella cu ochii scânteietori de furie — expresia lor nu lăsa nici o îndo­ială asupra faptului că soţul ei izbutise în strădania de a o face să-l urască — să nu crezi nici un cuvânt din ce spune! E un diavol mincinos! Un monstru, nu o fiinţă omenească! Mi-a mai spus că-l pot părăsi şi-am încer­cat, dar nu cutez să mai încerc! Te rog, Ellen, făgăduieşte-mi că n-ai să pomeneşti fratelui sau cumnatei mele nimic din această convorbire infamă. Nu urmăreşte în tot ce spune, decât să-l aducă pe Edgar la disperare; spune că s-a căsătorit cu mine numai ca să-l aibă pe Edgar în puterea lui. Dar n-are să izbutească! Îl voi îm­piedica chiar cu preţul vieţii! Sper şi mă rog să nu mai ţină seama de prudenţa-i diabolică şi să mă ucidă! Sin­gura plăcere pe care mi-o mai pot imagina e să mor sau să-l văd mort!

— Deocamdată ajunge! zise Heathcliff. Dacă vei fi interogată de vreun tribunal, îţi vei aduce aminte de cele ce-a spus, Nelly! Şi, uită-te bine la faţa ei, a ajuns aproape în starea care-mi convine. Nu, nu, nu mai eşti capabilă să te stăpâneşti, Isabella; iar eu, fiind protectorul tău legal, trebuie să te ţin sub tutela mea, oricât de dezgustătoare ar fi această îndatorire. Du-te sus, am ceva de vorbit cu Ellen între patru ochi. Nu pe-acolo! Sus, ţi-am spus! Ce faci fato? Ãsta-i drumul spre etaj? Puse mâna pe ea şi-o împinse afară din odaie, apoi se întoarse, mârâind:

— N-am nici o milă! N-am nici o milă! Cu cât vier­mii se zvârcolesc mai tare, cu-atât creste şi pofta de a-i strivi. Îndur o suferinţă nespusă; e ca durerea de mă­sele; pe măsură ce durerea creşte, scrâşneşti mai tare din dinţi.

— Dumneata înţelegi ce înseamnă cuvântul "milă”? am spus eu, grăbindu-mă să-mi iau boneta. Ai simţit dumneata vreodată măcar o frântură de milă în viaţa dumitale?

— Pune boneta jos! mă întrerupse el, observând in­tenţia mea de a pleca. N-ai să pleci încă. Vino încoace, Nelly. Trebuie ori să te conving, ori să te silesc să mă ajuţi s-o văd pe Catherine, şi încă fără întârziere. Îţi jur că nu vreau să fac nici un rău. Nu vreau să provoc nici o tulburare, nu vreau să-l scot din fire sau să-l insult pe domnul Linton. Nu vreau decât să aflu din gura ei cum se simte şi pentru ce s-a îmbolnăvit, şi s-o întreb ce-aş putea face pentru ea! Astă-noapte am stat timp de şase ore în grădina de la Grange, iar la noapte mă duc iar, până când voi găsi prilejul de a intra. Dacă-l întâlnesc pe Edgar Linton, n-am să şovăi, ci am să-l trântesc la pă­mânt şi am să-i trag câteva, ca să stea liniştit cât timp o să fiu şi eu pe-acolo. Iar dacă servitorii vor încerca să mă oprească, am să-i ameninţ cu pistoalele astea. Dar n-ar fi mai bine să eviţi întâlnirea mea cu ei sau cu stăpânul lor? Şi dumneata ai putea-o face foarte uşor. Ţi-aş da de veste când vin, m-ai lăsa să intru neobservat de îndată ce Catherine ar rămâne singură, şi-apoi ai sta la pândă până plec; conştiinţa ţi-ar fi liniştită, căci nu­mai aşa vei împiedica cine ştie ce nelegiuire.

Am protestat, spunându-i că nu vreau să-mi trădez stăpânul, şi încă în propria lui casă; apoi l-am condam­nat pentru cruzimea de care dădea dovadă pregătindu-se să distrugă liniştea doamnei Linton de dragul unei plă­ceri egoiste.

— Cea mai obişnuită întâmplare o sperie într-un chip îngrozitor, i-am spus. Nervii i-s încordaţi peste măsură şi sunt absolut convinsă că n-ar putea suporta o surpriză ca asta. Nu stărui, domnule, sau, dacă nu renunţi, trebuie să aduc la cunoştinţa stăpânului meu intenţiile dumitale, iar el va lua măsurile cuvenite ca să-şi pună casa şi pe cei ce locuiesc într-însa la adăpost de orice amestec ne­dorit.

— Dacă lucrurile stau aşa, atunci am să iau măsuri ca să te pun la adăpost pe dumneata, femeie! exclamă Heathcliff. N-ai să părăseşti Wuthering Heights până mâine dimineaţă! Ce prostie să-mi spui că prietena mea Catherine n-ar putea suporta să mă vadă! Şi-apoi n-am de gând să-i fac nici un fel de surpriză, căci nu vreau să mă duc la ea pe neaşteptate. Dumneata trebuie s-o pregăteşti... s-o întrebi dacă pot veni. Îmi spui că nu pomeneşte niciodată numele meu şi nimeni nu-i vor­beşte despre mine. Cui să i-l pomenească de vreme ce sunt un subiect interzis în casa aceea? Catherine crede că voi toţi sunteţi iscoadele bărbatului ei. Oh, nu mă în­doiesc că trăieşte ca-n iad în mijlocul vostru! Iar tăcerea ei mă face să-mi dau foarte bine seama de ceea ce simte. Spui că uneori n-are pic de odihnă şi pare speriată: ăsta-i semn de linişte? Îmi spui că nu-i în toate minţile. Cum dracu ar putea fi altfel când trăieşte într-o izolare aşa de groaznică? Şi făptura aceea, nesărată, slăbănoagă şi demnă de milă o îngrijeşte din ,,datorie” şi "omenie”! Din "milă” şi "caritate”! Iar dacă el speră că îşi va recăpăta puterile datorită îngrijirilor lui superficiale, e ca şi cum ar sădi un stejar într-un ghiveci de flori şi-ar aştepta apoi să-l vadă crescând. Aşadar, hai să hotărâm ime­diat: vrei să rămâi aici, şi eu să-mi fac drum spre Ca­therine, luptându-mă cu Linton şi cu slugile lui? Sau vrei să fii prietena mea, aşa cum ai fost până acum, şi să faci ceea ce-ţi cer? Hotărăşte-te, pentru că, dacă persişti în încăpăţânarea şi răutatea dumitale, n-are rost să-mi mai pierd vremea cu dumneata.

— Ei bine, domnule Lockwood, am pledat, m-am văitat, l-am refuzat net de cincizeci de ori, dar în această lungă discuţie m-a silit să accept. I-am făgăduit că voi duce stăpânei mele o scrisoare din partea lui şi, dacă ea va consimţi, îl voi înştiinţa de îndată ce Linton va lipsi de-acasă. Atunci va intra cum va şti, căci eu n-am să fiu pe-acolo, şi nici celelalte femei de serviciu nu-i vor ieşi în cale. Am făcut bine sau am făcut rău? Mă tem c-am făcut rău, deşi nu puteam face altfel. Am crezut că, supunându-mă, preveneam un nou scandal şi-am mai cre­zut, de asemenea, că lucrul acesta ar putea produce o întorsătură favorabilă în boala mintală a doamnei Linton. Apoi mi-am adus aminte de aspra dojană a domnu­lui Edgar cum că umblu cu vorba, dar am încercat sa nu-mi mai fac gânduri, spunându-mi că această trădare faţă de încrederea lui, dacă fapta mea merita o denu­mire atât de aspră, va fi ultima. Trebuie să recunosc însă că drumul meu, la întoarcere, a fost mult mai trist decât cel de la venire şi-am şovăit mult până m-am putut ho­tărî să-i înmânez doamnei Linton scrisoarea...

Dar a sosit Kenneth. Am să cobor să-i spun că vă simţiţi mult mai bine. Povestea mea e "vorbă lungă”, cum se zice pe la noi, şi ne va ajuta să ne treacă vremea şi altă dată.

"Lungă şi îngrozitoare!” mi-am zis când femeia co­borî să-l primească pe doctor; şi n-aş putea spune că era exact povestea pe care aş fi ales-o pentru a mă dis­tra. Dar nu face nimic! Am să extrag câteva leacuri binefăcătoare din ierburile amare ale doamnei Dean. Însă în primul rând trebuie să iau bine seama ca nu cumva să cad pradă fascinaţiei ce se ascunde în ochii strălucitori ai Catherinei Heathcliff. M-aş găsi într-o situaţie foarte ciudată dacă mi-aş dărui inima acelei tinere fiinţe, şi fiica s-ar dovedi a fi a doua ediţie a mamei!