La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 19
O scrisoare cu chenar negru anunţă ziua întoarcerii stăpânului. Isabella murise şi dom­nul Linton m-a rugat să pregătesc haine de doliu pentru fiica lui şi-o cameră şi toate cele necesare pentru tânărul său nepot. Catherine zburda de fericire la gândul că-şi va revedea tatăl şi era plină de cele mai exaltate speranţe în ceea ce privea nenumăratele calităţi ale "ade­văratului” ei văr. Seara mult aşteptată a sosirii lor veni. Catherine, care fusese foarte ocupată încă din zori cu micile ei treburi, se găti cu o rochie nouă, neagră — sărmana copilă! moartea mătuşii nici n-o impresionase propriu-zis — şi mă obligă, insistând fără încetare, să ieşim pe câmp, în întâmpinarea lor.

— Linton are exact şase luni mai puţin ca mine, zise ea veselă, în timp ce ne plimbam agale la umbra pomi­lor, pe dâmburile şi văile acoperite cu iarbă şi muşchi. Ce încântător va fi să am un tovarăş de joacă. Mătuşa Isabella i-a trimis tăticului meu o minunată buclă din părul lui; era mai deschis decât al meu... mai blond şi tot atât de mătăsos. Am păstrat-o cu toată grija într-o cutiuţă de sticlă şi deseori m-am gândit câtă plăcere mi-ar face să-l văd pe băiatul care are asemenea păr! Oh, sunt fericită... şi tăticu', scumpul, meu tătic! Hai să fugim, Ellen! Hai să fugim!

O luă la fugă, se reîntoarse, şi fugi iarăşi de câteva ori, înainte ca paşii mei domoli să ajungă până la gard. Apoi se aşeză lângă drum, pe un deluşor acoperit de iarbă, încercând să aştepte cu răbdare, dar îi era cu ne­putinţă. Nu putea sta locului nici un minut.

— Vai, cât întarzie! exclamă ea. Oh, văd nişte praf pe şosea... Uite-i că vin! Nu? Dar mai e pân-or să fie aici? Să nu mergem puţin în calea lor?... Încă o jumătate de milă, Ellen, numai o jumătate de milă! Haide, spune da... uite, numai până la desişul de mesteacăn de colo, la cotitură!

Am refuzat categoric. În fine, aşteptarea luă sfârşit: trăsura apăru la cotitură. Domnişoara Cathy ţipă şi-şi întinse braţele de îndată ce zări faţa tatălui ei privind pe portieră. El coborî aproape tot atât de nerăbdător ca şi ea. A trecut destul de multă vreme până când cei doi au avut o clipă de răgaz să se gândească şi la alţii. În timp ce se îmbrăţişau, am aruncat o privire asupra lui Linton. Dormea într-un colţ al trăsurii, înfofolit într-un palton cald, îmblănit, de parcă ar fi fost iarnă. Un băiat palid, delicat ca o fată; puteai să crezi să-i fratele mai mic al stăpânului, atât de mare era asemănarea dintre ei; dar înfăţişarea băiatului da impresia unei dispoziţii bolnăvicioase, pe care Edgar Linton n-a avut-o niciodată. Acesta din urmă observă că-l privesc şi, după ce-a dat mâna cu mine, mi-a spus să închid uşa cupeului şi să nu deranjez copilul, deoarece călătoria l-a obosit. Cathy ar fi vrut şi ea să-şi arunce ochii asupra lui Linton, dar stăpânul i-a spus să meargă cu el, şi-au început să urce împreună drumul din parc, în timp ce eu mergeam, gră­bită, înaintea lor, pentru a-i preveni pe servitori.

— Şi-acum, scumpa mea, zise domnul Linton, adresându-se fiicei lui în clipa în care s-a oprit la capătul scării principale, află că vărul tău nu e atât de puternic şi vesel ca tine; nu trebuie să uiţi că de curând şi-a pierdut mama, de aceea nu te aştepta să se joace şi să alerge cu tine imediat. Să nu-l oboseşti prea mult cu vorba, lasă-l să stea liniştit măcar în seara asta. Da?

— Da, da, tăticule, răspunse Catherine, dar aş dori să-l văd, şi el nici n-a scos capul pe portieră.

Trăsura se opri; tânărul se deşteptă şi unchiul său îl coborî în braţe din trăsură.

— Linton, iat-o pe verişoara ta Cathy, îi zise împreunându-le mânuţele. Ea te iubeşte mult şi te roagă să n-o superi plângând la noapte. Încearcă să fii vesel. Că­lătoria s-a sfârşit, acum n-ai altceva de făcut decât să te odihneşti şi să te distrezi după plac.

— Atunci lasă-mă să mă duc la culcare, răspunse bă­iatul, ferindu-se de îmbrăţişările verişoarei lui; apoi îşi duse degetele la ochi ca să-şi şteargă lacrimile, căci în­cepuse să plângă.

— Haide, haide, fii băiat cuminte, i-am şoptit eu, conducându-l în casă. Ai s-o faci şi pe ea să plângă... uite cât e de mâhnită din pricina matale!

Nu ştiu din a cui pricină era tristă, dar Cathy, cu faţa tot atât de mâhnită ca şi a lui, se întoarse lângă dom­nul Edgar. Intrară tustrei în casă şi se urcară în biblio­tecă, unde-i aştepta ceaiul gata pregătit. Eu am scos pălăria şi paltonul lui Linton şi le-am aşezat pe un scaun lângă masă; dar nici nu s-a aşezat bine, şi-a început din nou să plângă. Stăpânul l-a întrebat ce are.

— Nu pot să şed pe scaun, zise băiatul plângând în hohote.

— Atunci du-te pe canapea, şi Ellen are să-ţi aducă ceaiul acolo, răspunse cu răbdare unchiul.

Eram convinsă că protejatul său posomorât şi sufe­rind îl pusese la grea încercare în timpul călătoriei. Tânărul Linton se ridică, se târî încet până la canapea şi se întinse. Catherine luă un scăunel şi se duse cu ceaşca ei de ceai lângă el. La început şezu liniştită, dar până la urmă nu se mai putu stăpâni. Era hotărâtă să-l răsfeţe pe vărul ei mai mic, aşa după cum plănuise, de aceea începu să-i mângâie buclele, să-i sărute obrajii şi să-i dea ceai din farfurioara ei, ca unui copil mic. Răsfăţul i-a plăcut, căci era pe măsura lui. Îşi şterse ochii şi un zâmbet fugar îi lumină faţa.

— Oh, da, o s-o ducă foarte bine, îmi spuse stăpânul după ce-i urmări un minut; într-adevăr foarte bine, Ellen, dacă-l vom putea ţine. Tovărăşia unui copil de vârsta lui îi va da un nou elan de viaţă, iar dorinţa de a fi zdravăn îl va face să şi fie.

"Da, dacă-l vom putea ţine aici!” îmi zisei în gând. Dar presimţirile triste care mă cuprinseseră îmi spu­neau: slabă nădejde! Apoi m-am gândit cum va putea trăi această făptură firavă la Wuthering Heights. Ce în­văţător şi ce tovarăşi de joacă va avea în tatăl său şi în Hareton? Îndoielile noastre se adeveriră mai repede decât crezusem. Tocmai dusesem copiii sus, după ce is­prăviseră ceaiul; Linton adormise — nu m-a lăsat să plec până ce n-a adormit; apoi, după ce am coborât şi stăteam în antreu lângă masă, aprinzând o lumânare pentru camera de culcare a domnului Edgar, o fată din bucătărie veni să-mi spună că Joseph, servitorul domnului Heathcliff, era la uşă şi dorea să spună ceva stăpânului.

— Am să-l întreb eu mai întâi ce doreşte, zisei din cale-afară de speriată. E o oră cam nepotrivită pentru a tulbura oamenii, căci abia au sosit dintr-o călătorie lungă. Nu cred că stăpânul îl va putea primi.

În timp ce rosteam aceste vorbe, Joseph înainta din­spre bucătărie şi apăru în antreu. Era gătit în hainele lui de duminică şi arborase cea mai sfântă şi acră mu­tră din câte putea face. Ţinând într-o mână pălăria şi în alta toiagul, se opri să-şi şteargă picioarele pe preş.

— Bună seara, Joseph, i-am zis cu răceală. Ce te-aduce astă-seară pe la noi?

— Am... de vorbă... cu domnu' Linton, răspunse el, dându-mă dispreţuitor la o parte.

— Domnul Linton s-a culcat. Dacă n-ai să-i spui ceva foarte important, sunt sigură că nu te va primi acum, am continuat eu. Mai bine şezi aici şi spune-mi mie ce vrei să-i spui.

— Care-i cămara lui? zise mai departe omul, trecând în revistă şirul de uşi închise.

Mi-am dat seama că era hotărât să refuze invitaţia mea, de aceea, contrar voinţei mele, m-am urcat în biblio­tecă şi-am anunţat venirea acestui musafir inoportun, sfătuindu-l pe stăpân să-l amâne pentru a doua zi. Dom­nul Linton n-a avut vreme să-mi dea împuternicirea de a face eu acest lucru, căci Joseph urcă imediat în urma mea şi, intrând în odaie, se opri la celălat capăt al mesei, cu pumnii strânşi pe capul ciomagului; prevăzând desi­gur opoziţia pe care o va întâmpina, începu pe un ton ridicat:

— Heathcliff m-a trimis după băiatu' lui, şi nu pot să mă duc îndărăt fără el!

Edgar Linton tăcu un minut; pe faţă se putea citi expresia unei dureri cumplite. Desigur că-i era şi lui milă de copil, iar aducându-şi aminte de speranţele şi temerile Isabellei, de dorinţele şi îngrijorarea ei în ceea ce-l privea pe Linton şi de modul cum i-l dăduse în grijă, suferea şi mai amarnic văzându-se silit să-l pără­sească şi căuta un mijloc prin care-ar fi putut evita acest lucru. Dar nu găsea nimic; cea mai mică manifes­tare a dorinţei de a ţine copilul la Grange l-ar fi îndârjit şi mai mult pe reclamant. Aşa că nu-i rămase altceva decât să cedeze. Totuşi, n-avea de gând să scoale copilul din somn.

— Spune-i domnului Heathcliff, răspunse calm, că fiul lui va veni la Wuthering Heights mâine. E în pat şi e prea ostenit ca să facă drumul acesta acum. Poţi să-i spui, de asemenea, că mama lui Linton dorea ca el să rămână sub ocrotirea mea şi că în momentul de faţă să­nătatea lui e foarte şubredă.

— Ba nu! zise Joseph proptindu-şi zgomotos cio­magul în podea şi luând un aer autoritar. Ba nu, asta nu va să zică nimic. Heathcliff nu ţine seama de mama lui şi nici de dumneata; el vrea băiatu' şi trebuie să-l duc... Aşa! Acuma ştii!

— N-ai să-l duci în noaptea asta! răspunse Linton cu hotărâre. Du-te imediat jos şi comunică stăpânului dumitale ce-am spus eu. Ellen, condu-l jos. Du-te...

Şi, atingând braţul bătrânului, care fierbea de indig­nare, îl ajută să iasă din odaie, închizând apoi uşa în urma lui.

— Bine, foarte bine! strigă Joseph plecând încet. Mâine va veni chiar el, şi dă-l afară pe el dacă poţi!