La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 30
De când a plecat de-aici n-am mai zărit-o. Când m-am dus să întreb de ea la Heights, Joseph a ţinut uşa cu mâna şi n-a vrut să mă lase să intru în casă. Mi-a spus că doamna Linton e "ocupată” şi că stăpânul nu-i acasă. Zillah mi-a povestit câte ceva despre fiecare, căci altfel nici n-aş fi ştiut cine-a murit şi cine mai trăieşte. Zillah o crede pe Catherine îngâmfată şi n-o iubeşte, am ghicit asta din vorbele ei. La început tânăra mea doamnă i-a cerut câteva servicii, dar domnul Heathcliff i-a poruncit să-şi vadă de treburi, iar nora lui să se descurce cum o şti. Zillah a primit cu plăcere po­runca, fiind o femeie strâmtă la cap şi egoistă. Catherine, văzându-se nebăgată în seamă, s-a supărat ca un copil şi a răspuns prin dispreţ. Aşa că informatoarea mea s-a înscris pe lista duşmanilor şi e atât de înverşunată, de parcă biata Cathy i-ar fi făcut un mare rău. Acum vreo şase săptămâni am avut o convorbire îndelungată cu Zillah, puţin înainte de venirea dumneavoastră. Într-o zi ne-am întâlnit pe dealuri şi iată ce mi-a povestit.

— Primul lucru pe care l-a făcut doamna Linton după sosirea la Heights, a fost să fugă sus, fără a ne da bună seara nici mie, nici lui Joseph, şi să se încuie în camera lui Linton, unde a rămas până dimineaţa. Apoi, în timp ce stăpânul şi Earnshaw luau micul dejun, a intrat în sală şi, tremurând toată, a întrebat dacă nu cumva se poate duce cineva să cheme doctorul. Vărul ei era foarte bolnav.

— Asta o ştim şi noi, răspunse Heathcliff, dar viaţa lui nu valorează nimic şi n-am să cheltuiesc nici măcar două parale pentru el!

— Dar nu ştiu ce să fac!— zise Cathy—şi dacă nimeni nu mă ajută, are să moară.

— Ieşi afară din odaie, strigă stăpânul, şi să nu mai aud nici o vorbă despre el! În casa asta nimănui nu-i pasă ce se întâmplă cu el. Iar dacă ţie-ţi pasă, fă pe in­firmiera; dacă nu, încuie-l în cameră şi lasă-l acolo.

Apoi a început să mă bată la cap pe mine, dar eu i-am spus că m-am căznit destul cu fiinţa aceea mofturoasă. Acum fiecare din noi avem treburile noastre, iar ea tre­buia să-l îngrijească pe Linton; domnul Heathcliff îmi poruncise să las pe seama ei această muncă.

Cum se învoiau amândoi, nu pot să-ţi spun. Cred că el o necăjea mult, gemând zi şi noapte, aşa că nu prea avea parte de odihnă. Asta o putea ghici oricine văzându-i obrazul alb ca varul şi ochii cercănaţi. Câteodată venea în bucătărie ca nebună, de parcă era gata să ceară ajutor, dar eu nu puteam să calc porunca stăpânului. N-am cutezat niciodată să mă opun poruncii lui, doamnă Dean, aşa că, deşi îmi dădeam seama că rău face de nu trimite după Kenneth, nefiind treaba mea nici să dau sfaturi, nici să mă plâng, am refuzat întotdeauna să mă amestec. O dată sau de două ori, după ce ne duseserăm la culcare, s-a întâmplat să deschid din nou uşa camerei mele şi s-o văd şezând şi plângând în capul scării; dar am închis uşa la loc, de teamă să nu fiu ispitită să mă amestec. Atunci, fireşte, mi-era milă de ea; totuşi, mă înţelegi, nu voiam să-mi pierd slujba...

În cele din urmă, într-o noapte, a avut îndrăzneala să intre în camera mea şi să mă sperie de era cât pe-aici să-mi pierd minţile, zicând:

— Spune-i domnului Heathcliff că fiul lui trage să moară... de data asta sunt sigură. Scoală-te imediat şi du-te de-i spune!

După ce rosti aceste cuvinte, dispăru din nou. Eu am rămas culcată încă un sfert de ceas, tremurând şi ascultând atentă. Nici o mişcare... casa era liniştită.

S-a înşelat, mi-am zis. Pesemne că i-a trecut, nu tre­buie să-l trezesc din somn... şi-am început să moţăi. Dar somnul mi-a fost tulburat pentru a doua oară, de data asta de sunetul puternic al clopotului ... singurul clopot pe care-l avem în casă şi pus la îndemâna lui Linton. Stăpânul m-a chemat şi mi-a spus să văd despre ce-i vorba Şi să le spun că nu vrea să se mai repete zgomotul acesta.

I-am repetat ce-mi spusese Catherine. El a blestemat în şoaptă, dar după câteva minute a ieşit din camera lui cu o lumânare aprinsă şi s-a îndreptat spre camera lor. L-am urmat. Doamna Heathcliff şedea pe marginea patului cu mâinile împreunate pe genunchi. Socrul ei apropie lumânarea de faţa lui Linton, îl privi, îl pipăi, şi după aceea se întoarse către ea.

— Şi-acum... Catherine, îi zise, cum te simţi?

Ea rămase mută.

— Cum te simţi, Catherine? repetă Heathcliff.

— El e liniştit, iar eu liberă, răspunse. Ar trebui să mă simt bine, dar, continuă cu o amărăciune pe care nu şi-o putea ascunde, m-ai lăsat atât de multă vreme singură să lupt împotriva morţii, încât nu simt şi nu văd decât moarte! Mă simt ca moartă!

Şi, la drept vorbind, chiar aşa şi arăta! I-am dat puţin vin. Hareton şi Joseph, care se treziseră la sunetul clopo­tului şi la zgomotul paşilor, auzindu-ne vorbind în ca­meră, au intrat şi ei. Joseph, cred eu, era mulţumit că scăpase de băiat; Hareton părea ceva mai trist, cu toate că era mai preocupat s-o privească pe Catherine decât să se gândească la Linton. Dar stăpânul i-a poruncit să se ducă să se culce din nou, căci n-avea nevoie de ajutorul lui. După aceea i-a poruncit lui Joseph să mute cadavrul în camera lui, mie mi-a spus să mă întorc în a mea, iar doamna Heathcliff a rămas singură.

Dimineaţa m-a trimis să-i spun că trebuie sa coboare la micul dejun. Se dezbrăcase şi era gata să adoarmă; mi-a spus că-i bolnavă, lucru de care nu m-am mirat deloc. I-am dat de veste domnului Heathcliff, iar el mi-a răspuns:

— Bine, las-o până după înmormântare şi du-te din când în când sus să-i duci cele trebuincioase. De îndată ce ţi se pare că-i mai bine, înştiinţează-mă.

După spusele lui Zillah, Cathy a stat sus două săptămâni. Zillah se ducea de două ori pe zi la ea, şi-ar fi vrut să fie mai prietenoasă, dar încercările ei de a fi mai binevoitoare au fost respinse cu promptitudine şi orgoliu.

Heathcliff s-a urcat numaidecât la Catherine ca să-i arate testamentul lui Linton. Acesta lăsase tatălui său întreaga lui avere mobilă precum şi averea ei mobilă; sărmanul băiat fusese silit să facă acest lucru în săptămâna aceea în care îi murise unchiul, iar Catherine lipsise de la Heights. Fiind minor, nu putuse dispune de pământuri. Totuşi, domnul Heathcliff le-a revendicat şi pe acestea, şi le-a obţinut în baza drepturilor soţiei sale şi-ale luii. Cred că cererea era legală. În orice caz, Catherine, despuiată de avere şi fără prieteni, nu şi-a putut cere drepturile.

Nimeni, zise Zillah, nu se apropia de uşa ei, în afară de mine şi, o singură dată, atunci când cu testamentul, stăpânul; şi nimeni nu întreba de ea. Prima dată când a coborât în sală a fost într-o duminică după-amiază. Când i-am dus prânzul, a strigat că nu mai poate îndura să stea în frig. I-am spus că stăpânul se duce la Thrushcross Grange, iar Earnshaw şi cu mine n-o împiedicăm să coboare. Aşa că, de-ndată ce-a auzit tropotele calului, îşi făcu apariţia, gătită în haine negre şi cu buclele ei blonde pieptănate lins spre spate, trase în dosul urechi­lor, parc-ar fi fost un quaker¹: nu ştia să şi le pieptene altfel.

Joseph şi cu mine ne duceam de obicei duminica la capelă. (Ştiţi, parohia noastră n-are pastor acum, îmi explică doamna Dean, de aceea casa metodiştilor sau a baptiştilor — nu ştiu exact care din ele —de la Gimmerton o numim capelă). Joseph plecase, continuă Zillah, dar eu am socotit că-i mai cuminte să rămân acasă. Întotdeauna e bine ca tinerii să fie supravegheaţi de cineva mai bătrân, mai ales că Hareton, cu toate că-i ruşinos, nu-i un model de bună-purtare. I-am spus că-i foarte probabil ca verişoara lui să coboare, că fusese obişnuită să respecte întotdeauna sabatul şi deci ar face bine să lase la o parte curăţatul puştilor şi alte asemenea îndeletniciri mărunte cât timp va sta ea cu noi. La auzul acestei veşti, obrajii i se îmbujorară şi-şi aruncă privirea asupra mâinilor şi veşmintelor lui. Într-un minut, petele de ulei şi de praf de puşcă dispărură. Am văzut că avea de gând să-i ţină de urât şi-am ghicit din purtarea lui că dorea să fie arătos. Aşadar, râzând, cum nu îndrăznesc să râd când stăpânul e de faţă, i-am oferit ajutorul meu, dacă-l dorea, făcând haz de încurcătura în care se afla. El s-a bosumflat şi-a-nceput să înjure.

Şi-acum, doamnă Dean, continuă Zillah, văzând că eu nu eram mulţumită de purtarea ei, poate socoţi că tânăra dumitale doamnă e prea fină pentru domnul Hareton; s-ar putea să ai dreptate. Dar eu trebuie să recunosc c-aş fi încântată dacă i-ar mai scădea ceva din înfumurare sau dac-aş putea-o umili în orgoliul ei. La ce-i mai folosesc acum toată învăţătura şi eleganţa? E săracă întocmai ca dumneata sau ca mine, ba chiar mai săracă decât noi, ţi-o jur. Dumneata faci economii, iar eu, pun şi eu deo­parte cât pot.

Hareton i-a îngăduit lui Zillah să-l ajute, iar ea l-a măgulit atâta, încât deveni foarte bine dispus. Astfel, când sosi Catherine, uitând pe jumătate insultele ei din trecut, încercă să-i fie pe plac, după câte spune menajera.

Doamna a intrat, zise ea, rece ca un sloi de gheaţă şi îngândurată ca o prinţesă. Eu m-am ridicat şi i-am oferit locul meu, în fotoliu. Dar ea a strâmbat din nas la poli­teţea mea. Earnshaw s-a ridicat şi el, spunându-i să se aşeze pe bancă, lângă foc, fiind sigur că-i moartă de frig.

— Am fost moartă de frig o lună şi mai bine de zile, răspunse ea, apăsând pe fiecare cuvânt cu tot dispreţul de care era în stare.

Apoi şi-a luat singură un scaun şi şi l-a aşezat destul de departe de amândoi. A stat aşa până s-a-ncălzit, apoi a început să privească în jur şi a descoperit mai multe cărţi pe bufet. Imediat s-a ridicat în picioare şi s-a întins să le ia, dar erau prea sus. Vărul ei, după ce i-a urmărit câtăva vreme strădania, s-a încumetat, în cele din urmă, s-o ajute. Ea şi-a ţinut fusta, iar el i-a um­plut-o cu primele cărţi care-i veneau la mână.

Era un mare progres pentru băiat. Cathy nu i-a mul­ţumit, dar el se simţea totuşi răsplătit prin faptul că-i primise ajutorul. Apoi a îndrăznit să stea în spatele ei în timp ce Catherine răsfoia cărţile, şi chiar să se aplece şi să arate cu degetul pozele care-i atrăgeau atenţia; şi nu s-a lăsat descurajat nici de aerul acru cu care smucea foaia de sub degetele lui, ci s-a mulţumit să se dea puţin mai înapoi şi s-o privească pe ea în locul cărţii. A continuat să citească sau să caute ceva de citit. Încetul cu încetul atenţia lui Hareton s-a concentrat asupra bu­clelor ei dese, mătăsoase, căci faţa nu i-o putea vedea şi nici ea nu-l putea vedea pe el. Şi poate că, nedându-şi seama de ce face, ci atras ca un copil de flacăra lumânării, în loc să se uite numai, în cele din urmă a pus mina pe bucle. A întins mâna şi le-a mângâiat cu-atâta blândeţe, parc-ar fi mângâiat o pasăre. Nici dacă-i înfigea un cuţit în ceafă, Catherine n-ar fi tresărit mai tare.

— Pleacă de-aici în minutul ăsta! Cum îndrăzneşti sa mă atingi? Pentru ce stai aici?! strigă ea pe un ton de scârbă. Nu te pot suferi! Am să mă duc iarăşi sus dacă te mai apropii de mine!

Domnul Hareton s-a dat îndărăt, privind-o tare uluit; apoi s-a aşezat foarte liniştit pe bancă, iar ea a răsfoit cărţile încă o jumătate de ceas. În sfârşit, Earnshaw stră­bătu odaia şi-mi şopti:

— Vrei s-o rogi să ne citească ceva, Zillah? M-am săturat să stau aşa, degeaba, şi mi-ar plăcea... mi-ar plăcea s-o aud! Nu-i spune că eu doresc asta, ci cere-i-o tu, aşa, ca din partea ta.

— Domnul Hareton doreşte să ne citeşti ceva, doamnă, am spus eu imediat. I-ar face mare plăcere... şi v-ar fi foarte îndatorat.

Cathy se încruntă, apoi, ridicând privirea, răspunse:

— Domnul Hareton şi voi toţi să fiţi atât de amabili şi să-nţelegeţi că resping orice semn de prietenie pe care aveţi ipocrizia să mi-l oferiţi! Vă dispreţuiesc, şi n-am nimic de spus nici unuia dintre voi! Când eram în stare să-mi dau şi viaţa pentru o vorbă bună sau pentru a vedea măcar faţa vreunuia dintre voi, aţi dispărut cu toţii. Dar n-am să mă plâng vouă! Am fost alungată aici jos de frig, n-am venit să vă distrez pe voi, nici să mă bucur de societatea voastră.

— Ce-aş fi putut face? începu Earnshaw. Ce vină am eu?

— Oh, dumneata faci excepţie, răspunse doamna Heathcliff, prezenţa dumitale nu mi-a lipsit niciodată.

— Dar eu m-am oferit de mai multe ori şi l-am rugat—zise Hareton, biciuit de obrăznicia ei—l-am rugat pe domnul Heathcliff să mă lase să veghez eu în locul dumitale...

— Taci din gură! Prefer să ies în curte sau să mă duc oriunde, numai să nu-ţi mai aud glasul acesta neaplăcut! îl repezi doamna mea.

Hareton bombăni că din partea lui poate să se ducă şi-n iad! Şi, desprinzându-şi puşca din cui, îşi reluă îndeletnicirile duminicale. Începu apoi să vorbească vrute şi nevrute, iar ea socoti c-ar trebui să se retragă; dar se făcuse ger şi, în ciuda trufiei ei, fu silită să accepte tovărăşia noastră din ce în ce mai des. Eu însă am avut grijă să nu-i mai dau prilejul de a dispreţui bunătatea mea, şi de-atunci m-am arătat tot atât de înţepată ca şi dânsa. Aşa că nimeni dintre noi n-o iubeşte şi nici n-o simpati­zează; de altfel nici nu merită, căci cine i-ar spune cea mai neînsemnată vorbă, se răsteşte la el şi n-are respect faţă de nimeni! Se ia la harţă şi cu stăpânul, iar el o plesneşte; dar, cu cât o bate mai tare, cu-atât devine mai veninoasă.

La început, când am auzit-o pe Zillah povestind toate astea, m-am hotărât să renunţ la slujba pe care-o aveam, să-mi închiriez o căsuţă şi s-o iau pe Catherine să lo­cuiască la mine. Dar domnul Heathcliff n-ar fi îngăduit acest lucru, cum nu i-ar fi îngăduit nici lui Hareton să locuiască singur într-o casă. Şi în momentul de faţă nu văd altă soluţie decât să se mărite din nou. Dar înfăptu­irea acestui plan nu stă în puterea mea.

Astfel s-a încheiat povestea doamnei Dean. Eu, împo­triva profeţiilor doctorului, mi-am recâştigat repede pu­terile şi, cu toate că suntem numai în a doua săptămână a lui ianuarie, am de gând să ies călare peste o zi sau două şi să mă duc până la Wuthering Heights, pentru a-i da de veste proprietarului meu că-mi voi petrece următoarele şase luni la Londra şi că, dacă doreşte, poate să-şi caute alt chiriaş pentru casă după luna octombrie. Pentru nimic în lume nu mai petrec încă o iarnă aici!