La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 31
Ziua de ieri a fost senină şi rece. M-am dus la Heights, după cum îmi propusesem. Menajera mea m-a rugat să duc tinerei doamne o mică scrisoare din partea ei; n-am refuzat-o, căci femeia, cumsecade, nu găsea nimic ciudat în rugămintea ei. Uşa principală era deschisă, dar poarta bine încuiată, întocmai ca la ultima mea vizită. Am bătut în poartă şi l-am che­mat în ajutor pe Earnshaw, pe care l-am zărit în mijlocul straturilor din grădină; el a scos lanţul şi am intrat. Băiatul e un ţăran frumos cum rar întâlneşti. De data asta m-am uitat bine la el, dar, după cât se pare, face tot ce poate pentru a-şi micşora calităţile.

L-am întrebat dacă domnul Heathcliff e acasă. Mi-a răspuns că nu, dar că se va întoarce la vremea prânzului. Era ora unsprezece, aşa că i-am anunţat intenţia mea de a intra, şi de a-l aştepta. Auzind aceasta, şi-a trântit numaidecât uneltele la pământ şi m-a însoţit ca un dulău, ca un locţiitor de gazdă.

Am intrat împreună. Catherine era acolo: ajuta la pregătirea unor legume pentru prânzul ce se apropia. Părea mai posacă şi mai puţin vioaie decât atunci când am vă­zut-o prima dată. Abia a ridicat ochii să vadă cine e şi şi-a căutat mai departe de treabă cu acelaşi dispreţ faţă de cea mai elementară politeţe, ca şi data trecută: n-a răspuns nici prin cel mai mic gest la înclinarea şi salutul meu.

,,Nu pare atât de prietenoasa, mi-am zis, cum ar fi vrut să mă facă să cred doamna Dean. E într-adevăr o frumuseţe, dar nu un înger.”

Earnshaw i-a spus, pe un ton morocănos, să-şi ducă lucrurile în bucătărie.

— Du-le tu, zise ea, împingându-le de dinainte îndată ce isprăvi.

Apoi s-a retras pe un scaun lângă fereastră, unde a început să sculpteze chipuri de păsări şi animale în cojile de napi pe care le avea în poală. M-am apropiat de ea pretinzând că vreau să privesc grădina; şi, după cum plănuisem, i-am aruncat cu îndemânare pe genunchi, şi fără să observe Hareton, biletul doamnei Dean. Dar ea întrebă cu glas tare:

— Ce-i asta? şi aruncă biletul pe jos.

— O scrisoare de la vechea dumneavoastră cunoştinţă, menajera de la Grange, i-am răspuns destul de plictisit că dase de gol fapta mea bună şi cam speriat ca nu cumva să creadă că e o scrisoare de la mine.

Auzind ce-am spus, se arătă bucuroasă să adune scrisoarea de pe jos, dar Hareton fu mai iute decât ea; puse mâna pe bilet şi-l vârî în jiletcă, spunându-i că va trebui să-l citească mai întâi domnul Heathcliff. Atunci Catherine, tăcută, şi-a întors faţa de la noi şi, pe furiş, şi-a scos batista din buzunar şi a dus-o la ochi. Dar vărul ei, după ce s-a luptat cu sine însuşi pentru a-şi înfrânge sentimentele, scoase scrisoarea din buzunar şi o trânti jos lângă ea, vrând să pară cât mai urâcios. Catherine o ridică şi o citi cu mult interes. Apoi îmi puse câteva întrebări privitoare la locuitorii—oameni şi animale— din fostul ei cămin şi, privind spre munţi, murmură ca pentru ea:

— Ce mult mi-ar plăcea să călăresc pe-acolo cu Minny! Ce mult mi-ar plăcea să mă caţăr pe-acolo! Of! sunt obosită... sunt "întemniţată”, Hareton!

Apoi îşi rezemă capul frumos pe marginea ferestrei, pe jumătate căscând şi pe jumătate suspinând, şi-şi luă o înfăţişare tristă; fără a ţine seama sau poate fără a observa că ne uităm la ea.

— Doamnă Heathcliff, am spus eu după câtăva vreme, dumneavoastră nu ştiţi că eu vă cunosc, vă cunosc atât de bine, încât mi se pare ciudat că nu vreţi să-mi vorbiţi. Menajera mea nu mai conteneşte povestindu-mi despre dumneavoastră şl lăudându-vă, şi-ar fi foarte dezamăgită dacă m-aş întoarce acasă fără vreo veste despre sau de la dumneavoastră, în afară de aceea că aţi primit scrisoarea şi n-aţi spus nimic!

Ea păru mirată la auzul acestor vorbe şi mă întrebă:

— Ellen ţine la dumneavoastră?

— Da, foarte mult! i-am răspuns pe un ton şovăitor.

— Trebuie să-i spuneţi, continuă ea, că i-aş răs­punde la scrisoare, dar n-am cele necesare pentru scris; n-am nici măcar o carte din care să pot rupe o foaie.

— Nici o carte! am exclamat eu. Cum puteţi trăi aici fără cărţi, dacă-mi este îngăduit să vă întreb? Cu toate că la Grange am la îndemână o bibliotecă mare, adeseori mi-e foarte urât, dar dacă cineva mi-ar lua cărţile, aş fi disperat!

— Când le aveam, citeam tot timpul, zise Catherine. Dar domnul Heathcliff nu citeşte niciodată, încă şi-a pus în minte să distrugă şi cărţile mele. Au trecut săptămâni de când n-am văzut cu ochii nici o carte. O singură dată am căutat prin depozitul de cărţi bisericeşti ale lui Joseph, spre marea lui enervare, şi altă dată, să ştii, Hareton, că am descoperit un depozit ascuns în camera ta... câteva cărţi de latină şi greacă... altele cu poveşti şi poezii: toate-mi sunt vechi prieteni. Pe cele din urmă eu le-am adus aici... iar tu le-ai strâns, aşa cum strâng coţofenele lingurile de argint numai din plăcerea de a fura! Nu-ţi sunt de nici un folos, deci nu le-ai putut ascunde decât din răutate, gândindu-te că, dacă nu te poţi bucura tu, să nu se bucure nici altcineva de ele. Te pomeneşti că invidia "ta” l-a sfătuit pe domnul Heathcliff să mă prade de comorile mele, mai ştii? Dar cele mai multe dintre ele sînt întipărite în creierul şi inima mea, iar pe acestea numi le poţi lua!

Earnshaw se făcu roşu ca racul când o auzi pe verişoara lui dându-i în vileag comorile literare şi, bâlbâind, tăgădui cu indignare acuzaţiile.

— Domnul Hareton e dornic să-şi sporească mult cunoştinţele, am zis eu, venindu-i în ajutor. Nu e "invidios”, ci "însetat” să vă ajungă. În câţiva ani va fi un om învăţat.

— Iar între timp ar vrea ca eu să ajung o proastă, a răspuns Catherine. Da, îl şi aud încercând să sila­bisească şi să citească singur, şi să vezi ce greşeli face! Tare-aş vrea să repeţi balada "Chevy Chase” aşa cum ai zis-o ieri: era din cale-afară de caraghios. Te-am auzit, şi te-am auzit răsfoind şi dicţionarul, pentru a căuta cuvintele rare, iar după aceea te-am auzit înjurând, pen­tru că nu ştiai să citeşti tălmăcirea lor!

Tânărul socoti desigur că e prea nedrept să râdem de ignoranţa şi de încercările lui de a o înlătura. Eu eram de aceeaşi părere cu el şi, aducându-mi aminte de poves­tea doamnei Dean cu privire la prima lui încercare de a risipi bezna în care fusese crescut, am remarcat:

— Dar, doamnă Heathcliff, fiecare din noi am în­ceput odată şi fiecare din noi ne-am bâlbâit şi ne-am poticnit în prag! Dacă învăţătorii noştri şi-ar fi bătut joc de noi în loc să ne ajute, ne-am bâlbâi şi ne-am poticni până în ziua de azi.

— Oh, răspunse ea, nu doresc să-l împiedic de a învăţa, dar n-are dreptul să-şi însuşească ce-i al meu şi să-mi ridiculizeze poeziile cu greşelile lui grosolane şi pronunţarea lui urâtă! Cărţile acelea, atât în proză cât şi în versuri, îmi sunt dragi pentru că-mi evocă anumite amintiri şi nu-mi place ca gura lui să le înjosească şi să le profaneze! Şi, în afară de asta, şi-a ales bucăţile mele favorite, cele pe care le iubesc cel mai mult, şi le repetă mereu, parcă într-adins vrea să-mi facă în necaz!

Hareton respiră adânc şi tăcu vreun minut: se lupta cu un puternic sentiment de umilinţă şi de mânie şi-i era tare greu să şi-l înfrângă. M-am ridicat şi, îndemnat degândul cavaleresc de a-l scoate din încurcătură, m-am oprit în uşă pentru a admira priveliştea de afară. El mi-a urmat pilda şi a ieşit din cameră. Dar s-a reîntors, imediat, ducând în mâini o jumătate de duzină de volume, pe care le-a trântit în poala Catherinei.

— Na-ţi-le! Nu mai vreau să aud, să citesc sau sa mai mă gândesc la ele niciodată!

— Acum nu-mi mai trebuie, răspunse ea. O să-mi amintească mereu de tine şi nu le mai pot suferi.

Deschise una dintre ele — răsfoită desigur adesea, după cum arăta înfăţişarea — şi citi puţin cu tonul tără­gănat al unui începător, apoi râse şi o aruncă din mână.

— Ascultă! continuă ea provocatoare, şi reciti, în acelaşi fel, o strofă dintr-o veche baladă.

Dar amorul lui propriu n-a mai putut îndura acest chin: am auzit atunci— şi, drept să spun, am fost aproape de acord cu Hareton, o plesnitură, mustrarea contondentă pentu limbuţia ei usturătoare. Mica răutăcioasă lovise în sentimentele vărului ei, chiar dacă aceste sentimente nu erau cultivate, iar argumentul fizic devenise singura modalitate de a echilibra relaţiile dintre ei şi de a răzbuna suferinţa băiatului. După aceea Hareton strânse cărţile şi le aruncă în foc. Dar pe chipul lui am citit cât de mult suferea din pricina acestei jertfe aduse mâniei. În timp ce flăcările le mistuiau mi-am dat seama că el se gândea la plăcerea pe care i-o dăruiseră până atunci, precum şi la victoria şi bucuria din din ce în ce mai mare pe care o aştepta din partea acelor cărţi şi cred că ghicisem şi mobilul ce l-a îndemnat să înveţe în ascuns. Până i-a ieşit Catherine în cale, fusese mulţumit cu munca lui de fiecare zi şi cu unele plăceri primitive, animalice. Ruşinea pe care-o resimţise văzându-se dispreţuit de fată, ca şi speranţa încuviinţării acesteia au fost primele imbolduri spre preocupări mai înalte. Dar, în loc să-l ferească de dispreţ şi să-i cucerească încuviinţarea, strădania lui de a se ridica dusese la rezultate contrare.

— Da! Asta-i tot ce poate scoate din ele o brută ca tine! strigă Catherine, umezindu-şi buza lovită şi urmă­rind cu ochi plini de indignare incendiul.

— Acum ai face mai bine să-ţi ţii gura! răspunse el fioros.

Dar enervarea îi tăiase graiul. Porni în grabă spre uşă; eu ma-am dat la o parte. Dar abia trecuse de pie­trele din faţa ieşirii, când domnul Heathcliff, care urca pe alee, îl întâlni şi, punându-i mâna pe umăr, îl întrebă:

— Ce-i cu tine, băiete?

— Nimic, nimic, zise el şi o luă la goană, ca să-şi guste în singurătate tristeţea şi mânia.

Heathcliff privi în urma lui şi oftă.

— Ar fi ciudat dacă mi-aş zădărnici singur planul, bombăni el, neştiind că eram în spatele lui. Dar când îi privesc faţa, căutându-i tatăl, o găsesc din ce în ce mai mult pe ea. De ce dracu' îi seamănă atâta? Abia mai pot îndura să mă uit la el!

Lăsă ochii în pământ şi intră în casă cu un aer îngândurat. Faţa lui purta o expresie de nelinişte şi teamă pe care n-o remarcasem niciodată până atunci; părea şi mai slab la corp. Catherine, văzându-l pe fe­reastră, se refugiase imediat în bucătărie, şi astfel ra­maserăm singuri.

— Mă bucur că vă văd iarăşi pe picioare, domnule Lockwood, zise el răspunzând salutului meu. Şi asta mai mult din motive egoiste, pentru că nu mi-ar fi uşor să înlocuiesc în acest pustiu pierderea dumitale. Şi nu o dată m-am întrebat ce te-a putut aduce aici.

— Mă tem că o idee năstruşnică m-a adus, domnule, fu răspunsul meu sau, mai bine zis, o idee năstruşnică mă goneşte de-aici. Săptămâna viitoare plec la Londra. Tre­buie să vă anunţ că nu sunt dispus să ţin Thrushcross Grange peste cele douăsprezece luni pentru care ne-am învoit să închiriez casa. Cred că n-am să mai locuiesc aci.

— Da, într-adevăr, aţi obosit de-atâta izolare, nu-i aşa? zise el. Dar dacă aţi venit să-mi spuneţi că nu vreţi să plătiţi chirie pentru o casă pe care n-o locuiţi, aţi făcut călătoria degeaba: nu mă înduioşez niciodată faţă de nimeni şi nu renunţ la ceea ce mi se cuvine.

— Nu despre asta am venit să vă vorbesc! excla­mai eu foarte enervat. Dacă doriţi, pot să vă achit totul chiar acum, continuai, scoţându-mi portofelul din buzunar.

— Nu, nu, răspunse el rece. Lăsaţi destule lucruri la Grange pentru a vă acoperi datoriile, dacă cumva nu vă mai întoarceţi. Nu sunt atât de grăbit. Luaţi loc şi rămâneţi la masă cu noi. Un musafir care, desigur, nu-şi va repeta vizita poate fi binevenit. Pune masa, Catherine! Unde eşti?

Catherine reapăru, aducând o tavă încărcată cu cu­ţite şi furculiţe.

— Poţi să mănânci cu Joseph, mârâi Heathcliff întorcându-se spre ea, şi rămâi în bucătărie până ce pleacă dom­nul Lockwood.

Cathy respectă întocmai dispoziţiile; poate că nici nu era tentată să le calce. Trăind printre bădărani şi mizan­tropi, probabil că nu mai putea preţui oamenii de cali­tate mai bună când îi întâlnea.

Cu domnul Heathcliff, sumbru şi posomorât, într-o par­te, şi cu Hareton, cu desăvârşire mut, în cealaltă, am gus­tat o masă lipsită de veselie şi mi-am luat rămas bun de­vreme. Aş fi vrut să ies pe uşa din dos, ca s-o văd pentru ultima oară pe Catherine şi să-l plictisesc pe Joseph, dar Hareton primi poruncă să-mi aducă îndată calul şi Heath­cliff însuşi mă conduse până la uşă, aşa că nu mi-am putut îndeplini dorinţa.

"Ce viaţă îngrozitoare duc oamenii în casa asta! mi-am zis în timp ce mergeam pe drum. Pentru doamna Linton Heathcliff ar fi fost o întâmplare mai romantică decât o poveste cu zâne dacă între ea şi mine s-ar fi în­firipat o idilă, după cum dorea buna ei doică şi-am fi plecat împreună în atmosfera agitată de la oraş!”