La răscruce de vânturi

— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu, interveni stăpâna, lovind cu piciorul în podea, pentru numele lui Dum­nezeu, să nu mai vorbim acum despre asta! Sângele tău rece nu se poate înfierbânta, în vinele tale curge apă rece ca gheaţa, dar sângele meu fierbe, iar când te văd atât de rece, clocoteşte!

— Răspunde la ce te-am întrebat, dacă vrei să scapi de mine, stărui domnul Linton. Trebuie să-mi răspunzi, şi violenţa ta nu mă sperie. Am considerat că, atunci când vrei, poţi să te stăpâneşti ca oricare altul. Spune, vrei să renunţi la Heathcliff sau vrei să renunţi la mine? E cu neputinţă să fii în acelaşi timp prietena mea şi prie­tena lui, şi eu îţi cer să-mi spui categoric pe care-l alegi.

— Îţi cer să mă laşi în pace! exclamă Catherine fu­rioasă. Ţi-o pretind. Nu vezi că abia stau în picioare? Edgar, pleacă... pleacă de-aici!

Apoi începu să scuture clopotul până când îl sparse cu un zgomot strident; eu intrai agale. Atâta răutate şi furie nesăbuită putea pune la încercare până şi răbdarea unui sfânt! Sta culcată şi-şi lovea capul de braţul cana­pelei, scrâşnind din dinţi atât de tare, c-ai fi putut crede că-i face ţăndări! Domnul Linton o privea, cuprins brusc de regrete şi de teamă. Mi-a cerut să-i aduc puţină apă. Ea n-avea putere să vorbească. Am adus un pahar plin şi, deoarece n-a vrut să bea, i-am azvârlit apa în faţă. S-a întins pe loc, ţeapănă, cu ochii daţi peste cap; iar obrajii îi păliră brusc, de moarte. Linton părea îngrozit.

— Nu-i absolut nimic, i-am şoptit. N-aş fi vrut ca el să cedeze, cu toate că în inima mea eram şi eu speriată.

— Are sânge pe buze! zise el tremurând.

— Nici o grijă! i-am răspuns pe un ton înţepat. Atunci i-am spus cum, înainte de venirea lui, se hotărâse să facă o criză de nebunie. Am fost atât de imprudentă încât i-am povestit totul cu glas tare şi ea m-a auzit. S-a ridicat în picioare; părul îi atârna pe umeri, ochii îi scli­peau, iar muşchii gâtului şi ai braţelor i se încordaseră în mod nefiresc. Îmi făcusem socoteala că nu voi scăpa fără cel puţin câteva oase frânte, dar se mulţumi să pri­vească în jurul ei o clipă, şi apoi fugi din odaie. Stăpânul mi-a poruncit s-o urmez, şi aşa am şi făcut. Când am ajuns la uşa camerei, doamna Catherine m-a împiedicat să in­tru, încuind-o chiar în faţa mea.

A doua zi de dimineaţă, deoarece nu dădea nici un semn c-ar vrea să coboare la micul dejun, m-am dus s-o întreb dacă nu cumva voia să-i aduc ceva de mâncare sus. "Nu!” mi-a răspuns pe un ton hotărât. Am repetat întrebarea la amiază, la ceaiul de după-amiază şi a doua zi de dimineaţă, dar răspunsul a fost acelaşi. Domnul Linton, la rândul lui, îşi petrecea timpul în bibliotecă, fără a se interesa ce face soţia lui. Domnul Linton a avut o întrevedere de un ceas cu Isabella, încercând să trezească în ea un simţământ de oroare faţă de gesturile lui Heathcliff; dar răspunsurile ei evazive nu l-au putut lămuri, aşa că a fost silit să închidă discuţia, care nu-l satisfăcuse deloc. A prevenit-o însă solemn că, dacă va fi atât de nebună încât să-l încurajeze pe acest pretendent nemernic, va rupe orice legătură cu ea.